Archives for May2019

CRONICA: Protosonic – o călătorie sonoră în lumea primordială

SIMN 2019

Maria-Elisa Ghizelea: Protosonic – o călătorie sonoră în lumea primordială 

Studioul de Operă și Multimedia al UNMB a găzduit în cadrul festivalului SIMN un concert inedit ce i-a avut ca protagoniști pe Fernando Mihalache (bayan), Cătălin Crețu (electronics, live video processing) și Mitoș Micleușanu (cercetare sonoră, videoart).

Spectacolul a fost construit pornind de la ideea îmbinării muzicii electronice cu sonoritățile bayanului, alături de procesarea audio și video în timp real, dar și de proiecțiile sugestive aferente fiecărei lucrări. Instrumentul vedetă al serii s-a putut auzi preponderent în prima lucrare, Artipic, compusă și interpretată de Fernando Mihalache. Atmosfera generală creată s-a remarcat prin culori timbrale opuse față de ceea ce asociem în mod normal cu acordeonul. Mister și suspans înclinând spre straniu au caracterizat compoziția, care a speculat o suprapunere incitantă între melodia bayanului și banda electronică, lăsând loc și câtorva momente cu caracter improvizatoric.

Un ethos diferit a avut Trilogia urmei, aparținând lui Cătălin Crețu. Richblick, Prosopopeea urmei și Restblick sunt cele trei părți, diferite ca stare, dar asemănătoare în esență. Un monolog ne-a introdus în universul audiției, care s-a deschis cu o muzică electronică pură. Frecvențele și texturile generate s-au asociat într-o manieră bizară cu imaginile focusate la maximum pe un miriapod, imprimând un potențial interes în urmărirea mișcărilor acestuia. Acordeonul a revenit în următoarele părți, aducând un aer nostalgic, care contrasta cu restul sonorităților percutante ale compoziției.

Elementul care a permis o mai bună receptare și apropiere de muzică, văzută ca întreg, a fost emiterea sunetului prin canale diferite. Astfel, delimitarea atentă a mai multor tipuri de intervenții a făcut posibilă o integrare a spectatorului în actul artistic și în ceea ce a sugerat fiecare lucrare în parte. În Precipitații, Mitoș Micleușanu a creat cu ajutorul sintetizatoarelor un performance cu caracter robotic, îmbogățit prin procesarea în timp real de către Cătălin Crețu a unor filmări deformate și abstractizate pe fundal.

Seara s-a încheiat cu Sincronie (remix), lucrare a lui Ștefan Niculescu, întemeietorul acestui festival, care a fost prezentată într-o manieră nouă, atractivă și captivantă. Repartizarea instrumentelor în boxe diferite a reușit să creeze un aer ambiental, să introducă ascultătorul în miezul lucrării, făcând posibilă, de asemenea, o atentă și limpede urmărire a fiecărei partiții.

Timp de o oră am încercat să descifrăm mesajele uneori bine ascunse, alteori la vedere, ale celor trei minți poziționate într-un „triunghi al bermudelor”. Astfel, scena a reprezentat un câmp de dezbatere, în care ideile muzicale inovative s-au contopit în maniere diverse. Cum ne explicăm Protosonic? Înțelegerea conceptului poate porni de la chintesența primordialității, reprezentată de organismele vii și de sunetul ca element generator de viață. Astfel, întreg actul artistic al serii a constituit o călătorie sonoră de redescoperire a primitivului și a urmei lăsate de acesta posterității.

INTERVIU: Valentina Sandu Dediu despre simpozionul din SIMN 2019

Ana Diaconu: Interviu cu muzicologul Valentina Sandu-Dediu despre Simpozionul din cadrul SIMN 2019

Interviu realizat pentru Radio România Muzical și difuzat în data de 25 mai 2019.

Ediția a XXIX-a a Festivalului SIMN a propus sâmbătă, 25 mai, de la ora 10:00, un simpozion internațional de muzicologie dedicat „Gândirii muzicale de avangardă în Franța și România”. Patru invitați francezi și trei români au dezbătut perspectivele și interacțiunile dintre cele două culturi muzicale. Evenimentul a fost moderat de Olguța Lupu și coordonat de muzicologul Valentina Sandu-Dediu.

Gândirea muzicală de avangardă în Franța și România – când și de unde a pornit ideea organizării acestui simpozion?

A pornit de la conducerea Festivalului Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, grație unei propuneri care a venit din partea Sezonului Franța-România, un program mult mai amplu, care încearcă să reconecteze legăturile culturale între Franța și România. Pentru că există o finanțare din partea Ministerului de Externe – și român, și francez – și a existat o dorință evidentă ca muzicieni și muzicologi români și francezi să fie puși în legătură, iată că simpozionul din cadrul SIMN din această a 29-a ediție a avut în prim-plan această tematică.

Cât de importante sunt aceste schimburi culturale între muzicologi?

Mie mi se par fundamentale. E vorba, de pildă, de a găzdui la București patru muzicologi – unul, profesor la Universitatea din Marseille și Aix en Provence; alta, profesoară la Conservatorul din Paris, alți doi de la IRCAM. Toți patru au venit pentru prima oară în România. Nu le este străină muzica românească, dar a fost un bun prilej, poate, de a aprofunda aceste legături cu colegii și de a câștiga mai mult interes în muzica nouă (și nu numai nouă) românească.

Care au fost temele discutate?

Cred că o pondere covârșitoare au avut-o câteva contribuții despre Costin Miereanu; este un compozitor care, din tinerețe, a emigrat, s-a stabilit la Paris și a făcut acolo o bună carieră muzicologică și componistică. De aceea, și tinerii colegi români care au participat la simpozion – Ana Diaconu și Oana Andreica –, dar și Lucie Kayas de la Paris au vorbit cumva despre contribuția lui Costin Miereanu la cultura muzicală românească și franceză. Alte teme au vizat convergențe posibile și a fost vorba și despre spectralism, despre tehnica muzicală și acustică spectrală, despre Gerard Grisey, despre notații noi și despre ceva mai tradițional, de pildă legăturile foarte strânse cu Franța ale lui Constantin Brăiloiu. Constantin Brăiloiu ne duce cu jumătate de secol în urmă, dar și el era în avangarda gândirii din vremea sa.

Un alt eveniment foarte interesant, care a urmat acestui simpozion, a fost o proiecție de film. Vă invit pe dumneavoastră să ne spuneți despre ce este vorba.

E vorba de un documentar de aproape o oră realizat de compozitorul Bernard Cavanna, un fost discipol al lui Aurel Stroe și un mare admirator al acestuia. Bernard Cavanna a realizat acest documentar în urmă cu în jur de 15 ani, dacă nu mă înșel, și niciodată nu a fost proiectat integral. De data aceasta a fost și subtitrat, a fost tradus în românește și arată lucruri inedite despre compozitorul Aurel Stroe. Cred că și despre Stroe s-ar fi putut vorbi în acest simpozion, dar să sperăm că nu este o premieră lăsată singură, izolată, ci că va avea ecouri și poate se va repeta.

CRONICA: Trio Wahnsinn în Festivalul SIMN

SIMN 2019

Maria Alexandru: Trio Wahnsinn în Festivalul SIMN

Duminică, 26 mai, în sala “Auditorum” a UNMB au putut fi audiate, sub egida SIMN, o serie de lucrări în primă audiție absolută, semnate de compozitori din Suedia, Letonia, România și Germania. Interpretarea acestora a revenit ineditului ansamblu Wahnsinn, format din trei interpreți de marcă: Marius Ungureanu (violă), Barrie Webb (trombon) și Erik Sandberg (corn).

