Archives for December2019

CRONICI MERIDIAN: Actualitatea Muzicala Nr. 12/2019

CRONICĂ: Două zile, trei concerte și o Junglă electronică

Ana-Maria Cazacu: Două zile, trei concerte și o Junglă electronică 

Cronica preluata de pe BookHub.ro

Foto: Sorin Antonescu

„Noile tehnologii ajută creatorii să viseze” (Adrian Enescu)

La nici două luni după călătoria în muzica secolului XXI pe care ne-a propus-o ediția din acest an a Festivalului Internațional „George Enescu”, universul muzicii contemporane şi-a redeschis porțile. Și astfel, după propria aventură în muzica secolului XXI, ca „mânuță de ajutor” în Forumul compozitorilor, imaginația copilului din mine aștepta cu nerăbdare să se mai joace în universul muzicii contemporane. În Festivalul “Meridian”, am ajuns martoră, în zilele de 9 şi 10 noiembrie, la crearea unei noi lumi – o junglă electronică. Aceasta mi s-a dezvăluit ca piesă importantă a unui puzzle sonor complex, derivat din fuziunea dintre trecut şi prezent, dintre sunetul natural şi cel procesat electronic, dintre muzică și poezie, vis şi realitate.

Tărâmul misterios s-a deschis ca orice lume de basm, cu formula magică A fost odată, ipostaziată acum de sunetul violoncelului, personaj principal în lucrarea lui Călin Ioachimescu, intitulată Celliphonia. Am pătruns astfel într-un univers dominat de dialogul dintre cele două entități sonore – violoncelul și mediul electronic –, personaje ale unei alte lumi, în care muzica te învăluie din toate părțile, iar sunetul violoncelului amintește de un cântec ritualic al buciumului. Departe de zgomotul junglei electronice, pe care mi-am imaginat-o pe tot parcursul călătoriei ca metaforă a unei jungle a existenței, am poposit de asemenea ascultând lucrarea Atlantikos de Roman Vlad. Compusă pentru flaut și mediu electronic, aceasta a propus o nouă pătrundere în lumea tainică a ritualului – o lume ascunsă ochiului, întrucât interpretul nu se află pe scenă.

O altă dimensiune a acestei mini-jungle a fost și cea conturată de Maia Ciobanu, creatoare a unei lumi sonore pe care mintea noastră, ancorată în jungla existențială, cu greu o poate imagina. Opusul său, Veni-va pentru clarinet și mediu electronic, nu este altceva decât o meditație muzicală asupra sfârșitului lumii, asupra momentului în care cea de-a șaptea pecete se va deschide, iar Împărăția lui Dumnezeu se va arăta pe Pământ. Și, pentru că acest moment nu poate fi așteptat decât cu teama firească în fața pătrunderii în necunoscut, parcursul lucrării este o întruchipare a freamătului întregului univers. Am asistat astfel la un dialog sonor între planul terestru, sugerat de melosul agitat al clarinetului, și un altul, nevăzut, dar plin de lumină, ipostaziat de vocea mediului electronic. Toată această pendulare se dezvăluie ȋn melosul final al clarinetului, imagine a unei rugăciuni în care cele două dimensiuni tind să se unească și iar să se despartă, pentru a lăsa loc doar vocii nevăzute, din ce în ce mai amenințătoare, pentru că pecetea se deschide și totul va deveni, curând, doar umbră și vis.

Dintr-un astfel de vis am revenit și eu la realitate, odată cu pătrunderea în ultima sferă a ceea ce înseamnă o dimensiune Electro-Landscape în care, treptat, muzica își dovedește puterea de imitație a tuturor lucrurilor. Din acest punct de vedere, lucrarea lui Constantin Basica, You are my Happy Place 2.0, a permis imaginației să călătorească și într-o lume mai apropiată de realitatea cotidiană, în care arta sunetelor tinde să depășească orice barieră, ca actant într-un joc al culorilor și imaginilor, care se derulează prea rapid, devenind tot mai greu de descifrat și perceput.

Acest popas nu a fost decât o modalitate de a pătrunde într-o altă lume a acestei jungle electronice, într-o dimensiune Electro-vision, în care muzica te însoțește în sfere deopotrivă reale și fantastice. Am ajuns, astfel, pe aleile unei păduri de sticlă, o “junglă remixată”, în care sunetele trompetei și ale mediului electronic te lovesc asemenea unor picături de ploaie și ele neobișnuite, pentru că în acea pădure plouă cu acid și amoniac. Dar muzica se încheie și trebuie să ne îndreptăm spre alte lumi. Și anume, spre muzici mult mai ancorate în jungla existenței, în care arta sunetelor depășește lumea imaginației noastre, fiind înzestrată cu puteri nebănuite de a imita vocea umană, așa cum a sugerat Holly Herndon ȋn lucrarea Godmother, sau de a întruchipa misterul existenței. Acesta din urmă a reprezentat punctul central al lucrării moshimoshi, ȋn care Megumi Okuda a perceput procesul respirației din perspectiva unui dialog ȋntre sunetul de trianglu și cel al mediului electronic.

Călătoria nu s-a sfârșit ȋnsă aici, pentru că muzica timpului meu mai are multe de spus… Cum ar fi faptul că sunetul electronic poate fi o întruchipare a oricărei alte dovezi a existenței, așa cum sunt zgomotul trenului, cel al experimentului fizic, al birourilor, al luminilor unui oraș la ceas de seară. Și totuși, în lucrarea Guillaume de St. Cloud Suffers A Violent Dazzling, compozitorul Jeesie Marino a demonstrat că muzica tinde spre mai mult, ieșind din spațiul nostru planetar și ajungând chiar la lună, pe care încă o privim cu scepticism din punct de vedere al posibilității de existență. Ȋnsă, pe măsură ce evoluăm, totul pare să se întoarcă la inițial, dar un inițial aflat sub stăpânirea unui permanent bruiaj, în care realitatea capătă o altă dimensiune. Existența se transformă într-un carusel hipnotic, ce se învârte până la epuizare, ajungând în final să dispară. Iar această dispariție este una rapidă, ca atunci când spui abracadabra, formulă-cheie în lucrarea Reclaiming Vision, care spune o poveste muzicală despre om și mediul înconjurător, despre atitudinea ființei umane de a distruge ȋn special ceea ce nu se poate vedea, fapt ce are drept finalitate pierderea culorii și a vieții, odată cu ea.

