Archives for June2019

CRONICA: Clarino în SIMN

SIMN 2019

Desiela Ion: Clarino în SIMN

Este foarte ușor, pentru cei din public, să observe dinamica unei formații camerale, iar în ultimii ani în care am participat la concerte de muzică contemporană am putut surprinde diverse atitudini în rândul interpreților față de aceasta. Așadar, atunci când a apărut pentru prima dată programul complet al Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, m-am grăbit să-l răsfoiesc îndată pentru a afla dacă anumite ansambluri vor evolua în cadrul festivalului sau nu; m-am bucurat, astfel, să găsesc formația lui Emil Vișenescu în paginile caietului-program, Clarino fiind unul dintre ansamblurile mele preferate din România.

În afară de sunetul clarinetului, de care întotdeauna am fost atrasă, Clarino are câteva atuuri care îl fac să iasă în evidență între formațiile camerale din țară, și mă refer aici atât la profesionalismul interpreților, la unitatea dintre ei, cât și la alegerea repertorială, mereu inspirată. Pe lângă aceste calități, găsesc întotdeauna fascinantă prezența lui Emil Vișenescu, un muzician carismatic și un profesor valoros pentru Universitatea noastră, care se implică complet în acest proiect format la inițiativa sa, ansamblul Clarino.

Ordinea din caietul-program a concertului din 20 mai nu s-a respectat în totalitate și, astfel, s-a anunțat începutul cu piesa Adinei Dumitrescu, Vitrina cu figurine de sticlă pentru opt clarinete în si bemol. Am înțeles modificarea din program, în primul rând pentru că dispunerea instrumentelor a fost diferită – trei clarinete în partea stângă a sălii „George Enescu”, trei în partea dreaptă și două în fața scenei, dirijate de Vișenescu din centru –, dar și pentru că efectele sonore din lucrarea Adinei Dumitrescu au funcționat foarte bine pentru debutul acestui concert. Texturile șerpuite de la cele opt clarinete, care se amestecau seducător, mizând pe efectul de spațialitate produs de așezarea instrumentelor în sală, au continuat să evolueze și să dialogheze până într-un punct culminant, în a doua parte a lucrării, pentru ca finalul să le găsească amorțite, incapabile să mai „lupte”.

A doua lucrare a fost dirijată chiar de compozitor, și anume de Vladimir Scolnic care, la rugămintea lui Emil Vișenescu, a fost rugat să spună câteva cuvinte despre The Ice Land pentru octet. Compozitorul nu a vrut să ofere informații suplimentare, altele decât cele din caietul-program, însă textul a fost destul de sugestiv pentru a înțelege imaginea sugerată, adică violența blocurilor de gheață care se topesc treptat pe parcursul lucrării. Un alt tip de duritate a fost perceput și în următoarea lucrare, Discussions no. 6 pentru cvartet de clarinete și mediu electronic, de Menachem Zur, cu toate că aceste două piese au contrastat din mai multe puncte de vedere. Atât la Scolnic, cât și la Zur, momentele de agresivitate au alternat cu cele expresive, sensibile, dar dacă finalul lucrării lui Scolnic a oglindit înlăturarea completă a violenței, Zur a optat pentru un sfârșit mai energic, care semnifica împăcarea dintre cele două stări opuse, prezentate pe parcursul lucrării.

Următorul moment i-a aparținut lui Sebastian Androne, cel care a deschis a doua secțiune a concertului, cu lucrări ale generației tinere de compozitori din România. Ideile muzicale din Hakken pentru cinci clarinete au fost supuse unui proces continuu de dezvoltare, într-o atmosferă aparent liniștită, dar destul de tensionată.