Atmosfera primei piese din program, Impermanence, aparținând compozitorului leton Edgars Cirulis, a fost dată de alternarea a două stări contrastante, una prin care se accentua ideea de mișcare și alta ce crea o senzație de plutire a materiei. Viola s-a impus ca instrument central, unificând legăturile cu celelalte două instrumente.

Cea de-a doua lucrare, Vortices, semnată de Mika Pelo, a impus sonorități incandescente, pline de culoare. Intonată într-un registru mediu, cu un intro mișcat și o parte dezvoltătoare lentă, lucrarea a sugerat acea „visare controlată” prin care compozitorul suedez și-a descris metoda de compoziție.

Compoziția Entanglement a Liviei Teodorescu-Ciocănea semnifică metaforic ideea de „inseparabilitate cuantică” prin care două particule pot comunica de la distanțe cosmice. Vizând această comunicare pe plan timbral, intonațional și structural, explorând registrul grav spre mediu al celor trei instrumente, compozitoarea a mizat pe o amplificare constantă a tensiunii discursului sonor.

O lucrare spectaculoasă s-a dovedit și cea a compozitorului Gabriel Mălăncioiu, denumită Agnis după zeul ce reprezintă focul în mitologia vedică. Introducerea antrenantă creată cu ajutorul unui ritm pregnant, incisiv constituie leitmotivul întregii lucrări, sugerând imaginea unei lupte. Instrumentele alunecă pe rând din unisonul inițial, asemenea unei flăcări ce își mărește volumul necontrolat.

Lucrarea verwirrung a Violetei Dinescu a reflectat o abordare ingenioasă a formației, la care s-a adăugat o a patra dimensiune, vocea. Inserarea în partitură a unei notații libere, prin care interpretul a fost pus, într-o oarecare măsură, și în ipostaza de compozitor, și-a pus amprenta asupra discursului sonor, alcătuit din mai multe secțiuni contrastante. Prima dintre acestea, redată de violă, realizează un joc imitativ: mai întâi al vocii cu ajutorul instrumentului și apoi al violei cu ajutorul vocii. Ultima secțiune aduce din nou elemente incitante sonor, instrumentiștii dispersându-se prin sală și recitând în șoaptă texte ale poetei Eva Maria Berg.

Dincolo de diversitatea sonorităţilor, maniera de interpretare a trio-ului Wahnsinn a fost una strălucită, plină de savoare. Am asistat la o diversitate de concepţii sonore şi o asiduă explorare a posibilităţilor timbrale puse la dispoziţie de acest ansamblu.

CRONICA: Bits of Romanian Beats

SIMN 2019

Maria Isabela Nica: Bits of Romanian Beats

 Cea mai importantă manifestare artistică dedicată muzicii contemporane, Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, pune prin definiție noutatea în prim-plan. O reflecție vie a noutății este reprezentată de tinerii interpreți și compozitori români, care angrenați în acest eveniment și încurajați să se auto-depășească, precum afirmă și motto-ul festivalului: „Limite … și dincolo de ele!”, au reușit să conlucreze la materializarea, în parte, a unor lucrări și interpretări proaspete ce sunt oferite în cea de-a XXIX-a ediție a festivalului.

Din secțiunea Double Recitals, aflată sub semnul tematicii GULLIVER – Dincolo de limitele istoriei, extragem manifestarea de luni, 20 mai, ce a avut loc la ora 19:00 în Sala „George Enescu” a Univeristății Naționale de Muzică din București. Ansamblul de clarinete Clarino, avându-l pe Emil Vișenescu în ipostaza de dirijor și solist, ne-a propus spre audiere lucrări aparținând compozitorilor Adina Dumitrescu, Vladimir Scolnic, Menahem Zur, Sebastian Androne, Diana Rotaru, urmând ca programul să fie încheiat de Katabasis. Still Wandering pentru ansamblu de clarinet și percuție semnată de Cristina Uruc. Această ultimă lucrare i-a avut ca invitați pe membrii ansamblului PERCUSSIONescu: Irina Rădulescu și Răzvan Florescu, coordonați de Sorin Rotaru și Alexandru Matei, prezent și el pe scenă alături de cei doi tineri. Ca o fuziune electrică, lucrarea s-a desfășurat într-o interpretare interesantă, o colaborare extrem de reușită între cele două ansambluri, mereu sub semnul profesionalismului, coerentă și densă, fără ezitări, până la final. Acestei interpretări i-a urmat partea a doua a recitalului ce a aparținut integral duo-ului PERCUSSIONescu.   

Format în 2016, duo-ul PERCUSSIONescu, din care fac parte Irina Rădulescu și Răzvan Florescu, și-a propus să crească popularitatea celor două spectaculoase instrumente de percuție,  vibrafonul și marimba, pentru care manifestă o atracție aparte. Cunoscând foarte bine faptul că repertoriul dedicat acestor instrumente este destul de sărac, ei „cântă în principal piese << tinere >>, pentru că și repertoriul pentru un astfel de duo a început să apară abia în secolul XX. […] Colaborează cu compozitori români, prieteni, cu care pot discuta, pentru că e foarte important ca aceștia să înţeleagă mai întâi principiile de funcţionare ale instrumentelor și abia apoi să scrie.” (citat preluat din biografia paginii oficiale a ansamblului). Astfel, Bits of Romanian Beats, așa cum a sunat titlul recitalului de luni seară, a însemnat cu adevărat o provocare, atât pentru cei șapte compozitori care au scris lucrări special pentru această formulă, dar și pentru cei doi interpreți, care au fost la rândul lor motivați de complexitatea lucrărilor rezultate.

Pe parcursul recitalului au fost proiectate în stânga scenei șapte imagini, câte una pentru fiecare lucrare, viziuni ce au ajutat conturarea unei stări sugestive în timpul audierii sau care, au clarificat ideile sonore, unde era necesară o intervenție non-muzicală.

Prima lucrare, Toacatta (p.a.a.), semnată de Lucian Zbarcea a îmbinat ritmurile pregnante de toacă cu virtuozitatea specifică toccatei, în completarea ei fiind proiectată o imagine alb-negru ce înfățișa o măicuță ce bate la toacă. O piesă a portalurilor sonore, a schimbărilor de stare, cu alternanțe între pasajele dificile tehnic și mișcarea lentă, ce și-a găsit însă un fluid coerent în interpretarea celor doi soliști.

Love and die a Dianei Gheorghiu „e inspirată din lucrarea lui Nauman (100 live and die), ce constă în patru coloane luminoase ce conțin 100 de cuvinte legate de viață și de moarte, reprezentând acțiuni, emoții, culori […]” (citat preluat din programul de sală al evenimentului). Proiectată în stânga scenei, imaginea lucrării lui Nauman alăturată piesei compozitoarei Diana Gheorghiu, interpretată cu precizie și finețe, a căpătat relief spectacular în cadrul demersului componistic, conturând un spațiu transcedental.

În contrast cu lucrarea precedentă a urmat Eccentric Vibes (p.a.a.), semnată de Bogdan Pintilie, o partitură foarte bine sistematizată, având în construcția sa ritmuri complexe – pregnante și variate, executate cu entuziasm și precizie la marimbă și vibrafon. Momentul a dezvăluit audienței o piesă ce te ține mereu în suspans și pare a deschide noi porți către lumea ritmului și a combinațiilor imprevizibile. Interpretarea generoasă a soliștilor a eclipsat întru-totul imaginea sugestivă a unui portret excentric-colorat menită a ilustra momentul.

