Archives for December2018

Cronică: Sonorități românești la Casa Artelor „Dinu Lipatti”

Maria-Elisa Ghizelea: Sonorități românești la Casa Artelor „Dinu Lipatti”

Conferința „Fermentul lăutăresc în muzica românească”

Foto: Andra Aron

În penultima zi a celei de-a XIV-a ediții a Festivalului Internațional Meridian, Casa Artelor „Dinu Lipatti” a găzduit în Salonul de Muzică un eveniment deosebit, organizat în trei părți. Seara de 10 noiembrie a fost deschisă de conferința domnului prof. univ. dr. DHC Dan Dediu, cu tema „Fermentul lăutăresc în muzica românească”. Pe un ton concis și elocvent, vorbitorul ne-a introdus în istoria muzicii lăutărești și a influențelor pe care aceasta le-a avut în creația compozitorilor români și nu numai. După o scurtă relatare despre parcursul lăutarilor începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, ne-a schițat ceea ce a reprezentat muzica lăutărească din secolul XX și specificul ei. A adus în atenția publicului nume sonore, printre care Lică Ștefănescu, Cristache Ciolac, Grigoraș Dinicu sau Georges Boulanger, precum și lucrări celebre – Hora Stacatto sau Tango avant de mourir. Ideea pe care s-a centrat întregul discurs a fost că muzica lăutărească trebuie văzută ca o componentă a muzicii românești și ca o sursă de inspirație semnificativă pentru muzica cultă. Astfel, ne-au fost prezentate și explicate procedee prin care a fost preluat acest specific lăutăresc, de la scări sonore, la ritmuri și armonii care imită instrumentele tarafului, sau ornamentică specifică. Toate au fost însoțite de audiții, printre care: suita simfonică Șătrarii a lui Dinu Lipatti, Sonata a 3-a pentru pian și vioară de George Enescu sau Priveliști moldovenești de Mihail Jora, dar și de exemplificări clare și punctuale la pian. Am înțeles sensul termenului de „ferment”, utilizat ca o „idee care fecundează altă idee, pornind de la substanța care declanșează un proces de transformare”, așa cum ne explică Dan Dediu. Iar în acest context au fost menționate alte muzici care s-au remarcat prin fermenți proprii – fermentul muzicii spaniole în muzica franceză sau cel turcesc asupra muzicii lui Mozart. Conchid prin a spune că întreaga conferință a fost un izvor de informații valoroase care, alăturate materialului sonor, au fost receptate cu succes și entuziasm de către interlocutori.

Recital de pian

Foto: Andra Aron

Pianista Mădălina-Claudia Dănilă a prezentat un program de muzică românească, din cele șase lucrări interpretate patru fiind prime audiții. Pentru început, a introdus publicul în sonoritățile meditative ale Nocturnei în fa diez minor de Dinu Lipatti. Lucrare mai rar auzită, aceasta a căpătat în interpretarea pianistei o profunzime dramatică, printr-un splendid crescendo și un rafinament al nuanțelor.

A urmat Fantasia quasi una Sonata „…cette fois-ci à Paris”, piesă aparținând cunoscutului compozitor din Republica Moldova, Ghenadie Ciobanu. Aici s-a putut remarca agilitatea pianistică aflată în concordanță cu o atenție sporită acordată pauzelor, ca elemente esențiale ale discursului sonor.

O primă audiție absolută, în această seară, a fost cea a Sonatei a V-a pentru pian solo semnată de compozitorul ieșean Paul Rogojină. Solista a stăpânit cu lejeritate dificultățile partiturii, executând cu precizie trilurile strălucitoare și efervescente, pasajele de agilitate, evidențiind atent planurile sonore și contrastele dintre registrele extreme ale pianului.

A urmat Sonata a III-a de Alexandru Hrisanide, compozitor român stabilit în Olanda. Redată în primă audiție românească, aceasta este construită pe mari contraste și numeroase diferențe de agogică. Solista s-a remarcat și de această dată prin tehnica sa, reușind să interpreteze memorabil acest opus, precum și ultimele două lucrări ale recitalului, ambele în primă audiție absolută.

Sonata compusă de Mihail Vîrtosu (Sonata, Interludiu și Tocatta) s-a dovedit o adevărată provocare ritmică, ce a necesitat o forță intensă în interpretare și reflexe extrem de precise.