Și totuși… în universul mereu imprevizibil al muzicii contemporane viața renaște și odată cu ea și culoarea. Și astfel, într-unul din scurtele popasuri prin jungla electronică, am redevenit actant al unui joc deopotrivă firesc și greu de câștigat, având drept ajutor viziunea compozitoarei Sarah Nemstov. Ȋn lucrarea Red, cele două personaje, clarinetul și mediul electronic, ne-au învățat încă o dată că muzica nu este altceva decât o întruchipare a lumii văzute, prea tumultoasă, prea ancorată în formal, prea crudă, uneori. Dar ceea ce ne rămâne nouă de făcut este să ne deschidem mintea și să înțelegem că așa cum muzica depășește constant toate zăgazurile societății, la fel trebuie să reacționăm și noi. Astfel, ca în acel proverb românesc care spune că „cine râde la urmă râde mai bine”, putem sfida atrocitatea care pare că vrea din ce în ce mai mult să ne sugă sângele, prin răspândirea binelui acolo unde el pare să fi dispărut sau nici să nu fi existat. Pentru noi și pentru cei din jurul nostru, pentru că „dragostea nu cade niciodată”.

Cu acest gând am părăsit tărâmul plin de mister al junglei, deşi ştiam că aventura nu se sfârşise aici. Pentru că ziua următoare, şi ultima, a Festivalului Meridian a prilejuit o nouă călătorie pe un tărâm deja cunoscut şi totuşi atât de imprevizibil, care merita a fi explorat și pe care ne-am lăsat purtați de sunetul viorii. Aceasta s-a dezvăluit acum drept un instrument care „trebuia să moară”, dar nu înainte de a parcurge, la rândul lui, un traseu inițiatic presărat cu experiențe sonore diverse.

Foto: Sorin Antonescu

Rând pe rând, ni s-au înfățişat lumi desprinse din sfera fantasticului, în care muzica te învăluia din toate colțurile. Caracterul ei complex mi s-a dezvăluit pe deplin ȋn universul conceput de Diana Rotaru ȋn lucrarea Glossolalia, a cărei atmosferă pare a fi pe deplin  desprinsă din sfera hipnotică a unui ritual și din cea a dialogului ȋntre sunetul viorii şi cel al mediului electronic, apropiat de lumea ȋn care trăim. Ȋn aceeași ambianță, lucrările Man and Arp şi Invisible Flashesand Obscure Transmissions, compuse de Marina Rosenfeld și Annie Gosfield, s-au deschis ca nişte spații abstracte, în care se părea că vioara şi mediul electronic se aflau într-un permanent dialog de semnale pline de suspans. Am călătorit în acest spațiu fiind mereu tentați să ne întrebăm unde ne aflăm şi, mai ales, dacă nu cumva mintea noastră se pregăteşte deja pentru un zbor de la Pământ spre alte lumi, ca într-un roman de Jules Verne sau ca într-un nou episod al oricărui serial ştiințifico-fantastic.

Răspunsul a venit odată cu întoarcerea noastră la un tărâm aparent ştiut, în care muzica viorii, a filmului şi a lumilor nordice demonstrează că natura pare că poartă cu sine o muzică proprie, fie ea legată de o călătorie spre tărâmuri necunoscute, trecând prin universul albastru sau prin cel alb, prin portul unui oraş mare sau chiar printr-o pădure în care totul pare străjuit de zăpezi, după cum spune şi titlul piesei lui Mattias Sköld, intitulată Far North. Şi totuşi, acest prim periplu sonor al zilei nu putea fi lipsit de un final plin de suspans, aşa cum a fost şi cel sugerat de Tony Blomdahl în lucrarea V+RX-15, o nouă dimensiune a unei lumi fantastice în care totul se distorsionează, iar mintea zboară liber şi rapid, fiind ghidată de profiluri sonore diverse şi complexe, care scindează imaginația prin viteza lor de derulare.

Cu toate acestea, călătoria nu se termina aici… Iar acest lucru a fost posibil pentru că violonistul George Kentros, ghidul nostru pe acest tărâm tainic, ne pregătea cea din urmă surpriză, punându-ne înainte o lucrare proprie, o poveste despre făurirea viorii, al cărei titlu, This violin must die, ascundea de fapt o nouă semnificație. Aceasta a fost sugerată prin întrepătrunderea dintre lumea sunetelor şi cea a imaginilor purtătoare ale unui mesaj contradictoriu, în care vioara se creează şi în acelaşi timp se distruge, procese la fel de greu de realizat. Mesajul este însă unul clar: vioara „trebuie să moară” pentru ca sunetul ei să se metamorfozeze în sunetul procesat electronic, mult mai apropiat de lumea în care trăim. Astfel, în timp ce pe jos se aflau bucăți din ceea ce mai demult fusese o vioară, mintea noastră zbura deja spre alte lumi, purtată de sunetele prezentului. Iar când această călătorie se anunța a se apropia de final, o nouă şi ultimă întrebare s-a ivit: „Dacă totul evoluează, de ce nu ar evolua şi muzica, acest limbaj mai tainic şi mai imprevizibil decât oricând, prin care lumea ȋn care trăim se definește cel mai firesc?”. Şi de fiecare dată acest gând primea un răspuns, venit de la sunetul lemnului şi al viorii, ca întruchipări ale sunetelor timpului, care nu vor înceta odată cu terminarea muzicii propriu-zise, ci vor dăinui permanent, până la încetarea oricărui alt sunet, a oricărei urme de existență.

INTERVIU: Mihaela Vosganian (Meridian 2019)

Gabriela Bejan: „Into My GongSelf” în festivalul MERIDIAN 2019 „Grădini Sonore”: Interviu cu Mihaela Vosganian

Interviu preluat de pe OnlineGallery.ro

Foto: Ana Negoita

Fondatoarea trans-realismului arhetipal în artă, Mihaela Vosganian a propus anul acesta pentru „Grădina Zen” din cadrul Festivalului Meridian (care a avut loc vineri 8 noiembrie 2019, în Studioul de Operă şi Multimedia al Universității Naționale de Muzică din Bucureşti) spectacolul Into My GongSelf. Prin această orientare estetică spirituală, artista și compozitoarea Mihaela Vosganian a contopit cu mult curaj o lume a imaginarului multi-dimensional. 