În continuare, DanDe Popescu ne-a oferit Cave dweller (p.a.a.), o piesă cu un limbaj minimalist, care a impus un dialog intens între cei doi soliști. Parcurgând sonor patru direcții și ipostaze, în directă relație cu momente ale existenței umane (notate în partitură prin indicațiile de tempo: wake, fight or flight, rise și evolve), interpreții au dat dovadă de versatilitate și o foarte mare putere de sugestie, reușind să transpună în muzică mesajul profund al autorului.

Răspunzând și el provocării ansamblului PERCUSSIONescu, Daniel Šimek le-a dedicat lucrarea Head echoes (p.a.a.). Alături de o abordare interpretativă deosebită, metamorfozată într-o contribuţie expresivă proprie, lucrarea a propus un exercițiu de imaginație, „în care orice eveniment ce se produce în mediul înconjurător poate provoca un impuls în mintea umană”. Pe ecran a fost proiectat textul: „Just listen …” mesaj ce a subliniat faptul că muzica este, până la urmă, cea care contează.

Sub semnătura lui Bogdan Vodă, Clepsidre (p.a.a.) se joacă cu implacabilitatea scurgerii timpului. Într-un limbaj sofisticat, muzica de mare sugestie și expresivitate, se dilată sau devine compactă asemenea timpului, sub semnul eternei iluzii a subiectivității aparent obiective. Construită inteligent, bazată pe algoritmul cunoscut ca „sita/ciurul lui Eratostene”, compozitorul a oferit ocazia duo-ului PERCUSSIONescu să exploreze puțin „joaca cu timpul”, lucru ce a fost bine manevrat de către cei doi soliști, regăsind plăcerea rostirii instrumentale, exprimată firesc.

În încheiere, Vivraimba (p.a.a.) a lui Andrei Petrache a încheiat spumos recitalul. Din cele trei părți ale lucrării: I. (e)Motion, II. Introspection, III. Finale, le-am audiat doar pe ultimele două. Spectaculozitatea lucrării a constat în virtuozitatea cu care a fost executată, interpreții Irina Rădulescu și Răzvan Florescu, dând dovadă de o velocitate ireproșabilă. Ultima parte a lucrării, Finale, a impus un limbaj inspirat din jazz-modern-world music, având un impact considerabil asupra publicului, după finalul recitalului reușind să disting fragmente fredonându-se prin sală. O lucrare ce utilizează o paletă generoasă de exprimare, soliștii reușind să transmită cu adevărat plăcerea de a interpreta o astfel de muzică, cu zâmbetul pe buze și mult entuziasm. Proiectată pe ecran, lucrarea Quad Moebius a lui Wim Delvoye, a sugerat potrivit ideea de fuziune dintre „doi”, reușind să sublinieze acest concept al duo-ului PERCUSSIONescu, care în interpretare se metamorfozează într-un singur organism perfect controlat.

Muzica pentru percuție pare a avea un viitor strălucit, atât în ceea ce privește interpreții, cât și compozitorii. O muzică ce nu are nevoie de „subtitrare”, dar de care ne-am putut bucura datorită  soliștilor și compozitorilor profesioniști și mai ales datorită cadrului oferit de Săptămâna Internațională a Muzicii Noi. În favoarea acestui fapt mărturia celor doi tineri PERCUSSION-iști vine în întărire: „În spatele nostru există mulți oameni extraordinari fără existența cărora proiectul la care am lucrat în ultimele șase luni nu ar fi căpătat forma, culoarea și energia pe care le-a avut. Așadar, mulțumim directorului festivalului, Dan Dediu, pentru oportunitatea de a participa la un eveniment de un asemenea prestigiu, compozitorilor noștri fabuloși, Diana Gheorghiu, Lucian Zbarcea, Bogdan Vodă, Bogdan Pintilie, DanDe Popescu și Andrei Petrache, care au avut răbdare cu noi și care au îmbogățit repertoriul românesc de percuție cu șase lucrări de excepție, dragului nostru prieten Daniel Šimek, pentru lucrarea dedicată și pentru prezența sa la concert, dar și întregii echipe de organizare care ne-a ascultat toate dorințele și ideile. Mulțumim Dianei Rotaru pentru promovarea online, Anei-Maria Copu pentru proiecțiile video și lui Laurențiu Vasilachi pentru afișul cool. Mulțumim pentru promovare la radio Mariei Balabaș și lui Marica Cristian Rădoi!

Și nu în ultimul rând, mulțumim domnului profesor Alexandru Matei pentru consecvența cu care a sădit în noi pasiunea și interesul pentru muzica contemporană românească. Motiv pentru care îi dedicăm concertul de aseară și toate celelalte care vor urma pentru acest proiect.

Vă mulțumim pentru tot ce ne-ați dăruit!” (Irina Rădulescu și Răzvan Florescu).

Concluzionând ceea ce s-a întâmplat în seara de 20 mai putem spune cert că da, există limite, iar cei ce ne-au oferit aceste două ore intense de muzică ne-au dovedit că se poate ajunge „ … și dincolo de ele!”

INTERVIU: Irinel Anghel

Irinel Anghel – declanșare de animare și dezanimare a corpurilor, vocilor, obiectelor și instrumentelor

Irinel Anghel este compozitoare, artist interdisciplinar, perfomer vocal, ce și-a aprofundat cunoștințele cu un master în muzicologie (1995) și unul în compoziție (1997). Este doctor în științe muzicale din 2003 și absolventă a programului postdoctoral MIDAS în cadrul UNMB (2013). În paralel, a urmat cursuri de dans contemporan (CNDB), de actorie (Teatrul În Culise) și de antrenamentul actorului (programul Flying Sandbox susținut de regizorul american Paul Bargetto). În cadrul festivalului SIMN, ediția XXIX-a, Irinel Anghel a susținut, alături de prietenii săi, un spectacol intitulat „DollCore Doll-Hall in DollMoll”. Cu această ocazie am oprit-o preț de câteva minute pentru a răspunde câtorva întrebări legate de arta sa:

Foto: Lucian Olteanu

A.S.: Ce v-a atras către acest subiect ,,DollCore”?

I.A.: Totul a pornit de la o piesă de muzică electronică, pe care am făcut-o acum trei ani, numită ,,IDoll”. Făcusem partituri în formă de păpuși și utilizam combinații sonore dintr-un univers jumătate drăgălaș, jumătate grotesc. Simbolul păpușii m-a atras întotdeauna. Este extrem de generos, dincolo de partea superficială pe care o simțim când auzim cuvântul „păpușă”, dar dacă mergem în istoria păpușii vedem că existau păpușile ritualice, figuri extrem de puternice ce erau folosite în practici terapeutice. Orizontul ,,păpușii”, cumva, s-a schimbat în funcție de evoluția omenirii. Eu sunt foarte atrasă și de zona grotescului, lucrez cu suprarealismul și cu îngroșarea trăsăturilor artistice, sunt considerată un artist ce sondează în partea dark. Păpușa este un element ce sperie foarte tare, acest lucru este explicat și în studiile de psihologie. Aceste studii spun că tocmai prin faptul că păpușa are trăsăturile omului, sperie prin această asemănare. Omul își vede propria imagine dar neînsuflețiță, fără conștiință, fără suflet și dacă extragi aceste două lucruri orice poate deveni extrem de periculos. Multitudinea asta de sensuri a fost suficient pentru mine încât să fiu subjugată de acest subiect.

A.S.: Cum apare inspirația? Ce anume vă inspiră?

I.A.: Inspirația, pentru mine, este ca un puzzle, întâi apare o piesă de puzzle, nu vine niciodată toată odată sau în ordine cronologică firească. Până la ,,destinație” se tot completează această imagine de la care pornesc.