Wonderland pentru clarinet și cvintet de clarinete de Diana Rotaru a ieșit puternic în evidență grație fanteziei, umorului sau sensibilității din cele trei părți din suită: White Rabbit, Cheshire Cat și Mock Turtle Blues. Emil Vișenescu – cel pentru care a fost scrisă această lucrare – s-a transpus complet în pielea personajelor din Wonderland, fie că a fost vorba de iepurele zburdalnic, de pisica șireată sau de domoala broască țestoasă. Întreaga lucrare m-a ținut în suspans, neputând anticipa următoarea mișcare a fiecărui personaj, iar mijloacele expresive utilizate pentru le contura mi s-au părut foarte creative și de mare efect.

Poate cea mai spectaculoasă lucrare din concert a aparținut Cristinei Uruc, cu Katabasis. Still Wondering, pentru ansamblul de clarinet și percuție, care a presupus participarea ansamblului Game, coordonat de Alexandru Matei. La baza lucrării a stat ideea contrastelor, fie că s-a tradus muzical prin opoziția între registrul grav sau acut, prin diferența puternică dintre nuanțele de fortissimo sau pianissimo sau prin gradul de dinamizare a scriiturii. Simetria piesei a constat în folosirea unor semnale de la tobă într-o nuanță mică, amenințătoare, care au marcat atât debutul lucrării, cât și finalul ei. Interpretarea celor două ansambluri a fost remarcabilă și m-am bucurat de nivelul ridicat al festivalului, așa cum s-a dovedit a fi pe tot parcursul săptămânii.

CRONICA: Diving within the Sound

SIMN 2019

Benedicta Pavel: Diving within the sound…

… a fost deviza celui de-al doilea recital din seria ULISE – Dincolo de limitele culturii, susținut de Ion Bogdan Ștefănescu (flaut) și Mihai Măniceanu (pian). O plăcută imersiune în timp și spațiu s-a petrecut, așadar, în Aula UCMR, în cea de-a treia zi a festivalului „Săptămâna Internațională a Muzicii Noi” (marți, 21 iunie, ora 17:00). Despre această nouă conlucrare a celor doi instrumentiști am aflat mai multe de la pianistul și compozitorul Mihai Măniceanu: „A fost prima noastră colaborare în calitate de interpreți. Pot să descriu această experiență ca fiind una extrem de spontană, intuitivă, firească. Așa cum ar spune Mircea Cărtărescu, a fost ca un fapt «simplu, reflex», care «nu are nevoie de o învățare prealabilă». Ion Bogdan Ștefănescu este un interpret admirabil, un muzician excelent și un prieten aparte, atât cât l-am cunoscut în întâlnirile pentru pregătirea concertului”.

Programul recitalului a inclus deopotrivă lucrări scrise de compozitori români și străini, care s-au succedat – întâmplător sau nu – în ordinea cronologică a nașterii compozitorilor: Xingzimin Pan (n. 1945), Edward Gregson (n. 1945), Doina Rotaru (n. 1951), Ian Clarke (n. 1964), Dan Dediu (n. 1967) și Mihai Măniceanu (n. 1976). Deși ar fi putut trece neobservat, acest detaliu al înlănțuirii pieselor se poate să fi aplanat discrepanțele stilistice dintre lucrări, trecerea de la o piesă la alta făcându-se astfel în mod firesc. Recitalul s-a deschis misterios, în atmosfera unei „povești cu fantome”. Prin lucrarea Kaidan am fost purtați într-o sală de cinema în care se derulează un film de groază. Pornind de la melodia unui cântec folcloric chinezesc Ku Qi Qi („Șapte cicluri ale plânsului”), Xingzimin Pan a creat un mozaic de sonorități terifiante, extrase parcă din clasicele genului horror. Senzația de fiori reci a fost întreținută de atenția deosebită pe care cei doi interpreți au acordat-o fiecărui efect și gest.