Ultima piesă, Croquis pentru pian, compusă de Dan Bălan, s-a evidențat prin antiteza rafinată dintre tensiune și agilitate, pe de o parte, calm, mister și meditație, pe de altă parte. Așa cum sugerează și titlul, am putut audia o interpretare pianistică a unei „schițe”, putând fi asociată chiar cu actul creator plin de tumult, dar și de inspirație. Recitalul s-a încheiat cu aplauze generoase, iar prezența în sală a lui Paul Rogojină, Mihail Vîrtosu și Dan Bălan a fost prilej de emoție și bucurie pentru artiști, dar și pentru spectatori.

Recital Trio Mozaic

A treia parte a serii a adus în atenția auditoriului binecunoscutul Trio Mozaic, ansamblu cu peste 24 de ani de activitate, format din Oana Spânu-Vișenescu (vioară), Diana Spânu-Dănilă (pian) și Emil Vișenescu (clarinet). Conexiunea grupului a reușit să capteze publicul și să transmită energia și sensibilitatea care definesc acest ansamblu. Programul a fost deschis de lucrarea Fancy a quattro, pentru clarinet, pian, vioară și violoncel aparținând compozitoarei Laura Ana Mânzat. Aici am avut ocazia să îl ascultăm ca invitat, pe tânărul Valentin Simion, elev al Colegiului Național de Muzică „George Enescu”. Acesta studiază violoncelul la clasa profesoarei Ella Bokor, remarcându-se prin numeroase premii și participări la concursuri și festivaluri din țară și de peste hotare. Momentul celor patru a fost omogen, ei construind o superbă alternare a momentelor ludice cu cele romantice, feerice.

Al doilea moment l-a avut ca protagonist pe Emil Vișenescu care a interpretat piesa Uncertainty pentru clarinet bas solo a lui Vladimir Scolnic. Prezent în sală, compozitorul ne-a introdus prin câteva fraze în lumea specială și inedită a acestei lucrări. Ideea acestei compoziții a fost reliefarea principiul incertitudinii la nivelului lumii subatomice și a inegalităților existente din punct de vedere matematic. Pot spune că piesa a stat sub semnul inovativului, impresionând prin tehnicile diverse și vaste care au evidențiat un raționament științific într-o interpretare filozofică. Mimica și gestica extrem de expresive ale solistului au contribuit decisiv la deslușirea punctelor cheie ale mesajului piesei. O lucrare care se poate încadra în genul teatrului instrumental, cu influențe din live electronic music, a surprins cu momentul recitat al clarinetistului: „Incertitudinea? Principiul incertitudinii în fizica cuantică se referă la o varietate de inegalități matematice…”. Cu talent actoricesc și carismă, solistul a dialogat cu sunetele clarinetului-bas transmise în direct, oferind impresia a două lumi ce se află în universuri diferite și sunt legate doar de un principiu comun, cel al incertitudinii.

În continuare, cei trei membri s-au reunit pentru a oferi publicului lucrarea compozitoarei Elena Apostol – Trio pentru vioară, clarinet și pian, conturând dialoguri între cele trei instrumente, care au abordat pe rând virtuozitatea sau tehnica fluidă.

Sonata pentru clarinet și pian de Carmen Petra Basacopol, intitulată Cântecul clopotelor - prezentată în primă audiție absolută – a conturat o poveste despre teluric și celest, despre agitație și pace. În prima parte am descoperit vivacitatea și energia cântecului, în timp ce a doua parte ne-a transpus într-o stare de melancolie și tristețe, asemeni unui ritual funebru. Finalul a readus tema jucăușă a primei părți, sugerând cum trecerea timpului vindecă și oferă clopotelor noi prilejuri de a suna cu veselie și îndrăzneală.

Recitalul a păstrat același spirit, al sonorităților cu inflexiuni tradiționale, cu piesa Coline albastre pentru clarinet, vioară și pian a Feliciei Donceanu. Povestea cu tâlc, cu influențe orientale, impresioniste, dar și pastorale, ne-a fost interpretată de către ansamblu în cel mai sugestiv mod, reușind să ne introducă într-o stare de reverie.

Probabil nu o simplă coincidență, ultima piesă ascultată în această seară a permis ca cele două recitaluri să fie încadrate de figura lui Dinu Lipatti – compozitorul. Astfel, am audiat în încheiere Fantezia pentru vioară, clarinet bas și pian. Trebuie menționat că scriitura originală este pentru vioară, violoncel și pian, astfel, acest aranjament a fost adus în primă audiție prin înlocuirea violoncelului cu clarinetul bas, ceea ce a atras interesul și curiozitatea cunoscătorilor.

Pe parcursul întregului eveniment am fost purtați într-o călătorie a sonorităților diverse, de la muzica tradițională lăutărească, către muzica contemporană sub varii forme și înfățișări. Astfel, acest traseu repertorial a fost o provocare sonoră curajoasă, dar care a fost acceptată cu deschidere și interes de către publicul prezent în sală. 