A.S.: V-a fost vreodată frică de posibila neînțelegere artistică din partea oamenilor ce participă la un spectacol de-al dumneavoastră?

I.A.: În primul rând eu nu cred doar în înțelegerea artei. Contactul cu arta nu reclamă neapărat înțelegere sau o singură înțelegere. Prin proiectele mele las orizontul înțelegerii extrem de deschis și nu îmi doresc ca cineva să înțeleagă exact ceea ce am vrut eu să transmit. Dacă se întâmplă să fie așa nici măcar nu o recunosc pentru că important este ca la această experiență, chiar dacă creezi un orizont de așteptare, să declanșeze în fiecare reacții și decodificări personale. Este important pentru mine ca împreună cu publicul să avem un proces co-imaginativ. Ce mi-am imaginat eu se adună cu suma tuturor înțelegerilor celor ce participă și atunci orizontul este mult mai bogat. Creația are de câștigat și din această cauză nici măcar partenerilor mei de scenă nu le spun detalii despre acting, le spun strict cât au nevoie să știe. Vreau să le dau posibilitatea să adauge și ei ceva.

A.S.: Cât de grea este munca unui artist interdisciplinar?

I.A.: Pentru mine nu este grea deoarece nu o văd ca pe o muncă; noi suntem obișnuiți să denumim muncă ceva care te obosește sau pentru care depui efort, iar la mine nu se pune problema. Fac totul cu maximă bucurie și nu mă văd trăind altfel, face parte din mine. Pentru un artist interdisciplinar este fascinant să ai la dispoziție un spațiu comun al tuturor artelor din care să îți iei toate materialele de care ai nevoie pentru proiectul respectiv. Posibilitățile sunt nelimitate, din cauza asta eu nu repet proiecte pentru că, tocmai, există atâtea posibilități de explorat încât nu îți ajunge o viață și ar fi păcat să nu merg mai departe și să încerc mereu altceva.

Interviu realizat de Andrada Stan

INTERVIU: Wonderland cu Diana Rotaru (SonoMania)

Wonderland cu Diana Rotaru 

Luni, 20 mai, în cadrul festivalului S.I.M.N., ediția a XXIX-a, Diana Rotaru – cadru didactic al UNMB, compozitoare, director artistic al ansamblului SonoMania și coordonator principal al CIMRO, specializată în muzica de cameră și orchestrală, muzică pentru spectacole, multimedia sau de dans, muzică de scurtmetraj și operă de cameră; creația sa explorează direcții expresive diferite precum hypnagogia, folclorul imaginar sau umorul – a avut amabilitatea de a îmi răspunde la câteva întrebări legate de viziunea sa artistică:

Foto: Florin Ghenade (ConnectArts)

A.S.: Ce anume vă inspiră atunci când porniți în crearea unei partituri?

D.R.: Absolut orice. Cred foarte tare că un creator este un burete care se umple de lucruri care îl mişcă sau care îl intrigă şi pe urmă le recombină într-o manieră personală, prin filtrul propriu, şi le dăruieşte altora. Pornind, fireşte, de la muzicile pe care le simți aproape de suflet (cum e vorba aceea înțeleaptă, compoziția mai mult se „fură” decât se învață), la cărți, vise, filme, locuri, opere de artă, emoții, sunete auzite pe stradă sau imaginate; dar în primul rând oamenii. Relația (ideală) dintre compozitor şi interpret este una foarte specială şi care devine de multe ori fascinant de intimă, chiar dacă este vorba de oameni care nu sunt apropiați: e vorba, până la urmă, de o comunicare la nivelul cel mai profund şi subtil, al cărei rezultat se duce apoi către public. Iar atunci când vrei sau eşti provocat să scrii pentru un anumit interpret sigur că eşti automat influențat de personalitatea acestuia – sau acestora, în cazul unui ansamblu. Nu neapărat de gustul estetic, asta mi s-ar părea o greşeală, ci de energia pe care o transmite pe scenă.

A.S.: Ce așteptări aveți atunci când puneți în scenă o reprezentație?

D.R.: Profesionalism şi deschidere, în primul rând din partea interpreților, apoi din partea publicului. Dacă tot am vorbit de comunicare, aceasta nu se poate face decât în anumite condiții. Cred că un interpret are datoria de a primi orice muzică pe care o cântă – chiar dacă nu o simte aproape, chiar dacă i-a fost impusă într-un anumit context; are datoria să încerce să îi găsească sensul, să intre în lumea respectivă şi, mai cu seamă, să o abordeze într-o manieră profesionistă, cu seriozitatea cu care ar studia şi interpreta, să zicem, un Brahms. Abia după ce muzica a ajuns să capete viață pe scenă, să “ființeze” (altfel rămâne în sertar, sub formă de partitură-conservă), misiunea interpretului se termină şi lucrarea e preluată de receptori. În momentul în care a apărut ansamblul SonoMania, relația tinerilor interpreți cu muzica nouă era foarte dificilă şi deficitară. Ne-am dorit cu toții să demonstrăm că muzica nouă – şi cea modernă, pentru că atitudinea refractară a interpreților şi a publicului începe odios de repede în secolul XX, de pe la Bartók – este valoroasă, emoționantă, fascinantă, câteodată stranie, dar nu e nimic rău în a fi straniu, în a fi Altfel. În programul pentru SIMN 2019 am ales ca temă “lumina”, muzici transparente, delicate şi bizare. Muzici ale unor compozitori foarte preocupați de aliaje neconvenționale de culori. Iar impactul a fost, zic eu, foarte pozitiv.

A.S.: Credeți că energia publicului contează pentru ca o reprezentație să aibă o bună înțelegere?

D.R.: Atitudinea, în primul rând. A participa la un concert are ceva ritualic: te duci acolo ca să fii de fapt manipulat, să ți se manipuleze emoțiile – de către un compozitor iscusit, de către un interpret talentat. Dar pentru asta trebuie sa ai o anumită disponibilitate, să te poți transforma într-un receptacul de energie pe care pe urmă o dai mai departe, şi pe care o întorci ca un bumerang înapoi la interpret. Dacă interpretul e neimplicat, slabe şanse să transmită ceva publicului. Dar dacă interpretul cântă cu pasiune şi publicul se uită în smartphone, iarăşi nu e bine. Energia se opreşte pe undeva pe la mijlocul distanței şi este incredibil de frustrant. Ar mai fi important de subliniat că mulți oameni se blochează la muzica nouă pentru că nu ştiu să o asculte – mai degrabă, nu conştientizează faptul că muzicile diferite se şi ascultă diferit; altfel trebuie să urmăreşti o textură sau un mecanism fața de o muzică narativă şi tematică. Nu înseamnă diferență calitativă, ci diferență de receptare şi de focalizare a atenției, într-un caz pe macro, pe global, într-altul, pe un fir roşu.

A.S.: Dacă ați putea alege două emoții pe care să le exploatați în următoarea creație a dumneavoastră, care ar fi acelea?

D.R.: Foarte greu de spus până nu mă apuc propriu-zis de scris. Nu pot să îmi planific nici structurile în totalitate, darămite emoțiile. Muzica e un organism viu pe care la un moment dat trebuie să îl laşi să hălăduiască de capul lui, îl mai direcționezi din când în când cu guma, cu rațiunea, dar materialul muzical trebuie să se şi “împlinească” singur. Ce ştiu e că va fi bine, pentru că va fi o lucrare scrisă pentru un om fain.