În continuare, lucrarea Aztec Dances ne-a purtat într-o călătorie istorică îndelungată. Având ca sursă de inspirație expoziția Moctezuma – Despotul Aztec (British Museum) care a evidențiat importanța muzicii și a dansului în viața aztecilor (așa cum ne informează caietul-program al festivalului), Edward Gregson a imaginat o interesantă lume ritualică prin sonorități modale și multiple efecte menite să transforme flautul în trompete, iar pianul în tobele folosite de azteci la ceremoniile rituale formale. Dansurile aztecilor au fost succedate de lucrarea meditativă a Doinei Rotaru, Crystals, o transpunere sonoră a transparenței cristalului. Deși se prezintă ca o piesă de stare, în care tehnicile abordate sunt conectate cu ideea de lumină, părea că cei doi interpreți se detașează cu greu de agitația interioară a ceremoniilor aztece, însă au realizat efecte cu finețe și profesionalism.

Prin piesa Hatching Aliens („Eclozarea extratereștrilor”), Ian Clarke ne-a readus în sala de cinema, de această dată la un SF. Cei care au vizionat pelicula Aliens au înțeles mai bine „aluziile întunecate”. Lucrarea a avut însă și o dimensiune existențială, reprezentată în secțiunea mediană de o linie melodică lirică înveșmântată modal, care sugera acea lume a ființei nenăscute, dar și incertitudinea față de lumea exterioară (expusă în prima secțiune și în cea finală). După această îndepărtare de zona terestră, revenim cu „picioarele pe pământ” prin Pastorale cynique pentru flaut și pian la mâna stângă de Dan Dediu. Elementele tehnice care stau la baza lucrării – și care sunt verbalizate de compozitor, în textul de prezentare – provin din suprapunerea unei „teme de passacaglie șerpuitoare, ce combină sistemele ritmice giusto și aksak” cu o „melodie pastorală stranie, scrisă într-un sistem ritmic rubato, notat foarte exact”. Atât melodia pastorală, cât și sistemele ritmice folosite (rubato, giusto, aksak), sunt elemente ce se regăsesc în muzica tradițională românească, însă aici au fost desprinse de context, având cu totul alte funcții. Dincolo de abstractizarea procesului componistic, am ascultat o muzică energică și ludică, în care se ascunde lupta permanentă dintre bine și rău. Deși basmele ne învață că „binele” învinge întotdeauna, cinismul acestei lucrări vine să demostreze contrariul: „răul” (sonoritățile grave și agresive ale pianului) acaparează, în final, „binele” (firicelul de melodie în acut a flautului).

La final, publicul a rezonat încă de la primele acorduri cu fantezia rock, Riffs and Solos, care i-a adus în fața unui concert cu muzica rock a anilor ’90. (Încă de la începutul recitalului am avut acea senzație, indusă de vestimentația flautistului: o vestă cu ținte.) Mihai Măniceanu – în dubla ipostază de compozitor și interpret – a prelucrat, într-o formă quasi una sonata, „diferite riff-uri și solo-uri din Megadeth, Slayer, Pantera, Iron Maiden”, aducând în prim plan nu numai ritmurile agresive, ci și lirismul acestui gen. Compozitorul a vorbit despre cum a luat naștere această piesă: „Flautistul Matei Ioachimescu mi-a cerut o lucrare de acest fel, știind că am fost pasionat de rock. La prima audiție a piesei a folosit o procesare a flautului care îl făcea să sune ca o chitară electrică cu distors. Bineînțeles că mi-a făcut o mare plăcere să îmi reamintesc de muzica adolescenței mele. Mai am o piesă intitulată Mephisto Rock și se regăsesc influențe rock în alte câteva piese”.

Deși programul recitalului a fost solicitant, interpreții s-au arătat încântați să ofere publicului numeros și un bis. Cei doi și-au regăsit acea liniște interioară pentru a interpreta lucrarea minimalistă Spiegel im Spiegel de Arvo Pärt, însă dispre public se simțea agitație: podeaua scârțâia, telefoanele mobile sunau, lumea trebuia să ajungă la alt concert din festival. Fără îndoială însă, recitalul a fost excelent, având toate ingredientele unui eveniment SIMN reușit – interpreți de excepție, program variat și public dornic să exploreze „adâncimile sunetului” din muzica acestui secol.