Cronică: Operă de buzunar și Brâncuși filmat în stil jazz

Ana Diaconu: Operă de buzunar și Brâncuși filmat în stil jazz – o seară de sâmbătă la UNMB, în Festivalul Meridian 

Foto: Andra Aron

„Provocarea este fermentul pe care se bazează întreaga muzică a lui Nicolae Brânduș” – afirma compozitorul Dan Dediu în penultima zi a Festivalului Meridian (10 noiembrie 2018), cu prilejul unei lansări de partituri realizate de Editura UNMB. Demersul se aliniază direcției adoptate de editură în ultimele câteva luni, de a prezenta cât mai multe opusuri românești de secol XX și contemporane. Colecția a fost inaugurată de Sonatele pentru pian de Aurel Stroe, iar cu timpul s-au adăugat muzici semnate de Doina Rotaru, Tudor Feraru, Gabriel Mălăncioiu, Gabriel Almași, Christian Berger și, cel mai recent, Nicolae Brânduș. Lansarea a cuprins patru titluri din creația acestuia din urmă:  Tema cu variatiuni și Ostinato pentru pian, datând din anii 1960, din perioada studenției autorului; Glosa pentru vioară si pian, variantă a unei lucrări anterioare pentru orchestră de cameră și bariton; Menestrel pentru soprană, mezzosoprană, harpă și violoncel și Ornitorinc – microperă de buzunar pentru soprană și pian, compusă în anul 2015. Evenimentul de lansare a fost urmat de prima audiție absolută a acestei ultime opere, care a avut loc pe scena Studioului de Operă al Universității Naționale de Muzică din București.

Foto: Andra Aron

Dan Dediu caracterizează materialul sonor utilizat de Nicolae Brânduș ca provenind dintr-o zonă a eterogenității, a impurității, poziționându-se în continuarea unei linii exploratorii începută de Paul Constantinescu și continuată de compozitori precum Anatol Vieru, Brânduș sau Liviu Dănceanu. De asemenea, mai spune că una dintre cele mai mari provocări pe care și le asumă Nicolae Brânduș este de a explora categorii estetice complexe și rar utilizate, precum bizareria, absurdul sau ludicul. Toate acestea s-au regăsit, într-o măsură sau alta, în lucrarea Ornitorinc, așa-numita „operă de buzunar” care, în mai puțin de 25 de minute, a reușit să ne captiveze și să ne amuze, să ne impresioneze prin fragmente de o dificultate tehnică foarte ridicată. Soprana Lavinia Cherecheș a făcut față cu succes pasajelor de virtuozitate, trecerilor bruște de la registrul grav la acut și viceversa, ornamentației bogate, momentelor improvizatorice, declamatorii și tipurilor nenumărate de ciripit de păsări indicate în partitură. Iar partenera sa de scenă, pianista Diana Dava Barb, s-a alăturat, cu farmec și carismă, jocului actoricesc, într-o viziune regizorală minimală dar sugestivă, descrisă, de altfel, cu precizie în partitură.

Foto: Andra Aron

Selecții din versurile lui Mihai Eminescu au fost colorate și aduse în actualitate, cu umor și ironie, de Nicolae Brânduș, prin formulări de tipul: „Ce te legeni, codrule / Fără ploaie, fără vânt / Cu crengile la pământ? [...] / De ce nu m-aș legăna / Parcă mă costă ceva?” (această strofă este destinată a fi recitată emfatic de către pianist).

Finalul operei rămâne în sferele subtile ale ironiei. Constă într-un dialog repetitiv în contradictoriu între cele două personaje și este bazat pe celebrul slogan al libertății de exprimare, creat de Joachim Roncin în urma atentatului din 2015 – „I am Charlie!” („Je suis Charlie!”).

Foto: Andra Aron

***

Festivalul Meridian a continuat în aceeași seară de sâmbătă, tot la UNMB, cu un episod jazzistic desfășurat în ambianța intimă a Sălii Auditorium. Proiectul muzical-cinematografic realizat de pianistul de jazz Mircea Tiberian a gravitat în jurul proiecției filmului mut creat de Centrul Pompidou din Paris, Brancusi filmé. Muzicianul a mai prezentat o formă a proiectului, cu doi ani în urmă, la Institutul Cultural Român din București, în cadrul Bucharest ArtFilm Festival. Tema festivalului a fost, în anul 2016, aniversarea celor 140 de ani de la nașterea marelui sculptor român.