Cum a luat naștere Into My GongSelf?  

M.V.: Inițial nu era o piesă gândită pentru muzică, ci pur și simplu făcea parte din modulele mele de terapie vibrațională. Este modulul care se numește Tao Yoga Gong. Eu am trei module de astfel de terapie, acesta fiind unul dintre ele. Raluca a venit cu ideea să facem o versiune spectaculară, ea având niște sculpturi care vorbesc despre întregirea sinelui care s-ar potrivi. Astfel, ne-am gândit cum să transformăm conceptul acesta pentru scenă. Eu fac terapiile o dată pe lună (de lună plină, de lună nouă), fiind niște sesiuni mai speciale pentru oamenii deschiși spre zona spirituală. Lucrarea este o versiune care a funcționat, am dus-o și în străinătate, fiind foarte bine primită. Am făcut-o și în București de mai multe ori, în diverse locuri, prima dată aici, la Universitatea Națională de Muzică București.

Care sunt provocările sau dificultățile întâmpinate de-a lungul interpretării? 

M.V.: Din păcate a fost extrem de frig. Deși cei din Conservator s-au străduit să de-a drumul la instalații, n-au reușit. Frigul îți poate periclita vocea, stai puțin cu stres, una e să cânți pe cald, una e să cânți pe rece. Condițiile în mod normal ar trebui să fie foarte bune ca să nu-ți afecteze vocea sau mișcarea. Eu folosesc o tehnică mai neobișnuită, o tehnică șamanică, cu multifonice.

Cu ce v-ati propus să plece publicul după această experiență? 

M.V.: În mod ideal, pentru cei care au deschidere spirituală, muzica asta te duce într-o stare de conștiință extinsă; adică nu e doar muzică, cum te duci în mod obișnuit la un concert și vizionezi ceva, este mai mult de atât, este o meditație, o provocare de a intra într-o stare transpersonală. Așa fac muzica în ultima vreme, foarte multe dintre lucrările mele sunt la granița cu meditația și ritualul. Foarte multă lume vine și îmi spune că „la un moment dat aproape că am plecat, nu mai eram aici”. Li se pot întâmpla unora chiar niște trăiri speciale, dar acum depinde cum pornești la drumul ăsta și cum accepți. Oamenii care nu sunt profesioniști în zona muzicală sunt mai deschiși pentru că nu au prejudecăți. Muzicienii sunt într-un festival de muzică contemporană, așteaptă anumite lucruri, iar dacă le dai ceva complet diferit, adică le schimbă paradigma, s-ar putea să fie surprinși și să nu știe cum să reacționeze. În general, știu de la publicul obișnuit că foarte mulți reușesc să intre în stări mai speciale.

CRONICĂ: Prin „Grădina Zen”

Gabriela Bejan: Prin „Grădina Zen”

Cronica preluata de pe OnlineGallery.ro

Foto: Ana Negoita 

Un spectacol de muzică contemporană este uneori atipic și poate deveni inhibitor pentru publicul de concert tradițional. „Grădinile sonore” ale Festivalului Meridian au adus în fața publicului, vineri 8 noiembrie, „Grădina Zen”. Cei trei compozitori ai serii sunt pe cât de diferiți în tehnicile componistice, pe atât de asemănători în ceea ce privește curajul experimental.

Here and Now: Gotham pentru mediu electronic a compozitorului Adrian Borza a luat naștere datorită picturilor lui Hieronymus Bosch și transpune în muzică universul sublim și înspăimântător al moralității creștine în Evul Mediu – după cum ne spune autorul. Sunetele cinematice creează o imagine de film care te poartă printr-o lume sonoră pe cât de înfricoșătoare, pe atât de incitantă. Atmosfera creată prin bezna totală din sală îți lasă frâu liber imaginației, orașul-mașinărie Gotham fiind personificat de fiecare spectator. Here and Now: Gotham înglobează o multitudine de stări date de sonurile electronice neobișnuite și aflate mai mereu în antiteză.

Corneliu Dan Georgescu realizează special pentru „Grădina Zen” muzica și imaginea scurt-metrajului Monotonie în argint și aur, aceasta fiind un prolog pentru lucrarea centrală a serii – Into My GongSelf. Tranziția dintre imaginile dinamice din natură precum marea învolburată sau ploaia și imaginile mai statice precum mâini împreunate sau ochi te transpun în stări diverse. Spiritul viu și iscoditor al compozitorului s-a marcat prin sonurile originale.

Piesa principală a spectacolului – Into My GongSelf – este o lucrare care prezintă trans-realismul arhetipal. Este un performance complex care nu are legătură cu estetica contemporană, ceea ce îi oferă o frumusețe aparte. Conceptul are la bază sincretismul unui limbaj muzical contemporan de avangardă cu cel arhaic tradițional. Proiectul interactiv este o provocare atât pentru artiști, cât și pentru public, deoarece aduce împreună ritualul, muzica live, dansul, sculptura, sculptura vivantă și meditația. Muzica compozitoarei Mihaela Vosganian este asigurată de instrumente muzicale ritualice ca gongurile, bolurile de cuarț și cristal, precum și instrumente de suflat. Sculpturile realizate de Raluca Ghideanu înfățișează părți ale corpului uman feminin, care își propun să sugereze regăsirea sinelui și desprinderea de lanțurile proprii. Conceptul coregrafic și regizoral al Lilianei Iorgulescu are rolul unui liant între toate elementele performance-ului.

Tehnicile vocale speciale și onomatopeele au dat fundalului muzical diverse nuanțe. Rolul muzicii de a te transpune într-o poveste sau stare este fascinant, iar atmosfera creată de lumini, de decor și de dans te poartă printr-o lume necunoscută, cu iz oriental. Savoarea conceptului este dată de puterea artiștilor de a te integra într-o stare. Faptul că muzica nu este una obișnuită și mai ales că nu se apropie de zona contemporană, oferă o altfel de experiență publicului. Producția, sonurile, costumele se depărtează de zona modernă și se îndreaptă spre experiența ritualică veche. Această antiteză oferă magie. Alături de Anastasia Grigore (dans), Armine Vosganian (voce, instrumente) și Raluca Ghideanu, Mihaela Vosganian a reușit să aducă publicul mai aproape de conceptul piesei.