CRONICA: Hegemonia tehnologică. Noi cuceriri în lumea muzicii.

SIMN 2019

Lorena Ioniță: Matrix (1) – Hegemonia tehnologică. Noi cuceriri în lumea muzicii.

Foto: Cristian Lupes

Atrăgând atenția prin bizara idee a punerii smartphone-urilor într-un context participativ în actul muzical, concertul Orchestrei de Cameră Radio și a corului format din telefoane mobile era un obiectiv de neratat în programul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi. Așa că, mânată de curiozitate, m-am îndreptat spre Sala Radio în seara de 22 mai, așteptând cu nerăbdare începerea aventurii tehnologice. Cu toate acestea, mare mi-a fost mirarea să constat că așteptările mele de a mă pierde prin marea de oameni ce se înghesuie la premiere și teama de a nu mai prinde loc erau simple himere, spulberate odată cu pătrunderea în sală. Așadar, având la dispoziție unele dintre cele mai bune locuri, pe care doar în serile norocoase studenții le pot ocupa, m-am așezat așteptând începerea primului concert din cadrul ciclului tematic MATRIX.

Subsumate motto-ului „Dincolo de limitele naturii”, cele patru lucrări prezentate în primă audiție – românească sau absolută – propuneau o trecere fantezistă, avangardistă și programatică prin dimensiunea actuală în care muzica și tehnologia se îmbină în forme surprinzătoare.

Tocmai de aceea alegerea unei lucrări tonale pentru deschiderea concertului se arăta a fi un preludiu neașteptat și totodată un memento ce pregătea trecerea firească înspre atmosfera modernității. Axată pe o formulă reinterpretată a cvartetului clasic, Simfonia de cameră nr. 1 pentru orchestră de coarde de Marijn Simons este o plăcută expediție prin trecutul tonal. Cele patru părți – înlănțuite într-o ordine ușor schimbată (I. Molto moderato, II. Allegro energico, III. Lento, IV. Allegretto) față de cea de bază și construite clar, prin alcătuiri simple și concise – scot la iveală orientarea neoclasică a compozitorului și predilecția spre teme pure. Pasiunea și energia pe care dubla trăire i le producea dirijorului Marijn Simons se transpuneau în mișcări ce vădeau intenții și înțelesuri de un aplomb accesibil doar compozitorului.

Foto: Roza Zah

La polul opus, lucrarea lui Vlad Maistorovici debordează prin avangardism exprimat  într-o nouă formă a studiului de concert – în care virtuozitatea se îmbină cu spectaculozitatea prin regie. Tocmai de aceea Icarus Torsostudiu de concert pentru violă și orchestră poate fi perceput într-o dublă manieră: ca gen instrumental al muzicii savante și ca subtilă reprezentare a ideii de concert rock. Astfel că, deși este axată pe o formă plină, unitară, Vlad Maistorovici integrează patru concepte diferite: Măiastra – idee de a „sculpta zborul”,  inspirată de C. Brâncuși –, Hubris – termen ce indică acțiunea omului de a depăși limitele divine, aplicat într-un sens concertant aici –, Event Horizon – nume al unui film S.F. în care este exploatată lumea spațiului – și Elon’s Ride – invenție futuristă ce se integrează de asemenea în câmpul spațial. Altfel spus, Icarus Torso este un mozaic de surse ce compun un studiu-divertisment; o lucrare cu construcție complexă, inspirată din lumea tehnologiei, a explorărilor spațiale, a ficțiunii și a concertelor rock (prin imitarea solo-urilor de chitară electrică în Hubris și a dialogului pe care solistul îl are cu ceilalți instrumentiști în momentele de riff). Totuși, trebuie spus că expunerea publicului la efecte puternice (staticele și interminabilele isonuri în acut și grav) este un experiment periculos. Versatil și deschis propunerilor futuriste, violistul Marius Ungureanu s-a implicat total în actul muzical, îmbogățindu-l prin regia prezentată în această seară.