Documentarul fără sunet, de aproximativ o oră, a fost lansat de Centrul Pompidou în anul 2011, cu ocazia organizării unei expoziții dedicate artistului. Filmul reunește secvențe, fără o legătură explicită între ele: unele îl surprind pe Constantin Brâncuși lucrând, însă cea mai mare parte reprezintă imagini captate chiar de artist (pasionat de domeniul fotografiei și al filmului), în interiorul și în jurul atelierului său parizian, cu prieteni sau cu unele dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale. Apar personalități ca Barbara Hepworth, Marcel Duchamp, Ezra Pound sau Man Ray. Iar sculpturi precum Pasărea măiastră, Nou-născutul, Peştele sau Leda sunt surprinse de autorul lor în jocuri de lumini care evidențiază cel mai bine, în mod nemijlocit, intenția creatoare și caracteristicile definitorii ale fiecăreia dintre ele.

Mircea Tiberian și-a adaptat în mod inspirat stilul improvizatoric, pentru a servi cât mai bine acestui tip de manifestare sincretică. Cei prezenți s-au putut bucura de o ambianță sonoră frumos conturată, fără a le fi îngreunat procesul de urmărire a imaginilor proiectate. Coerența discursului muzical a fost dată de echilibrul pe care pianistul l-a găsit între complexitatea formulelor de jazz și estomparea dificultății acestora prin procedee de tip repetitiv. Repetițiile utilizate fie în formula de acompaniament, fie la nivelul unei întregi structuri muzicale, familiarizează auzul cu un anumit traseu sonor și îl ajută să se deconecteze de la urmărirea conștientă și concentrată a muzicii (care este necesară, de pildă, în momentul audierii unui concert simfonic).

În ceea ce privește corespondența dintre muzică și imagine, Mircea Tiberian a speculat câteva conexiuni. Bunăoară, peisajele statice surprinse de Brâncuși, cu iarna înghețată, încremenită sau cu frunzele ușor mișcătoare ale unui copac, au fost asociate de pianist cu o muzică la fel de așezată (armonii arpegiate în tempo lent, acorduri placate etc.). Iar dinamizarea ritmică apare odată cu săriturile zglobii ale unei păsări din subsecțiunea Bestiaire.

O secvență cu impact atât în ceea ce privește filmul, cât și muzica acompaniatoare, a fost redarea atmosferei de iarmaroc din Târgu-Jiu, în ultimele câteva minute ale proiecției. Țărani și orășeni îmbrăcați în costume populare, militari și aglomerație sărbătorească, toate acestea au fost transpuse pe fond muzical prin expunerea și varierea în ritmuri și armonii de jazz a unor melodii antrenante de inspirație folclorică.

Foto: Loredana Baltazar

Cronică: Despre conferințe

MERIDIAN 2018

Vlad Văidean: Casa “Dinu Lipatti” pe meridianele muzicii contemporane

Până de curând, putea fi văzută în București, la intersecția bulevardului Lascăr Catargiu cu strada Visarion, o casă cochetă din alte timpuri, o bijuterie arhitectonică pe cât de frumoasă, pe atât de dărăpănată, așa cum multe altele pot fi văzute în capitală, deși sunt înregistrate pe lista monumentelor istorice. Ea data din 1902, și era locuința în care Dinu Lipatti învățase muzica, cântase împreună cu George Enescu, primise aproape toată pleiada marilor muzicieni români din perioada interbelică. În ianuarie 2017, destinul cultural al acestui edificiu amenința să devină unul incert: scos la licitație în urma unei executări silite, după ce proprietarii nu mai putuseră plăti un credit bancar, imobilul aproape că urma să fie transformat într-un restaurant. A avut totuși norocul de a fi salvat de la degradare de către regizoarea Alice Barb, cea care a depus o intensă muncă de convingere pe lângă Primăria Generală a Capitalei, până când, obținând într-un timp record sprijinul dorit, a reușit să inaugureze – în 19 martie 2018, deci la împlinirea a 101 de ani de la nașterea lui Dinu Lipatti – cel mai nou centru cultural al Bucureștiului. Deși nu e multă vreme de atunci, aproape că nu mai pot fi numărate manifestările organizate în acest lăcaș, căci n-a trecut nicio lună fără ca în Casa Artelor “Dinu Lipatti” să nu fie găzduite concerte, expoziții, mini-festivaluri, majoritatea dedicate culturii române și plasate, bineînțeles, sub zodia simbolică a geniului protector al locului.