„Grădina Zen” a fost un microcosmos al explorărilor, al neprevăzutului și al noilor experiențe.

INTERVIU: Bianca și Remus Manoleanu (Meridian 2019)

Rodica Andreea Pitic: Interviu cu Bianca și Remus Manoleanu

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Paul Buciuta

Cu o implicare deosebită și o atracție vădită pentru muzica nouă, Bianca și Remus Manoleanu formează un duo muzical ce susține adesea promovarea muzicii contemporane de lied din România. Cei doi au interpretat și în cadrul Festivalului Internațional Meridian un program muzical inedit, ce ne-a purtat într-o grădină a cântecelor în care s-au îmbinat pasiunea  interpretativă cu un repertoriu contemporan spectaculos. Evenimentul a avut loc în data de 8 noiembrie, la Casa Artelor „Dinu Lipatti”. 

Duo-ul muzical și „familial” pe care îl formați împreună cu soprana Bianca Manoleanu se implică activ în evenimente dedicate muzicii contemporane. Cum se vede, din perspectiva interpretului, peisajul muzicii contemporane din Romania?

R.M.: Este un merit extraordinar al Uniunii Compozitorilor, al Universităților de Muzică, dar  și al multor centre culturale, unde cântăm foarte multă muzică românească. Vorbim de orașe precum Bistrița, Satu-Mare, Baia-Mare, Suceava, în special Iași – unde este meșterul neîntrecut Bujor Prelipcean, cel care tutorizează muzica în Iași și nu numai –, Constanța, Bacău – unde directorul actual al Filarmonicii e foarte dedicat muzicii românești, unde se organizează și Festivalul „Liviu Dănceanu”. De asemenea, în București au loc anual cele două celebre festivaluri de muzică contemporană Meridian,  în toamnă, și SIMN în primăvară.

Ce ne puteți spune despre repertoriul pe care l-ați  interpretat în Festivalul Meridian

B.M.: Ca de obicei, repertoriile pe care le alegem sunt parțial solicitate de către organizatori, parțial alese de noi, multe prime audiții absolute, numeroase lucrări cu dedicație din partea autorului. Ne place în mod deosebit tot ceea ce este nou, și urmărim cu interes impactul lucrărilor asupra publicului. Avem bineînțeles o bucurie în a descoperi muzica scrisă în zilele noastre.

De data aceasta, solicitarea din partea organizatorilor s-a referit la două doamne ale muzicii românești, ale căror compoziții – printre care numeroase cicluri dedicate nouă – le-am cântat foarte des în decursul ultimilor treizeci de ani. Din aceste cicluri am ales două, semnate de Felicia Donceanu și Carmen Petrea Basacopol, lucrări ce au rămas la fel de vii și prezente prin ideatică și limbaj, după cum s-a observat și în reacția publicului. Am dorit să diversificăm programul și prin introducerea unui autor din spațiul german, Wolfgang Rihm, care a întregit peisajul „grădinii sonere”.

R.M.: Pot spune că și de data aceasta, ca și în majoritatea recitalurilor anterioare, am cântat prime audiții absolute: Dan Bălan și Vlad Gînța, un tânăr compozitor foarte talentat. Cântăm cu foarte mare plăcere, de aceea, probabil, ni s-au dedicat și foarte multe lieduri, cicluri de lieduri.

Cum percepeți tematica Festivalului Meridian din acest an, a „grădinilor”, și cum vedeți integrată în acest context „Grădina cântecelor” – recitalul pe care l-ați susținut? 

B.M.: A fost o idee care m-a surprins inițial și, reflectând ulterior, am privit-o ca pe o tematică foarte inspirată, plină de simboluri, și anume grădina ca un spațiu de aer curat, proaspăt și fără limite, mereu deschisă, un spațiu în care se întâlnesc atât florile mici, cât și cele opulente. Avem grădini de toate felurile, grădini ce permit orice fel de interpretare, de data aceasta abordarea muzicală, și sunt bucuroasă că m-am nimerit printre grădinile sonore, pentru că erau cele mai apropiate de lumea noastră. Am să păstrez în memorie undeva această idee de a alcătui un program ca într-o mare grădină sonoră. De astă dată însuși anotimpul a surâs, etalând o bogăție de culori venite în valuri de emoții mângâietoare de vară târzie. Am fost cu adevărat într-o grădină în care, cu ajutorul sunetelor și al celorlalte elemente, am fost conduși spre o varietate de senzații, de imagini, de forme și culori… o idee superbă!

Cum ați descrie impactul pe care repertoriul românesc contemporan destinat duo-ului voce-pian îl are asupra publicului? 

B.M.: Impactul este destul de limitat, nu înțeleg însă de ce, dar suntem cam singurii care am rămas pe această linie. Poate că dacă ar avea un caracter interzis, nu obligatoriu sau cu accente întâmplătoare, poate că atunci s-ar găsi mai mulți tineri care să meargă spre această zonă. M-am bucurat întotdeauna când am văzut că „răsar” asemenea cupluri; în postura de cadru didactic, am încercat în mai multe rânduri să creez așa ceva. În lume se poartă aceste formații, dar au același rezultat – pentru o vreme trăiesc și ulterior se pierd. Nu trebuie gândit doar ca un cuplu exclusiv pentru muzică contemporană, ci ca un cuplu de muzică vocală camerală, ceea ce e greu de realizat. Ideea mea năstrușnică este că, dacă ar fi interzis, poate ar atrage mai mult interes.

M-am întors de curând de la Geneva unde, într-un program Erasmus, am desfășurat un masterclass pe muzică de lied românesc. Este un proiect mai amplu, în desfășurare, ce subîntinde mai multe etape. Tinerii interpreți au lucrat și vor continua să lucreze în duo voce-pian, iar la finele acestui proiect, mai exact în luna ianuarie, ne vom bucura împreună pe scenă de cele mai bune realizări ale lor, în cadrul unui concert final. În România este mai puțin apreciat liedul românesc, însă la Geneva s-au gândit că poate fi o idee foarte atractivă.

Vă mulțumesc și vă felicit pentru prestația din cadrul Festivalului Meridian!