Foto: Roza Zah

Pornind de la ideea generală a degradării, Nymphea de Doina Rotaru și Geek Bagatelles de Bernard Cavanna au propus două abordări diferite ale aceleiași teme, de un pesimism specific filosofiei ce se infiltrează cu sensibilitate în muzică.

Influențată de literatura suprarealistă a lui Boris Vian și mai exact de al său roman Spuma zilelor, compozitoarea Doina Rotaru a ales să sugereze prin muzica sa ideea degradării desfășurate atât în plan temporal, cât și spațial (vizibil), creând o muzică de un subiectivism aparte. Dezvoltată pe un programatism ce își extrage esența din acțiunea răvășitoare, absurdă, a romanului, lucrarea transfigurează, după cum a precizat chiar compozitoarea în programul de sală, ideea transformării „luminii în întuneric (…) și micșorarea continuă a spațiului”. Astfel că și fără a ști intențiile compozitoarei te lași purtat de această muzică îmbietoare, în care intervențiile jazzistice ale trompetei se aud plutind. Multitudinea de instrumente de percuție cu timbruri sclipitoare topite într-o muzică cu caracter ambiental, creșterile și descreșterile line ce duc la izbucniri spectaculoase – asemenea unor erupții vulcanice (posibil mod de exprimare a travaliului prin care lumina trece pentru a deveni întuneric) – și stingerea acestora într-un ecou vibrant din care se ivește sunetul leneș al trompetei, toate fac din Nymphea lucrarea reprezentativă a serii, către care îmi îndrept preferința.

Pe de altă parte, modul în care Bernard Cavanna ilustrează ideea degradării se răsfrânge cu nostalgie asupra trecutului pierdut și asupra aspectelor negative ale evoluției sociale. Proiectând reflecții filosofice, compozitorul construiește în Geek Bagatelles o punte de legătură între trecut și prezent și totodată îndreaptă semnale de conștientizare către generația tânără. Folosindu-se de citate din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, acesta încearcă să conducă prin muzica sa la ideea nostalgiei, privită din punctul de vedere al distorsionării operei artistice de mare valoare. Elementele preluate sunt sfărâmițate și reintegrate în moduri de nerecunoscut, singurele rămășițe reperabile fiind tema părții a patra și cea a părții a doua.  Totodată, integrarea publicului într-un joc participativ transformă lucrarea într-o pledoarie adresată bucuriei, strigată cu putere în cor (FREUDE). Cu ajutorul unei aplicații oferite ascultătorilor în foaierul Sălii Radio, patru scurte momente muzicale (Joy1, Joy2, Freude și Vocalise) deveneau elementul participativ, activat prin mișcări verticale sau orizontale la semnalul dirijorului Martin Malatray. Dar cum orice lucru bun are și defecte, nu pot să nu remarc faptul că introducerea smartphone-ului în acest context estompează atenția spectatorilor de la muzică și o concentrează asupra conectivității simultane.

Ieșirea din contextul aventurii tehnologice m-a readus în plinătatea existenței actuale, lăsându-mă să reflectez asupra celor auzite și văzute. Concertul se dovedise o interesantă expediție, la nivelul așteptărilor, și totodată o experiență solicitantă. Infinitele posibilități pe care actualul ne-a arătat că ni le poate oferi s-au reflectat și în această seară prin trei viziuni diferite, originale. Tocmai de aceea revin prin acest sfârșit la ideea de limită (pe care festivalul a adoptat-o ca temă generală), de prag imaginar ce este stabilit sau depășit în fiecare moment, așa cum s-a întâmplat și în această seară.