Diversitatea și bogăția de evenimente cuprinse în ultima ediție a Festivalului “Meridian” s-a datorat în bună măsură și faptului că acest centru cultural deosebit de activ s-a numărat printre co-organizatorii festivalului. Mai precis, au avut loc aici, între 8 și 11 noiembrie, nu mai puțin de patru serate muzicale, extrem de consistente, toate alcătuite după același tipic: două recitaluri camerale precedate de câte o conferință menită să introducă publicul în atmosfera muzicii contemporane. Simțul meu muzicologic nu a putut decât să se declare încântat de includerea în program a acestor conferințe, mai ales din perspectiva faptului că publicul obișnuit al Casei “Dinu Lipatti” nu e neapărat un fidel al muzicii contemporane. Altfel spus, rostul principal al conferințelor respective s-a dorit a fi tocmai acela de a le ieși melomanilor în întâmpinare și de a-i convinge, prin seducțiile elocvenței, de relevanța și valoarea unor muzici care merită din plin o mai largă recunoaștere.

De pildă, Laura Manolache a prezentat, în 9 noiembrie, o serie de „modele enesciene” ce pot fi reperate în creația compozitorilor „generației de aur”. Poate că privirea analitică pusă în joc s-a dovedit pe alocuri prea acribică pentru o prezentare orală; e cert însă că repunerea în atenție a acestei problematici s-a dovedit deosebit de instructivă. Am apreciat mai ales multitudinea de exemple muzicale, încadrate cu limpezime în anumite categorii menite să profileze acele „modele enesciene” invocate în titlu („atenta drămuire a elementelor de vocabular”, „modelarea complexă a sintaxei muzicale”, „spiritul improvizatoric” ș.a.). Am avut deci ocazia de a mă convinge încă o dată asupra faptului că Enescu nu a fost propriu-zis un creator de școală, în umbra căruia să fi înflorit continuatori stilistici direcți, ci mai degrabă un fel de geniu protector, în măsură să inspire, prin inovațiile blânde și disimulate ale artei sale, manifestarea unor sisteme de compoziție cu totul originale și foarte diferite unele de altele.

Enescu a constituit o prezență pregnantă și în conferința susținută în ziua următoare de către Dan Dediu. Nici nu se putea altfel, căci subiectul abordat a fost „fermentul lăutăresc în muzica românească”, iar Enescu, după cum bine se știe, a avut o contribuție capitală la conștientizarea rolului decisiv pe care l-au jucat lăutarii țigani în perpetuarea și îmbogățirea muzicii românești. De altfel, însuși mult dezbătutul „caracter popular românesc”, în mod culminativ surprins în Sonata a 3-a pentru pian și vioară, își datorează mare parte din parfumul specific tocmai felului magistral în care Enescu a reușit să evoce expresia lăutărească, integrând-o în cadrul respectabil, supranațional, al tradiției muzicale europene. Cu carisma-i caracteristică, Dan Dediu a repus în lumină toată această discuție – binecunoscută oricărui enescolog român –, profilând-o însă în tandem cu proiecte similare ale altor compozitori români din epocă, și pigmentând-o, bineînțeles, cu savuroase exemple muzicale. Seducătoare prin ingeniozitate taxonomică (altă trăsătură caracteristică conferențiarului) s-a dovedit încheierea, unde arta lăutărească a fost pusă alături de alți „fermenți” exotici (bunăoară muzica spaniolă sau jazz-ul) care i-au atras de-a lungul timpului pe compozitorii europeni.

Dintre multele recitaluri desfășurate la Casa “Dinu Lipatti”, am avut plăcerea să asist, imediat după conferința Laurei Manolache, la cel susținut de violonceliștii Ella Bokor și Mircea Marian. Despre acest minunat și foarte activ Duo Cello Jaya am mai avut prilejul să scriu laudativ în paginile revistei Actualitatea muzicală, în numărul din iulie 2018 (pp.14-15). De aceea, îmi permit să nu mai detaliez, pas cu pas, modul în care au tratat fiecare piesă (de altfel, cu unele piese mai intrasem în contact și la recitalul lor precedent). N-ar însemna decât să-mi întăresc laudele, căci interpretarea lor s-a dovedit la fel de atașantă și plină de vână afectivă. E de ajuns să-i recomand cititorului să facă bine să urmărească cu atenție activitatea acestui duo. Va avea doar prilejuri de încântare.