INTERVIU: Mihai Măniceanu (Meridian 2019)

Iulia Alexandra Chertes: MERIDIAN 2019 – SONIC GARDENS: Interviu cu pianistul Mihai Măniceanu

Interviu preluat de pe BookHub.ro

 

Foto: Paul Buciuta

În cadrul celei de-a 15-a ediții a festivalului internațional de muzică nouă MERIDIAN, organizat de Secțiunea Națională Română a ISCM (International Society for Contemporary Music) prin UCMR, a avut loc, în data de 7 noiembrie 2019, un recital de excepție susținut de violonista Diana Moş şi pianistul Mihai Măniceanu, sub titlul „Grădina Clasică”. Concertul a fost co-organizat de Casa Artelor „Dinu Lipatti”.  

Stimate domnule Mihai Măniceanu, vă mulțumesc pentru timpul acordat! Participați la această ediție a Festivalului Meridian în calitate de pianist, dar cu siguranță viziunea dumneavoastră interpretativă este nuanțată de calitatea de compozitor. Cum considerați că aceste două laturi ale personalității dumneavoastră interacționează, se întrepătrund, se condiționează reciproc?

M.M.: Compoziția și interpretarea sunt atitudini complet diferite, chiar dacă scopul este în sine același. Îmi este dificil să mă focalizez pentru a compune atunci când pregătesc un recital. Varianta inversă este și ea valabilă. Cu toate acestea, este de la sine înțeles că cele două ipostaze se întrepătrund.  

Cum ați descrie, din dubla perspectivă de interpret și compozitor, piesele pe care le-ați abordat în concertul de joi seara?  

M.M.: Mi-a plăcut foarte mult lucrarea lui Karel Volniansky. Cred că am reușit să decriptez un anumit conținut foarte special chiar de la primul contact cu știma pianistică. De asemenea, scriitura este foarte „organică” și foarte „bine simțită”.

Sonata con alcune licenze a lui Bogdan Vodă, o sonatină în fapt, așa cum declara chiar compozitorul, m-a surprins prin resursele expresive, comprimate într-o formă relativ miniaturală.

Subito de Witold Lutosławski reprezintă un reper în muzica de cameră contemporană. Am perceput-o ca o lucrare foarte dramatică, scrisă cu mult „sânge rece” și cu o pană de maestru absolut.

Foarte interesant mi s-a părut Lied-ul lui Beat Furrer, în sensul stării pe care o generează interpreților. Utilizând conceptul de timp polimodular sau politempie structurală, rezultat al suprapunerilor de măsuri și tempouri diferite, reușește să inducă celor implicați în „punerea în practică” a muzicii un anumit sentiment de stranietate, aceștia simțindu-se asemenea unor cyborgi, la limita dintre robotic și uman.

Glosa lui Nicolae Brânduș, pe care am mai cântat-o la Timișoara și am înregistrat-o de curând, reprezintă un tur de forță pentru ambii instrumentiști. O resimt ca pe o lucrare adolescentină în spirit, scrisă de un compozitor aflat la deplină maturitate. 

În cadrul recitalului extraordinar din seara zilei de 7 noiembrie, la care ați participat în compania doamnei Diana Moș, care a susținut partitura violonistică, ați prezentat două piese în primă audiție absolută (Hidden Gazebo de Karel Volniansky și Sonata con alcune licenze de Bogdan Vodă), dar și o piesă în primă audiție în România (Lied de Beat Furrer). În stabilirea repertoriului, împreună cu doamna Diana Moș, ați fost în mod special interesați de ideea de a prezenta prime audiții?

M.M.: Nu am intenționat în mod special să prezentăm prime audiții. Pur și simplu, așa s-a întâmplat să se articuleze programul acestui recital. Karel Volniansky i-a dedicat lucrarea Dianei Moș, Bogdan Vodă a dorit să scrie pentru noi, iar piesa lui Beat Furrer a fost propusă de secțiunea elvețiană a ISCM. 

Vă rugăm să ne vorbiți despre colaborarea dumneavoastră cu doamna Diana Moș, în cadrul acestui recital (sau nu numai).

M.M.: Colaborarea cu Diana Moș durează de destul timp, încă din vremea în care eram student la compoziție. Am cântat adesea împreună și de fiecare dată am comunicat extraordinar din punct de vedere muzical. Diana Moș este o interpretă cu totul aparte în sfera muzicii contemporane. O multitudine de calități, precum cultura stilistică, simțul ritmic absolut special, auzul de o mare acuratețe concură într-un mod fericit la „configurația” acestui muzician remarcabil. 

Atunci când interpretați o piesă în primă audiție, și aveți posibilitatea de a vă consulta cu autorul, preferați să faceți acest lucru? Și invers, atunci când o piesă compusă de dumneavoastră este interpretată în primă audiție, colaborați cu interpretul sau preferați să fiți, eventual, surprins de coloratura pe care o imprimă lucrării? 

M.M.: Consider că este binevenită interacțiunea dintre interpret și compozitor, atunci când este posibilă. Mi s-a întâmplat însă ca un anumit interpret să-mi cânte o lucrare altfel față de cum am gândit-o sub aspect expresiv și să îmi placă foarte mult, să mă convingă. Consider că primordiale sunt instinctul interpretului și autenticitatea interpretării.

Vă mulțumesc!

INTERVIU: Diana Moș (Meridian 2019)

Iulia Alexandra Chertes: MERIDIAN 2019 – SONIC GARDENS: Interviu cu violonista Diana Moș

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Paul Buciuta

În cadrul celei de-a 15-a ediții a festivalului internațional de muzică nouă MERIDIAN, organizat de Secțiunea Națională Română a ISCM (International Society for Contemporary Music) prin UCMR, a avut loc, în data de 7 noiembrie 2019, un recital de excepție susținut de violonista Diana Moş şi pianistul Mihai Măniceanu, sub titlul „Grădina Clasică”. Concertul a fost co-organizat de Casa Artelor „Dinu Lipatti”.

Stimată doamnă Diana Moș, vă mulțumesc pentru timpul acordat acestui interviu pe marginea festivalului MERIDIAN. „Grădinile sonore” nu urmăresc doar să delecteze sau să propună niște experimente muzicale, ci să transmită un gând, o viziune. Ce ne puteți împărtăși în legătură cu încărcătura ideatică a festivalului?   

D.M.: Consider că este salutară, constituind o modalitate foarte atractivă și sugestivă de prezentare a acestui gen de muzică pentru public, mai ales pentru cel neprofesionist. Melomanii care ascultă cu precădere muzică clasică și romantică au nevoie, cred, de anumite jaloane ideatice, care să le stimuleze imaginația și să le suscite interesul pentru un exercițiu intelectual, pornind de la muzica ascultată sau venind în întâmpinarea acesteia.  