Interviu realizat de Andrada Stan

INTERVIU: Emil Vișenescu

Ansamblul Profil a încheiat Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, în data de 26 mai 2019, în sala „George Enescu” a Universității Naționale de Muzică din București, prezentând publicului lucrări diverse și spectaculoase ale unor compozitori francezi. Cu această ocazie, domnul Emil Vișenescu, clarinetistul Ansamblului Profil, a avut amabilitatea de a îmi acorda următorul interviu:

Foto: Florin Ghenade (ConnectArts)

Cum ați descrie, din perspectiva interpretului, ediția din acest an a Festivalului SIMN?

Pentru interpreți a însemnat un bun prilej de afirmare scenică și de colaborare cu compozitorii. Văd un aspect foarte important în această simbioză interpret-creator; este totodată o provocare pentru ambele părți și o conjunctură aducătoare de beneficii. Nu am simțit niciodată, pe ansamblu, ca nivelul din Festivalul SIMN să scadă, am avut tot timpul interpreți buni, ansambluri bune și muzică bună. Sigur, nu 100% valoroasă, însă, din dorința de depășire a barierelor spre nou, trebuie să acceptăm spargerea unor limite pe care cultura veche ni le-a impus. Observ o grijă permanentă a  directorilor de festival ca nivelul interpretativ și componistic să fie unul înalt.

Ca membru al Ansamblului Profil încă de la înființare, cum vedeți rolul acestei formații în promovarea muzicii noi?

Ansamblul Profil și-a dorit încă de la început promovarea muzicii noi românești și nu numai. Ansamblul a avut turnee în străinătate – în Elveția, Germania –, precum și în festivaluri de calibru, cum ar fi „Toamna varșoviană”, fiind invitați de mai multe ori în cadrul acestui festival. Am promovat cu precădere muzica românească, la un nivel înalt calitativ din punct de vedere al interpretării. Directorul ansamblului, Dan Dediu, a avut încă de la început ideea de a selecta muzicienii care fac parte din acest ansamblu, astfel încât nivelul de profunzime și nivelul tehnic să vină de la sine încă de la primele citiri, din lipsa acută de timp pentru pregătirea concertelor. Nu cred că este o laudă gratuită, însă Ansamblul Profil a reușit să păstreze o ștachetă înaltă indiferent de cultura sau școlile din care provin lucrările, în formule instrumentale de la două până la cincisprezece instrumente. Pot spune că am acoperit toată plaja creației muzicale. Este cu siguranță una din formațiile importante ale Festivalului SIMN, care tot timpul a reprezentat  un „stâlp” de rezistență, alături de altele, evident.

Având în vedere că instruiți de o bună vreme generații de studenți la clasa de clarinet a Universității Naționale de Muzică din București, ne-ați putea spune cum tratează, cum „gestionează” tinerii instrumentiști sonoritățile muzicii noi?

Tinerii instrumentiști sunt cam speriați la început, când văd partiturile. Însă în asta constă arta unui pedagog, în a face ca drumul, deși greu și sinuos, care necesită timp, să devină – sau mai degrabă să pară – ușor, să fie ofertant, provocator, atractiv. Pentru asta trebuie să le acorzi încredere, să simtă că pot face muzica respectivă, să le oferi „cheia”, pentru ca lucrările să fie decriptate și apoi asumate, asimilate. Am observat în timp că este mai ușor de făcut asta în ansamblu, în comparație cu studiul individual. În studiul individual, anumiți interpreți au un blocaj sau o teamă de nou, de necunoscut. E o muzică pe care o privesc ca neavând o ordine și o armonie, și atunci apare un blocaj și sentimentul de a da înapoi. Dar, prin explicare, experimentare și înglobarea lor în ansamblu, instrumentiștii se simt mai puternici, unul lângă altul au curaj. Creăm împreună un laborator și o atmosferă benefică în care ei prind curajul de a se  autodepăși. Am fondat și un ansamblu numit Clarino, cu care am susținut un concert, tot în cadrul Festivalului SIMN, oferind publiclului un repertoriu format din muzică românească și israeliană. A fost o onoare și o mare bucurie să performăm pe scena festivalului cu ansamblul tinerilor clarinetiști, care sper că vor reprezenta mâine artiștii de frunte ai țării.

                                                                          A consemnat Rodica-Andreea Pitic

INTERVIU: Ion Bogdan Ștefănescu

Ion Bogdan Ştefănescu, prim flautist al Filarmonicii    “George Enescu” şi profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, cu o activitate bine cunoscută în domeniul muzicii clasice și membru în trei dintre cele mai importante ansambluri de muzică contemporană – Trio Contraste, ansamblul Profil și ansamblul ProContemporania –, a răspuns la câteva întrebări referitoare la experiența sa cu muzica nouă.

Este bine cunoscut faptul că sunteți un promotor al muzicii contemporane, atât în țară, cât și peste hotare. Cum v-a influențat acest lucru cariera?

Enorm mi-a influențat cariera, fiindcă muzica timpului nostru e cântată foarte mult, mai ales în străinătate. Am avut parte de compozitori spectaculoși. Cânt de aproape 35 de ani muzica contemporană. O iubesc, o îndrăgesc și pentru că datorită tehnicii acesteia extinse de cântat am o cu totul altă viziune asupra muzicii clasice. Așadar, una pe alta se influențează. Consider că m-a ajutat enorm asimilarea acestor noi tehnici și noi estetici care îți lărgesc foarte mult imaginația, dar și spectrul dorințelor artistice.

Din experiența dumneavoastră, cum este primită muzica contemporană de către publicul românesc, comparativ cu alte țări unde ați mai concertat?

În toate țările există un public de nișă. Aceasta este o muzică pe care nu oricine o poate aprecia, sau mai direct spus nu toată lumea o poate digera. Îți trebuie un anumit apetit pentru experiment. Este adevărat că mai ales în țările germanice sălile sunt arhipline la concertele de muzică contemporană. Acest lucru se datorează și faptului că ei au o educație muzicală pe care o încep de la o vârstă foarte fragedă. Sunt obișnuiți să asculte foarte multă muzică până când ajung să exploreze și aceste zone atât de contorsionate, de încurcate câteodată, de surprinzătoare până într-acolo încât poți adopta o atitudine de respingere. Spre norocul nostru al interpreților, când suntem invitați în festivaluri în străinătate sălile sunt arhipline. Spre exemplu, am cântat la Darmstadt într-o sală de sport arhiplină. Muzica asta are public. Și la noi a început să vină lume la astfel de evenimente. Cred că un rezultat bun îl facilitează și aceste reclame în mediul online. Măcar din curiozitate publicul vine să asculte o astfel de muzică și dacă se întâmplă să le placă, revin la astfel de concerte. Așadar, este foarte important cum îți concepi recitalul, cum îți ambalezi în mod estetic apariția scenică. 

Cum credeți că am putea ajuta tinerii să se împrietenească cu limbajul contemporan muzical, atât în calitate de interpreți cât și de ascultători?

Este un cerc vicios. Tinerii ar trebui convinși, prin exemplul artistic al profesorului. Însă nu este mai puțin adevărat că ei trebuie să manifeste curiozitate, un apetit deosebit pentru a asimila cât mai multă informație și cât mai multe tipuri de muzici, de estetici. Mintea tinde să se obișnuiască cu anumite reguli, cutume, tipare din care este comod să nu ieși. Așadar, eu cred că tinerii trebuie să aibă în primul rând o dorință fantastică de a afla cât mai mult și de a afla cât mai multe lucruri pertinente, sănătoase. Trebuie să fie un demers aplicat ca să poți ajunge practic să simți acest tip de limbaj. Este ca și cum ai învăța o limbă străină. Poți avea un vocabular foarte redus, însă să te poți înțelege în situații cheie, în același timp nu vei putea niciodată să realizezi o lucrare academică. Așadar, planurile trebuie să funcționeze împreună –  și exemplul profesorului, dar și dorința studentului de a afla și de a face performanță în zone atât de încifrate.