Cronică: Când lumea e bine făcută

Vlad Văidean: Când lumea e bine făcută – cu Matei Ioachimescu și Alfredo Ovalles

 

Foto: Andra Aron

Când pașii se răresc, deodată ținuți în frâu de reamintirea faptului că nu știu de unde, nici încotro, și mai ales de ce; când luciditatea dezabuzată amenință să destrame din nou cortina, dând la iveală, în toată meschina-i obscenitate, oarba inerție în virtutea căreia continuă să se petreacă înaintarea clipelor; când totul în jur dezamăgește prin imperfecțiune, scandalizează prin nedreptate, irită prin gălăgie, scârbește prin redundanță; când, presimțit pe la toate colțurile, fluidul subteran al deșertăciunii dă pe dinafară și inundă totul în bătaia unei singure priviri necruțătoare; când nimic nu mai pare să funcționeze decât pentru a menține vie rana căderii și obsesivă amintirea paradisului pierdut; atunci – ca ultimă iluzie consolatoare, ca supremă himeră deasupra minciunilor de toate zilele, ca punere-ntre paranteze a nonsensului și-a vulgarității – atunci muzica își poate arcui răstimpul, fulgerător și memorabil; atunci, prin mijlocirea muzicii, poate amuți în sfârșit morbul tălmăcirii, iar tot ceea ce ar fi trebuit să fie această lume, și modul în care ar fi trebuit noi să fim, capătă deodată un posibil contur. E clipa faustică, „dureros de dulce”, căreia însă nici dacă am vrea nu am putea să-i cerem oprirea. E vechiul escapism romantic, de care poate că ar fi mai de bun simț să ne rușinăm, dar care în cele din urmă rămâne – oricât de puțin conștientizat, oricât de refulat – unul dintre motivele fundamentale pentru care concertele, de orice fel ar fi ele, continuă să aibă loc și să fie frecventate.

Foto: Andra Aron

Lumea e bine făcută – stă în puterea muzicii să ocazioneze trăirea acestui sentiment, altfel atât de implauzibil, dacă nu de-a dreptul indecent. Cât de rare sunt însă împrejurările în care muzica e ticluită și prezentată în așa fel încât să-și atingă acest suprem potențial! Și cât de bine e făcută lumea în care asemenea împrejurări rămân rare! Căci altfel probabil că ne-am volatiliza cu toții, sub imperiul unei vibrații letale prin forța propriei încremeniri. Nouă, celor lacomi de hipnoza muzicii, ne rămâne doar să o vânăm fără istov, asumându-ne evidența faptului că, într-o lume nu prea bine făcută, majoritatea covârșitoare a împrejurărilor muzicale nu răpesc, nu amuțesc, nu convertesc. Ele pot fi onorabile și profesioniste, agreabile și pline de bună cuviință, cazuri în care, de fapt, pur și simplu nu contează. Contează doar ceea ce destabilizează. Concertul care nu duce la dilatare și topire a ființei lăuntrice, care mai lasă loc de întors distanței obiective a subiectului față de starea sa muzicală, care nu izbutește să-l scoată pe ascultător din această senzație – cea mai penibilă dintre toate – a imposibilității de a tresălta, de a se realiza intern, acel concert se plasează sub demnitatea muzicii. Căci, pentru ca să conteze, un concert trebuie să transfigureze. Auditoriul trebuie convins de un singur lucru: că, măcar pe durata concertului, lumea e bine făcută.