„Grădinile sonore” se deschid pentru prima dată în afară de București, și în Arad, Timișoara, Cluj și Sibiu. Cum vedeți această desfășurare simultană a evenimentelor din cadrul Meridian? Ne puteți vorbi despre beneficiile ei? 

D.M.: Cred că orice extindere a unui festival muzical în afara granițelor Bucureștiului este îmbucurătoare, cu atât mai mult a unui festival de muzică contemporană! Este, desigur, o mare provocare din punct de vedere organizatoric, cu toate dificultățile de ordin financiar pe care le traversăm în momentul de față, dar sunt convinsă că merită tot efortul. Sunt artiști importanți din toată lumea, compozitori și interpreți, care vin astfel în contact direct cu centre culturale importante din România, altele decât capitala. Și dacă artiștii comunică oricum mai ușor între ei, alta este situația publicului, care ar trebui, de fapt, să fie principalul beneficiar al acestui demers. Se consideră, în general, că pentru acest tip de muzică există un public foarte restrâns, că domeniul în sine al muzicii contemporane este unul de nișă. Educația joacă un rol determinant în atragerea și în formarea publicului, dar ca o primă condiție trebuie să îi oferi accesul la actul cultural, oricât de exclusivist ar părea.  

Cum ați descrie, din perspectiva interpretului, piesele pe care le-ați abordat în concertul de joi seara? 

D.M.: Muzica pe care am prezentat-o în recital împreună cu pianistul Mihai Măniceanu a fost de o factură foarte diversă. Fiecare lucrare ne-a solicitat într-un mod aparte.

Prima din recital, Hidden Gazebo de Karel Volniansky, propune o muzică foarte rafinată, cu un colorit diafan, în tonuri și sonorități delicate. O bună sursă de inspirație pentru noi a constituit-o chiar titlul lucrării, care se referă la pavilioanele (foișoarele) din parcuri ferite privirilor, care se dezvăluie cu discreție doar din anumite unghiuri. Nu lipsesc nici unele aluzii implicite sau chiar explicit notate în partitură cu trimitere la anumite citate muzicale, cum ar fi muzica lui Charles Ives.

A doua lucrare este cea compusă de Bogdan Vodă, Sonata con alcune licenze, și care ne introduce într-un univers sonor centrat pe ideea de dans, nu atât ca mișcare exterioară, cât ca prezență afectivă mai mult sau mai puțin conștientă, a cărei pulsație trece de la vals la tango, fără a apela neapărat la pattern-urile consacrate, ci doar păstrând un vag parfum sentimental. Și de această dată (coincidență!), ca în cazul lucrării lui Karel Volniansky, este invocată aluziv și obsesiv, totodată, muzica lui Charles Ives.

A treia lucrare din recital, Introducere și Allegro pentru vioară solo, a fost de fapt o adaptare a lucrării scrise de Dinu Lipatti pentru flaut solo. Autorul urmărește un filon „românesc”, cu o primă secțiune mai liberă, ca un lamento, amintind de o doină, pentru ca energia și ritmul să se schimbe radical în a doua secțiune, adoptând sonoritățile antrenante ale unui joc popular românesc.

Următoarea piesă din program, Subito de Witold Lutosławski, este o lucrare pe care o putem considera „clasică” în muzica de gen. Este caracterizată de o explozie de energie și de virtuozitate, solicitând deopotrivă protagoniștii atât din punct de vedere individual, cât și interactiv. O condiție sine qua non pentru buna reușită a interpretării acestei piese, foarte reprezentativă pentru literatura violonistică a celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea, o reprezintă o perfectă colaborare între vioară și pian.

Lied de Beat Furrer, penultima lucrare din recital, a ridicat o altfel de problematică. Tratat după o tehnică minimalistă, discursul muzical este judicios controlat de către autor, chiar dacă există o aparență înșelătoare de aleatorism în privința apariției fiecărei intervenții muzicale a celor doi instrumentiști. Pe parcursul întregii lucrări, protagoniștii trebuie să evolueze în tempo-uri diferite unul față de altul, momentele de sincronicitate constituind excepția, „accidentul”. De fapt, fiecare eveniment sonor este calculat la secundă de către compozitor, care propune astfel o formă extremă de exercițiu intelectual, în care „defazările” sunt milimetric prevăzute și perfect asumate.

În finalul recitalului am prezentat Glosa de Nicolae Brânduș, care este o lucrare de o mare consistență și încărcătură emoțională. Cu o poetică inspirată de Cartea tibetană a vieții și a morții a lui Sogyal Rinpoche, muzica urmează un traseu al vieții și al morții, după cum declară autorul, în care se succed, de-a lungul părților contrastante, simbolurile elementelor primordiale ale Universului din tradițiile inițiatice ale Orientului (apă, foc, aer, pământ) și care evoluează către împlinire (Lùmina), încheindu-se cu o rugăciune a Sfântului Francisc (Cantio). În textul muzical regăsim o serie de „aluzii culturale” din muzica lui Liszt, Ravel, de Falla, Messiaen, Musorgski. Din punct de vedere interpretativ, partitura reprezintă o adevărată provocare, solicitând la maximum abilitățile tehnic-instrumentale ale interpreților și capacitățile acestora de implicare emoțională. Trebuie să remarc performanța deosebită pe care a realizat-o Mihai Măniceanu, atât prin pianistica de înaltă clasă, impusă fără drept de apel de factura scriiturii, cât și de gradul de înțelegere și de comunicare muzicală, fără de care nu am fi ajuns la realizarea acestei partituri atât de solicitante. De altfel, am beneficiat îndeaproape de sfaturile compozitorului Nicolae Brânduș cu ocazia înregistrării acestei lucrări în studioul UNMB, cu concursul ultra-competent și super-profesionist al doamnei Florentina Herghelegiu, ca maestru de sunet.

Concertul de joi seara a propus două compoziții noi, Hidden Gazebo de Karel Volniansky și Sonata con alcune licenze de Bogdan Vodă. Ca interpret, în momentul în care redați o piesă în primă audiție absolută, desigur nu există posibilitatea de a vă raporta la alte viziuni interpretative. Reprezintă acest lucru o dificultate în plus? 