Interviu realizat de Ana-Luiza Han

 

INTERVIU: Tiberiu Soare (Profil)

În cadrul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, în 26 mai, la Sala George Enescu a Universității Naționale de Muzică din București, ansamblul Profil a interpretat lucrări ale unor tineri, dar remarcabili, compozitori francezi. Cu această ocazie, dirijorul Tiberiu Soare a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu.

Ați putea să ne vorbiți puțin despre caracteristicile muzicii noi, așa cum au fost ilustrate de piesele pe care le-ați dirijat aseară?

T. S. : Sigur, cu mare plăcere! Hai să le luăm pe rând. Vorbim într-o primă fază de cvartetul lui Durupt: din punct de vedere al componenței, un cvartet clasic (două viori, violă, violoncel). Elementul inedit în concertul de aseară a fost că cvartetul a necesitat prezența unui coordonator muzical, a unui dirijor. Noi în ansamblul Profil, în afară de faptul că acționăm întotdeauna pe structuri modulare, în funcție de piesele din repertoriu pe care le alegem pentru concertul respectiv, avem și o abordare foarte liberă, să spunem lipsită de prejudecăți, a pieselor din repertoriile pe care le alegem. Ce înseamnă asta? Înseamnă că dacă avem un cvartet și simțim că acolo ne-ar trebui un plus de siguranță, ne-ar trebui o idee, ne-ar trebui o concepție care să lege foarte repede și cu maximum de eficiență pe parcursul repetițiilor (care nu sunt multe), dacă avem nevoie de coordonare, dacă avem nevoie de realizarea unei concepții într-un timp foarte rapid, nu avem nici un fel de problemă în a face chiar și cvartete cu dirijor. Ceea ce ne interesează pe noi este rezultatul, ceea ce sună; dacă ideile compozitorului au ajuns la public, atunci înseamnă că noi, cei din ansamblul Profil, ne-am făcut datoria. Mai departe e treaba publicului să judece, evident. În cazul cvartetului lui Durupt, suntem foarte aproape de ceea ce s-ar putea numi o muzică programatică. Din fericire, l-am avut pe compozitor pe parcursul repetițiilor lângă noi, am stat de vorbă foarte mult. În repetiții, noi coborâm foarte des la detalii, ne interesează foarte mult pentru că detaliile construiesc privirea de ansamblu, și atunci am lucrat cu foarte mare atenție la fiecare detaliu din partitura lui Durupt, ba chiar am ajuns, în urma discuțiilor cu compozitorul, să introducem în interpretarea noastră chiar și lucruri care nu erau scrise într-o primă instanță în partitură, toate rezultate din dialogul acesta liber între compozitor și interpreți. Tematica cvartetului a fost explicată, rugămintea a fost a compozitorului, inițial când mi-a spus că vrea să vorbesc puțin în deschiderea concertului, nu spun neapărat că am fost reticent, dar zic: „Ok, dar de ce nu vorbești tu, e piesa ta?!” Și a spus că preferă așa, e o modalitate mult mai rapidă, și publicul fiind în majoritate vorbitor de limbă română, ar fi mult mai simplu și el și-a exprimat încrederea că am înțeles foarte bine ce vrea în cvartetul lui. Tematica, așadar, e una socială, cu implicare, Durupt face parte din noul val al compozitorilor francezi care înțeleg că datoria artistului este să se implice social, în aducerea în atenția publicului și în încercarea de a corecta acele tare pe care el, artistul creator, le percepe în societatea contemporană, și de asta mă întorc la ideea de bază: ne aflăm foarte aproape de o muzică programatică. Ce vreau să spun prin asta? Că referentul trebuie adus la conștiința publicului. E foarte greu. După cum bine știți, muzica nu are o adresare directă, explicită, în privința unui subiect, însă dacă pui în temă publicul în privința subiectului pe care îl abordezi, după care lași muzica să meargă, automat încep să se nască asociații în mintea ascultătorilor. Cred că Durupt asta a ales, a ales calea cea mai simplă, și anume un fel de programatism angajat social, să zicem. Tema a fost lăcomia, după cum rezultă și din titlu, dar e interesant de ce „grid” – acel „grafic” pentru lăcomie? Pentru că în partitură, vizual, intervențiile celor patru instrumente care se desfășoară în paralel pe sistemul de scriitură pot fi asemănate foarte ușor cu niște cursoare de pe un pupitru de mixaj. Realmente, dacă deschizi partitura cvartetului lui Durupt, exact senzația asta o ai, că vezi mișcându-se niște cursoare pe patru canale diferite. Asta e explicația pentru „grafic”. „Lăcomia”, aici intrăm în tematică, am explicat-o deja în deschiderea concertului, nu știu dacă e nevoie și acum. Piesa e construită pe un principiu de polifonie superpozițională: ceea ce contează sunt mișcările individuale iar rezultanta pe verticală nu e nimic altceva decât însumarea acestor mișcări cvasi-independente ale instrumentelor din cvartet. Acesta a fost și unul din motivele principale pentru care am simțit că e nevoie de o coordonare muzicală – tocmai pentru a imprima un plus de siguranță și rapiditate pe parcursul elaborării interpretării în repetiții.

A doua piesă, cea a lui Raphaele Biston, Linii de fugă, propune o abordare evident diferită. Fac o paranteză aici: cele patru piese din programul de aseară au fost alese deliberat să nu aibă foarte mare legătură stilistică între ele. Am căutat o diversitate în cadrul acestui scurt program de patru piese, dar am vrut neapărat să avem patru stiluri diferite, pentru a prezenta publicului român o viziune cât mai amplă posibil, patru perspective diferite asupra muzicii realizate de patru tineri compozitori francezi. Închid paranteza.

Piesa lui Raphaele Biston, Linii de fugă, duce într-o tematică cu totul aparte, încearcă – cel puțin din punctul meu de vedere, intrăm acum pe un teren subiectiv, vorbim de interpretare – încearcă deci, și cred eu că și reușește, să facă o conexiune de ordin sinestezic: adică vrea, cu ajutorul artei sunetelor, cu ajutorul muzicii, să redea concepte care țin de artele vizuale, de unde și titlul. Traseele instrumentelor care formează ansamblul pentru piesa lui Raphaele Biston sunt de o altă factură decât cele din piesa de dinainte, din cvartet. Nu avem de-a face cu o polifonie superpozițională, ci mai degrabă, aș spune eu, cu un fel de eterofonie, dar abstractizată. Există linii dependente, care se unesc în anumite „noduri”, să zicem, din partitură, și acele noduri generează structurile principale ale lucrării, după care liniile respective se despart din nou, se adună și așa mai departe, exact ca niște linii de fugă sau, mai degrabă, precum încercarea de realizare a unor linii de fugă în cazul muncii unui artist plastic. În orice caz, mutarea sensului de pe auditiv pe vizual cred că a fost miza esențială în piesa lui Raphaele Biston.