Foto: Andra Aron

În 9 noiembrie, în Aula Palatului Cantacuzino, flautistul Matei Ioachimescu și pianistul Alfredo Ovalles m-au convins că lumea e bine făcută. Iată supremul elogiu pe care condeiul meu se consideră în stare să-l producă. Nici n-aș ști ce să mai adaug. Pur și simplu, am avut ocazia să-mi amintesc, prin intermediul acestor doi muzicieni totali, ce înseamnă să asculți muzica fără rest, ca și cum ai respira prin ea, ca și cum de ea ar depinde totul. Ei m-au convins, ca nimeni alții, că unui interpret cu adevărat dăruit îi stă în putință absolut orice fel de muzică (fapt ce, de altfel, se reflectă cu prisosință în activitatea la fel de bogată susținută de ambii atât în domeniul muzicii contemporane, cât și în cel al muzicii clasice). Și-au ales, desigur, un repertoriu pe potriva propriei lor excelențe: de la meditația incantatorie a Liedului lui Toshio Hosokawa până la expresivitatea hipnotizantă, intensă ca o „dulce durere”, a Elegiei scrise de Doina Rotaru sub impulsul poemului blagian omonim; de la neoromanticul și neotonalul Duo, scris „ca la carte” de austriacul Wolfram Wagner, până la frenezia spectaculoasă, de sorginte populară pe alocuri, a ritmurilor dansante rostogolite de către croata Margareta Ferek-Petric în Beastie Poetry; trecând și prin ceea ce am perceput drept piesa cea mai convingătoare a serii, de o imaginație deopotrivă debordantă și desăvârșit structurată – A Due de Călin Ioachimescu, în decursul căreia flautistului i s-a alăturat la marimbafon, ireproșabilă, Irina Rădulescu; toate desfășurându-se sub genericul extrem de potrivit „La Follia”, reflectat și în parafrazele la Les Folies d’Espagne – binecunoscutul set de variațiuni semnat de Marin Marais, un contemporan al lui Lully –, foarte inspirate, foarte multicolore, de un cert talent componistic, intercalate de către Alfredo Ovalles sub forma unor interludii menite să pregătească atmosfera fiecărei piese din program; toate aceste muzici, ele însele plasate la o înaltă altitudine valorică, au părut, odată încăpute pe mâinile acestor interpreți excepționali, să strălucească și mai mult. Parcă niciodată n-am resimțit atât de intens puterea de facere și desfacere a sensurilor muzicii și, mai ales, a stărilor muzicale, pe care o dețin, cu deplină autoritate, interpreții ieșiți din tipare. Parcă niciodată n-am fost mai convins că un interpret care știe să-și înnobileze profesionalismul prin imboldul pasiunii nețărmurite e capabil să facă din orice fel de muzică, chiar mediocră de-ar fi, o aventură și-un descântec. Spun asta doar de dragul și justețea teoretică a ideii, căci, încă o dată, calitatea pieselor alese de Ioachimescu & Ovalles nu poate fi nicidecum minimalizată. Doar atât că forța de pătrundere expresivă a celor doi a fost atât de mare, încât compozitorii le pot fi recunoscători pentru faptul că li s-au prezentat piesele într-unele din cele mai bune versiuni posibile.

Foto: Andra Aron

Am ascultat cu sufletul la gură. Am ascultat resimțind fiecare gest, fiecare nuanță, fiecare clipire, ca pe o confirmare în plus a faptului că nu poate și nici nu trebuie să fie altfel. Am ascultat cu convingerea că, locuită și de asemenea muzicieni, lumea e bine făcută, mai poate sta în picioare, mai merită o șansă.

Foto: Andra Aron

Cronică: Ansamblul SonoMania

Vlad-Cristian Ghinea: Ansamblul SonoMania – (În)locuit / Inhabited

Foto: Andra Aron

Intrând din culise, păşim curioşi pe scenă, fiind imediat întâmpinaţi de un semi-întuneric şi de un dansator ce poartă o sferă pe cap. Câteva lumini sunt prezente pe scenă şi pe scaunele din sală (ocupate de membri ai ansamblului, care ţin în mâini obiecte luminate ce seamănă cu nişte coji de ouă supradimensionate), iar şoaptele şi foşnetele ne însoţesc în timp ce ne îndreptăm spre locurile noastre.

Foto: Andra Aron

Artiştii îşi aprind rând pe rând luminile de la stative, un al doilea dansator târându-se din sală pe scenă şi foşnind din folia cu care este îmbrăcat. Deodată, se aude muzica. Cei doi dansatori încep să îşi execute coregrafia pe sunetele fugitive ale piesei Tactum pentru oboi, clarinet şi vioară de Gabriel Almasi (în primă audiţie). Mai departe, ansamblul alătură violoncelul şi purcede în a înfăţişa atât sonor, cât şi vizual (prin mişcările dansatorilor, acum dezvăluiţi, Ana Costea şi Răzvan Rotaru) capcana ţesăturii din Arachne’s Fabric pentru ansamblu de Şerban Marcu, ce aminteşte de mitul antic grecesc al ţesătoarei care a provocat-o pe zeiţa Atena.

Foto: Andra Aron

Atmosfera capătă avânt. Pe muzica din Crescendo pentru vioară solo de Mihai Măniceanu, dansatorul (purtând o mască de vultur) ilustrează un zbor zbuciumat, amplificat şi de „aripile” partenerei de coregrafie. Zborul se sfârşeşte abrupt într-un final, apoi masca este dată jos, rămânând uimirea, ca după o revelaţie. Întinzând o prelată pe aproape toată scena, membrii ansamblului lasă loc clarinetistului Mihai Pintenaru să creioneze un fel de pândă ce îi are ca protagonişti pe el şi pe „umbrele” descrise de mişcările coregrafice de sub prelată. Acest „joc” audio-vizual are aspectul unor mişcări unduite, pornind de la lucrarea Meander pentru clarinet solo de Diana Rotaru.