D.M.: Nu neapărat! Din principiu, orice partitură conține toate „instrucțiunile” necesare în vederea interpretării. Când abordezi un text muzical, trebuie să îți dai seama de alcătuirea lui interioară și să decelezi principiile de ordine care îl structurează. Ca interpret, îți creezi o viziune despre mesajul lucrării și tipul de energie pe care muzica îl transmite pornind în primul rând de la partitură, și numai odată ce această viziune proprie este conturată și susținută cu argumentele tale, o poți confrunta cu alte versiuni interpretative. Nu voi insista  asupra acestor aspecte, a curs multă cerneală pe marginea subiectului interpretării și s-au exprimat diverse opinii, de-a lungul timpului, dacă accentul ar trebui pus pe intentio auctoris, intentio operis sau intentio lectoris.

Personal, am convingerea că o operă muzicală are o „viață” proprie și că interpretul joacă un rol esențial în a-i dezvălui sensul și multiplele straturi semnificative, în funcție de valoarea și complexitatea lucrării respective, evident, dar și de propria lui pregătire, inteligență și sensibilitate muzicală. Desigur, pentru un artist profesionist este foarte important să fie la curent cu stilistica interpretării; reprobabilă mi se pare adoptarea automată a unor soluții de interpretare fără susținerea interioară și ideatică a acestora. Ajungem astfel la niște clone mai mult sau mai puțin perfecte, pe dinafară, dar fără autenticitate și, într-un fel, fără suflet.

Pe de altă parte, este un privilegiu să lucrezi cu compozitorul, să îi afli direct propria viziune asupra lucrării pe care a creat-o. Asta nu înseamnă, însă, că nu rămân deschise și alte posibilități și direcții de interpretare! După cum spuneam, opera muzicală își are propria viață, independentă chiar de a autorului ei.

Revenind la cazurile amintite, la lucrările semnate de Karel Volniansky și Bogdan Vodă, compuse special pentru Festivalul Meridian, am fost încântați să ne întâlnim și să lucrăm împreună în acest context, compozitori și interpreți. Karel Volniansky a venit de la Ierusalim pentru acest concert și s-a implicat foarte mult. Cu Bogdan Vodă, deși ne vedem deseori în viața cotidiană, nu avem așa un prilej fericit de colaborare muzicală; de obicei diversele treburi administrative ne ocupă mai mult timp decât ne-am dori, astfel că ajungem să fim recunoscători pentru ocaziile în care chiar ajungem să facem muzică! În cazul amândurora, cred că nu greșesc dacă spun că intuițiile noastre interpretative, a lui Mihai și a mea, au coincis, la modul general, cu intențiile compozitorilor, rămânând doar unele chestiuni de detaliu și de culoare pe care le-am aprofundat în lucrul împreună.  

Metafora grădinii muzicale sugerează proiecția unui spațiu interior, construit, organizat în jurul unei idei a creatorului. Am putea asocia și o altă metaforă muzicii contemporane? Spre exemplu, considerați că am putea descrie muzica nouă în termenii unei frontiere „împinsă” mereu mai departe? 

D.M.: De ce nu? Totuși, ar trebui să fim conștienți că nu în mod obligatoriu muzica „nouă” chiar aduce ceva „nou”!

Recitalul dumneavoastră a fost susținut alături de pianistul Mihai Măniceanu. Cum vedeți această colaborare? 

D.M.: Mă bucur foarte mult de fiecare dată când avem ocazia de a cânta împreună. Consider că este o oportunitate specială pentru mine (și pentru public, sper!) să colaborez cu artiști care au și o altă perspectivă asupra muzicii. Mihai Măniceanu este în primul rând compozitor, și acest lucru își pune amprenta asupra demersului său interpretativ. Caut să învăț și să îmi îmbogățesc experiența muzicală ori de câte ori am prilejul, așa cum s-a întâmplat și în cazul de față ori în alte situații, cum au fost unele colaborări anterioare cu Dan Dediu în ipostaza nu doar de compozitor, dar și de pianist sau dirijor, sau cu Valentina Sandu-Dediu, deopotrivă muzicolog și pianist-interpret. Cred cu convingere că acest tip de interacțiune muzicală extinsă pe multiple planuri ar trebui încurajat și cultivat, în beneficiul tuturor. Fenomenul muzical este deosebit de complex și deschis unei multitudini de abordări, doar noi trasăm eventuale limite sau granițe – sau nu! Depinde de noi înșine!  

Vă mulțumesc! 

INTERVIU: Horia Maxim (Meridian 2019)

Iulia Alexandra Chertes: Interviu cu pianistul Horia Maxim

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Paul Buciuta

Stimate domnule Horia Maxim, luna noiembrie se deschide cu o nouă ediție (a 15-a) a Festivalului Meridian, organizat anul acesta sub titlul „Grădini sonore”, între 3 și 10 noiembrie. Nu este vorba, desigur, numai de redarea prin muzică a imageriei asociate cu tema grădinii, ci și de abordarea unor concepte (labirintul, ritualul, caracterul sălbatic sau dimpotrivă elaborat etc.), în jurul cărora se construiește câte o „grădină” sonoră. Faceți parte dintre artiștii care au subscris acestui demers. Cum apreciați dificultățile lui, în sensul redării conceptelor prin intermediul muzicii în cadrul acestor „Grădini sonore”?  

H. M.: Consider că este foarte inspirată metafora organizatorilor. O grădină este, înainte de toate, o lume, iar faptul că toate aceste concepte își găsesc locul, fiecare, într-o anumită grădină arată diversitatea direcțiilor acestei propuneri de festival. Revin și repet, grădina este o formă de viață, este o lume în sine, și mi se pare foarte inspirată propunerea.

Deși secțiunea pe care o reprezentați se numește „Grădina de tip clasic/Classic Garden”, programul include lucrări moderne și contemporane de Dinu Lipatti, Toru Takemitsu, Mihai Murariu, Vlad Hîrlav-Maistorovici, Magnus Lindberg și Jenő Takàcs. Cum ați defini filonul „clasic” exprimat prin aceste lucrări?