A urmat apoi acea piesă de virtuozitate extremă, aș putea spune, pentru flaut solo și ansamblu, a lui Attahir. Piesa se numește Jaillir – pentru cunoscătorii de limbă franceză, și care au cât de cât cunoștință și de elementele argotice ale limbii franceze, titlul este aproape fără echivoc. Numai că eu mi-am propus, în interpretarea acestei piese, alături de Ionuț Bogdan Ștefănescu, o abordare ușor abstractizată a tematicii. Ar fi fost mult prea simplu să te duci pur și simplu la subiectul carnal, fizic, și să exprimi într-un fel de vârtej pasional toată structura aceea de rondo. Întâmplarea face că de curând am recitit câteva din conferințele lui Michel Foucault din Istoria sexualității, pe care acesta le-a ținut la Paris prin anii 60 – 70, și pot să spun că a fost o întâmplare, că nu știam că vom avea piesa asta în repertoriu, dar întâmplarea a făcut că am analizat și am studiat partitura lui Attahir cam la o lună, o lună și ceva după ce reluasem câteva din conferințele lui Foucault, și evident am început să problematizez puțin. În momentul în care m-am dus în fața ansamblului, nu m-am mulțumit pur și simplu să punem notele în ordine, ci să dăm un oarecare sens. Spre exemplu: alegerea de către compozitor a formei acesteia destul de clasice, să spunem, cuminți, de rondo – avem trei refrene, două cuplete, plus o codă – structura e una destul de simplu de sesizat chiar și la o primă audiție, de către un spectator avizat; m-a dus cu gândul întotdeauna la relația dintre sine și corp – un tip diferit de abordare a relației dintre sine-corp-eu – și evident, ducând axa mai departe, a relației sine-corp-celălalt. Sunt trei abordări diferite, aș putea spune, pentru că refrenul, așa cum se întâmplă la orice compozitor care se respectă, nu se repetă ad literam, refrenul are întotdeauna motive variaționale, iar cupletele oferă acele momente de respiro din cadrul piesei, foarte necesare pentru înmagazinare de energie și pentru următorul asalt din cadrul refrenului care urmează. Coda, evident, fiind un fel de culminație a întregii piese. Finalul este unul foarte interesant și surprinzător, îi invit pe cei care citesc interviul să și re-asculte, sau să asculte piesa dacă nu au fost la concert, pentru că finalul este unul surprinzător și foarte interesant ca modalitate componistică.

Piesa de final, a lui Pepin, Luna, e intitulată explicit. Tocmai în cazul ăsta am putea cădea foarte ușor în capcana de a spune că avem de-a face cu muzică programatică. Eu cred că suntem departe de asta, nu avem de-a face cu muzică programatică în piesa lui Pepin, mai degrabă avem de-a face cu o muzică tematică. Se propune, cumva cam ca la Mussorgski, se propune de fapt un șir, un triptic de trei imagini care sunt aduse apoi la cunoștința ascultătorului prin intermediul artei sonore. Dar asociațiile de idei și de imagini sunt lăsate în mod voit în sarcina celui care ascultă. Ce pot să spun e că piesa e construită sub formă de micro-suită, cu trei piese – Luna, Aurora și Soarele; evident finalul este spectaculos, fiind un răsărit. Asistăm la un răsărit de soare. Muzica trimite cumva către anumite influențe neo-impresioniste, dar nu aș merge până acolo încât s-o cataloghez neapărat într-un anumit curent stilistic. Ce pot să spun e că muzica respectivă are foarte mare impact ideatic. Nu este doar descriptivă, ci intră puțin și în adâncul înțelesurilor sau în simbolistica fiecărui titlu dat fiecărei părți. E o muzică superbă, e o muzică foarte frumoasă, de altminteri noi cei din ansamblul Profil ne-am hotărât să păstrăm piesa respectivă în repertoriul nostru și avem de gând să o reluăm și la alte concerte. E o muzică foarte frumoasă și nu de puține ori am avut senzația chiar de muzică de film.

Rezumând, cred că în cadrul acestui sezon 2019 România – Franța, am avut un concert în care ne-am străduit să arătăm patru fațete, evident diferite din punct de vedere stilistic, ale muzicii de avangardă franceze.

SIMN a pus accentul pe muzica franceză contemporană, pe de o parte, și pe creația nouă românească, pe de alta. Vedeți o diferență semnificativă de stil între muzica nouă românească și cea franceză?

T. S. : În epoca asta de atomizare stilistică în care ne aflăm, este foarte greu de pus etichete pe muzici. Mi-aduc aminte de o întâmplare: la un moment dat, undeva pe la începutul anilor `70, Mao aflat în vizită în Franța este întrebat ce părere are despre revoluția de la 1789, și zice: „Cred că e puțin prea devreme ca să ne pronunțăm” – arătând, așa, un fel de conștiință a duratelor lungi la scara istoriei. Cumva, pastișând, cred că e puțin prea devreme să ne pronunțăm în privința asta. Eu cred că o perspectivă foarte bună, care să permită o însumare sub o etichetă stilistică sau alta, e dată la o distanță de cel puțin cinci decenii față de epoca în care s-au scris lucrările respective. Hai să luăm termenii, spre exemplu: vorbim de muzica de avangardă franceză, care spre deosebire de acum 150 de ani nu poate fi pusă neapărat împreună într-una sau mai multe tabere. Avem compozitori cu limbaje total diferite, avem compozitori cu viziuni despre ceea ce înseamnă a compune și a face muzică complet diferite, nu neapărat antagonice – ele pot să conveargă către un anumit punct de fugă, ca să folosesc unul din titlurile din concertul nostru, dar cred că e puțin prea devreme să ne pronunțăm. Ce putem constata la cald? Putem constata o diversitate uluitoare în alegerea modalităților de expresie. În patru piese a trebuit să trecem, practic, prin aproape tot nomenclatorul de efecte speciale – pian preparat, diverse tipuri de cântat pe instrumentele de corzi, efecte multifonice la instrumentele de suflat. În afară de percuție, care a fost elementul lipsă, să spunem, din repertoriul de aseară, putem spune că s-a folosit practic întreaga gamă a posibilităților de exprimare pe instrumente aflată la dispoziția unui compozitor în 2019. Deci diversitatea mijloacelor de exprimare ar putea constitui – în ciuda aparenței de enormă diferență între un limbaj componistic sau altul… –, tocmai această căutare voită a unei diversități s-ar putea să fie de fapt elementul-cheie care să unească toate aceste estetici; căutarea aceasta a diversității s-ar putea să fie de fapt un punct comun între toate lucrările. Sună ușor paradoxal, dar repet, avem timp. Mai așteptăm și o să ne dăm cu părerea.

Acum, în ceea ce privește celălalt termen, găsesc că este ceva mai problematic de discutat, evident o putem face și m-aș bucura foarte mult, chiar și într-un alt cadru care să ne permită o discuție mai amplă. Ce înseamnă neo-românesc? Asta îmi place foarte mult! Mă duce cumva cu gândul la stil brâncovenesc, stilul neo-românesc din anii `20 din secolul al XX-lea, anii interbelici, chiar și mai devreme din arhitectură. Ce putem spune pentru stilul neo-românesc? Dacă vorbim de stil neo-românesc, înseamnă ca avem un stil românesc, care este cumva reluat dintr-o altă perspectivă, după un anumit écart temporal. Care ar fi acest stil românesc, de cine ar fi el definit? De Enescu? Cu siguranță. De Ciprian Porumbescu? Poate. De Mihail Jora, de creația unui Silvestri, mai încoace, inclusiv după jumătatea secolului al XX-lea? Da, cu siguranță. Dacă acum avem de-a face cu un stil neo-românesc, înseamnă că la un moment dat a avut loc o desprindere de stilul să zicem neaoș românesc, și o revenire cumva la el dintr-o altă perspectivă. Care ar fi această desprindere? Foarte simplu, valul de tineri compozitori români din anii `70 – `80, care au „căzut”, să zicem, foarte mult sub influența stilului de la Darmstadt. Cunoaștem probabil cu toții: dacă spun „Darmstadt”, probabil că are o anumită rezonanță în mintea celor care ne citesc acum. Era acel celebru festival de muzică de avangardă, imitat de altfel după aceea în mai multe țări din Europa și nu numai, chiar și peste ocean; era un stil care căuta desprinderea de romantismul târziu muzical. A venit ca o reacție la eșecul esteticii romantice, concretizat cumva în dezastrul celor două războaie mondiale. Nu spun neapărat că cele două conflagrații au fost o consecință a gândirii de tip romantic, dar în orice caz romantismul ca direcție estetică a jucat un rol hotărâtor și în forjarea ideologiilor care au dus la cele două războaie mondiale. Reacția, legitimă de altminteri, a artiștilor – reacția față de post-romantism (romantismul târziu, numiți-l cum vreți) a fost aceea de desprindere și de explorare a unor noi căi de a exprima gândirea muzicală și de a reflecta ceea ce se întâmplă în jurul nostru, de a reflecta social să zicem. Ei, ne aflăm acum într-un punct de turnură, probabil (că altfel nu m-ați fi întrebat de relația asta dintre stilul neo-românesc și avangarda franceză), în privința școlii românești de compoziție ne aflăm într-un punct de turnură în care valorile de început, valorile aurorale, așa se spune, ale compoziției românești sunt revizuite și revizitate, dar cu siguranță în altă cheie.