Foto: Andra Aron

În continuare, păşim în universul ludic şi asistăm la un teatru de păpuşi ai cărui protagonişti sunt nişte viermi. Muzica din Behind the Sun pentru oboi şi violoncel de Diana Gheorghiu (tot o primă audiţie) însoţeşte relaţia celor trei personaje, oboistul Valentin Ghita chiar interacţionând cu ultimul vierme rămas la sfârşit (aici apare un citat din În palatul regelui muntelui de Edvard Grieg). După comic şi ludic, trecem la un subiect profund, înfăţişat de Cage Music pentru ansamblu de Tudor Feraru (a treia primă audiţie a spectacolului). Cei doi dansatori rămân „captivi” pe o închisoare sugerată de un cub, executând mişcări care duc cu gândul la căutări şi întrebări ale omului pentru sine însuşi. Instrumentiştii (violonistul Mircea Grigore Lazăr şi violoncelistul Eugen-Bogdan Popa) încep la rândul lor să adreseze întrebări, totul terminându-se printr-o despărţire conflictuală, în care toţi muzicienii rostesc replici având ca subiect societatea.

Rămas singur pe scenă, violoncelistul încheie într-o notă transcedentă, ce caracterizează atmosfera lucrării Sonneuntergang Ritual pentru violoncel solo de Alexandru Mihalcea. Chiar dacă dansatorii nu mai sunt pe scenă, mişcarea nu a dispărut. Creată de o lumină mai puternică, umbra interpretului apare pe tavanul sălii şi configurează mişcări asemănătoare unui şaman cuprins de trăirile ritualului.

Foto: Andra Aron

În această manieră s-a sfârşit cea de-a XIV-a ediţie a Festivalului Internaţional „Meridian”, evenimentul de duminică, 11 noiembrie din sala „George Enescu” a UNMB aducând la vedere un aspect interesant legat de relaţia muzică – mişcare coregrafică. Deşi muzica nu a fost iniţial gândită în raport cu dansul, conceptul propus de Smaranda Găbudeanu a oferit o interpretare, poate, mai explicită a lucrărilor contemporane româneşti. Însă, în unele momente a realizat o „abstractizare a abstractului”, lăsând în urmă mai multe variante de interpretare şi întrebări decât au fost în primă fază.

Foto: Andra Aron

Cronică: Percussion Landscapes

MERIDIAN 2018

Lavinia Frâncu: Percussion Landscapes

Foto: Loredana Baltazar

Ziua de miercuri, 7 noiembrie, ne-a regăsit, plini de entuziasm, în cea de-a treia zi a Festivalului Internațional Meridian, când mexicanul Aldo Aranda a oferit un spectacol de excepție pe scena Studioului de Operă și Multimedia al Universității Naționale de Muzică București.

Repertoriul interpretului ne-a propus sonorități contemporane, pentru ca în final să se încheie cu un suflu tradițional mexican. Aranda a deschis seara cu lucrarea lui Vinko Globokar (Franța), Ombré pentru percuție, bandă și tobe. Percuționistul a reușit să transpună pe scenă povestea piesei, o luptă continuă dintre cele două personalități ale omului, cea din interior, rebelă, care încearcă să evadeze, și cea de la exterior. În ceea ce privește interpretarea, fără cusur, am simțit emoție, sensibilitate și deopotrivă patos, toate dublate de un joc scenic impresionant. Nu toată lumea din public a apreciat această piesă, dat fiind că, deranjați de caracterul ei dur, câțiva au părăsit sala chiar înainte ca ea să se încheie. Cea de-a doua piesă, o compoziție proprie, Pour qui les cloches sonnent, pentru marimbă, bandă și video opțional, scrisă în timpul călătoriei autorului prin Nepal, ne-a proiectat, cum spune și titlul spectacolului, un peisaj al percuțiilor, energia muzicianului  dovedind plăcerea continuă cu care cântă. În continuare am putut asculta Largo Argento pentru percuție, video și bandă, de Martin Jaroszewicz (S.U.A.), o combinație între muzica electronică, percuții și proiecții. Ultimátum I pentru marimbă solo, de Nebojsa Jovan Zivkovik (Serbia), a reprezentat poate un moment de destindere al recitalului, dat fiind că a presupus cântatul în mod clasic la marimbă. În Match pentru percuție și video, de Alejandro Castaños (Mexic), am avut ocazia să ascultăm și să vizionăm un duet între muzicianul de pe scenă și cel din proiecție. Seara s-a încheiat cu Temazcal pentru maracas și bandă, de Javier Alvarez Fuentes (Mexic) care, deși a început cu sonorități electronice, s-a încheiat tradițional, în spirit mexican. Și aici, la fel ca în toate celelalte piese, Aranda și-a completat interpretarea cu mișcare scenică.

Foto: Loredana Baltazar

Foto: Loredana Baltazar