Ați putea să ne conturați un profil muzical al ansamblului Profil?

T. S. : Da, cu mare plăcere. Să pornim de la nume: de ce ne numim noi Profil? Ideea a fost a lui Dan Dediu, care e și director artistic al ansamblului Profil. Undeva la începutul anilor 2000 a început să se contureze între câțiva muzicieni nucleul dur Dan Dediu, Emil Vișenescu, Ionuț Bogdan Ștefănescu, Diana Moș, Florin Pane – erau instrumentiști de foarte mare valoare, de elită. A început să se contureze ideea unei formații care să interpreteze muzica contemporană la un standard cât mai înalt posibil. De ce se numește Profil? Foarte simplu, pentru că la începuturi a plecat cu o finanțare din partea fundației Siemens, asta se întâmpla prin 2003, în care ne propuneam ca în fiecare concert să facem profilul câte unui tânăr compozitor, și îi făceam portretul muzical compozitorului respectiv. De aici și numele formației. Evident, după aceea, de 16 ani până în prezent, lucrurile s-au diversificat, am ajuns să interpretăm și lucrări ca să spunem așa „standard” din repertoriul unei formații de muzică de avangardă, cum ar fi Simfonia de cameră a lui Adams și alte lucrări de Niculescu, bineînțeles, de Doina Rotaru… Ne-am extins repertoriul foarte mult, dar începutul ăsta a fost și noi ne-am propus să nu uităm niciodată care a fost ideea de bază cu care am pornit atunci, la începutul anilor 2000, și anume să oferim o modalitate de expresie tinerilor compozitori. Asta ne interesa foarte mult și cred eu că într-o mare măsură am și reușit. Sunt compozitori care după aceea au confirmat.

Activitatea dumneavoastră dirijorală binecunoscută, care este deosebit de intensă și vastă, acoperă stiluri și epoci diferite. Ați putea să ne vorbiți despre dificultățile presupuse de dirijarea muzicii noi? Cum abordați o partitură contemporană?

T. S. : Absolut la fel ca pe orice altă partitură. Din punctul ăsta de vedere, nu îmi permit discriminări. O partitură este o partitură. Câtă vreme este descifrabilă, este scrisă într-un limbaj pe care-l pot înțelege, mă interesează foarte puțin dacă a fost scrisă în secolul al XVIII-lea sau în secolul al XXI-lea. Mă interesează foarte puțin aspectul ăsta. În momentul în care vorbim de analiza unei partituri, lucrurile devin de o rigoare extremă, cel puțin pentru mine. Nu-mi permit să am abordări mai serioase sau mai laxe în funcție de epoca sau de stilul în care a fost scrisă partitura respectivă. O partitură este o partitură, merită toată atenția, și trebuie analizată cu maximă rigoare. Din punctul ăsta de vedere, nu fac nici un fel de diferență, indiferent de genul lucrării abordate, fie că este o operă romantică, fie că este o operă contemporană, fie că avem de-a face cu o simfonie clasică sau cu un concert scris în urmă câteva luni. Mă interesează foarte puțin aspectul ăsta, pentru că eu cred că ceea ce se poate discerne la o analiză atentă a unei partituri este tocmai acel caracter care scapă trecerii timpului. Asta mă interesează de fapt, miezul ăla de perenitate pe care îl găsesc sau nu în partiturile pe care le analizez. Pentru mine nu este nici o diferență, abordez la fel orice partitură.

Vă mulțumesc foarte mult!

T.S.: Mulțumesc și eu!

Interviu realizat de Iulia Alexandra Chertes

INTERVIU: Gabriel Mălăncioiu (ATEM)

Am avut distinsa plăcere de a îl intervieva pe conf. univ. dr. Gabriel Mălăncioiu, membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România dar și al organizațiilor internaționale Vox Novus (SUA), La Villa des Compositeurs (Franța/Italia), Temp’ora (Franța), Access Contemporary Music (SUA) etc. În prezent, compozitorul Gabriel Mălăncioiu are o activitate intensă pedagogică în cadrul Universității de Vest din Timișoara unde predă Tehnici moderne de compoziție, orchestrație și analize muzicale. Activitatea sa presupune și participarea în cadrul festivalurilor/concursurilor cu rolul de a pune în valoare compozitorii contemporani ai tinerei generații.


În legătură cu proiectul Votex Sonique, de unde ideea de a aduna compozitori din diferitele părți ale lumii?

 Gabriel Mălăncioiu: Ideea acestui concert s-a născut ca urmare a unui moment aniversar, aniversarea lui George Crumb (n. 1929) – 90 de ani de viață iar Jonathan Harvey (1939-2012) dacă nu s-ar fi stins din viață ar fi avut aniversarea de 80 de ani. Deci acesta a fost „punctul” de plecare și după aceea ceilalți compozitori au fost aleși astfel încât să se integreze unei tematici care vizează cumva transcendența, pentru că aceasta este/a fost o preocupare constantă în creația lui Crumb sau a lui Jonathan Harvey.

Având în spate o activitate intensă compozițională, ce sentimente aveți cănd vă audiați compozițiile propii?

G.M.: Sigur, e o mare plăcere să îți auzi lucrările, mai ales cănd sunt interpretate foarte bine și e o nerăbdare în a vedea dacă lumea pe care ți-o imaginezi se și concretizează fizic, așa cum ți-ai imaginat-o. Asta nu înseamnă că nu se poate ca unii interpreții să aibă idei pe care eu nu le-am avut și care să îmbogățească de fapt lucrarea respectivă.[...] Se poate și întâmpla să nu fie pe măsura așteptărilor tale, dar am avut norocul de-a avea interpreți foarte buni și asemenea momente negative să fie puține, dar asta cred că se întâmplă la orice compozitor. 

Cum vedeți evoluția tinerelor generații de compozitori? 

G.M.: Eu cred că noi avem acum o generație foarte bună. În sintagma aceasta, „tineri compozitori”, nu mai știu unde mă plasez eu la momentul acesta, dar dacă ne referim la generația până la 30 de ani, să zicem, există nume deja importante, consacrate. Compozitori care au luat premii importante, precum Sebastian Androne (Bucureşti) sau Alexandru Murariu (Cluj) și văd că există o generație foarte bună la UNMB din care face parte, de pildă, Sânziana Dobrovicescu.

Interviu realizat de Nicoleta Cîrstea (25 mai 2019)