H. M.: Pentru mine (cu alte cuvinte, e o formă de subiectivism aici), este vorba despre existența afectului în muzică, despre emoție. În muzicile acestor compozitori – și aici îi includ și pe cei tineri, pe Vlad Maistorovici, pe Mihai Murariu și pe Gabriel Almași – se regăsește emoția sau acest subiectivism de tip vechi. Cred că asta m-a influențat în alegerea programului și automat, din punct de vedere conceptual, am „încăput” în această grădină de tip clasic.

Activitatea dumneavoastră concertistică este bine cunoscută publicului. Aveți vreo preferință pentru o anumită perioadă sau curent muzical? În ceea ce privește muzica contemporană, căreia acest festival îi este dedicat, găsiți că prezintă pentru interpret provocări?  

H. M.: Provocări sunt, slavă Domnului, în toate muzicile din toate epocile. Caut să fuzionez cu o anumită muzică; dacă nu reușesc să o fac spontan, la prima întâlnire cu muzica, am învățat să construiesc dragostea, ca să zic așa. Cu alte cuvinte, nu îmi permit luxul de a nu iubi ceea ce cânt, orice ar fi.  

Care este impresia dumneavoastră despre atitudinea și receptivitatea publicului larg din România față de muzica contemporană? 

H. M.: M-aș feri să vorbesc despre publicul larg. Este evident că muzica contemporană se adresează unui segment foarte limitat, este un public anume al muzicii contemporane. Or, scopul nostru este să provocăm acest public, să-l ținem aproape și evident să îi convingem pe alți câțiva să se îndrepte către muzica aceasta și să încerce să o descopere, pentru că, în fond, despre încercarea de a descoperi este vorba aici. E tipul de întreprindere care cere efort și directivitate, or în cazul nostru nu există un „public larg”, nu putem folosi o astfel de sintagmă. Dar, ca peste tot în lumea aceasta, este important ca publicul să primească ce își dorește sau să îi fie satisfăcută curiozitatea. Și, cum spuneam mai devreme, să atragem și pe alții din zone adiacente în sfera aceasta de interes.

Vă mulțumesc mult!

H. M.: Mulțumesc și eu!

INTERVIU: Irina Rădulescu (Meridian 2019)

Lavinia Frâncu: „Grădina Plăcerilor” (MERIDIAN 2019): Interviu cu percuționista Irina Rădulescu

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Sorin Antonescu

Irina Rădulescu ne-a vorbit despre cum a luat naștere duoul PERCUSSIONescu, dar și despre impactul festivalului Meridian asupra vieții muzicale românești.

Ce ne puteți spune despre proiectul PERCUSSIONescu? Cum a început această colaborare?

I.R.: Povestea începutului nostru este extrem de interesantă pentru că, de fapt, nu a fost plănuit nicicând! Nu ne-am așezat într-o luni dimineață la birou ca să născocim un plan, ci am avut norocul să ne recunoaștem din mulțimea de percuționiști ca fiind doi pasionați de muzică de cameră, de marimbă și de vibrafon. De fapt, primele noastre apariții pe scenă se datorează unei serii de invitații primite din partea Universității Naționale de Muzică din București de a participa ca formație camerală în diferite contexte artistice. Până când ne-am dat seama că suntem compatibili, că abordările noastre muzicale individuale se împletesc fantastic într-un mod atât de natural și că avem multă treabă de făcut! Așadar, ne place să spunem că PERCUSSIONescu „s-a întâmplat” și de aici noi am preluat comanda și am modelat întâmplarea până când am transformat-o într-o identitate. Ceea ce ne conduce spre ce înseamnă PERCUSSIONescu este spațiul în care avem libertatea absolută de exprimare: testăm, propunem, inventăm, descoperim. Este fantastic să poți avea un asemenea univers personal lipsit de orice presiune sau constrângere și unde primează doar creativitatea. Căci PERCUSSIONescu este și un laborator de creație, unde compozitorii sunt invitați să experimenteze, sub supravegherea noastră discretă, dar vigilentă, laborator din care iată că, în mai puțin de un an, încep deja să apară lucrări ce vor fi de referință pentru repertoriul contemporan românesc.

Cum ați ales programul concertului de miercuri, din Aula Palatului Cantacuzino?

I.R.: De-a lungul timpului am observat că avem tendința să fim norocoși, lucru care s-a confirmat și în privința Festivalului Meridian. În primul rând, pentru că am avut privilegiul de a fi incluși într-unul dintre cele mai prestigioase festivaluri de gen din spațiul românesc, un festival cu tradiție și cu o colecție impresionantă de nume mari ale scenei muzicale contemporane românești, și nu numai, care anul acesta, ajuns la o ediție aniversară, a primit în dar un aspect foarte tânăr, foarte fresh și cool. Așadar, sunt evidente ușurința și entuziasmul cu care am alcătuit repertoriul pe care l-am propus. Ne-am bucurat, pe de o parte, de colaborarea cu trei compozitori fantastici ai momentului, Mihai Măniceanu, DanDe Popescu  și Sebastian Androne, care nu au ezitat nicio secundă să răspundă provocării noastre și astfel, literatura românească pentru percuție s-a mai îmbogățit cu trei lucrări grozave (Amalga-maglama, Cave Dweller și  Rust & Sawdust), dar am avut și bucuria să putem aduce în prim-plan lucrări internaționale de referință din repertoriul de specialitate, precum Plato’s Cave de Casey Cangelosi sau Fertility Rites de Hristos Hatzis. Și pentru că un festival cu aspect tânăr are în spate o echipă pe măsură, am primit sugestii repertoriale fantastice care s-au dovedit a fi un real succes (vorbim despre piesele solo, Sun Waves și For flute, or piano, or percussion, or… semnate de Sabina Ulubeanu, respectiv de Bart de Vrees).

Care credeți că este impactul festivalului Meridian asupra vieții muzicale românești?

I.R.: Nu sunt multe festivaluri de muzică contemporană de o asemenea anvergură în România, așadar primul mare câștig al vieții muzicale românești este că Festivalul Meridian există, și încă de atâta timp, și că anul acesta ne-a demonstrat și versatilitatea și deschiderea de care este capabil. Festivalul Meridian este, până la urmă, un teritoriu propice noilor împrieteniri muzicale: compozitorii scriu pentru interpreți, interpreții îi aprofundează pe compozitori, apar colaborări noi, formații noi, lucrări interesante, iar când muzica nouă apare în urma unor colaborări deschise și oneste, sunt șanse foarte mari ca ea să fie de succes.

Ce ne puteți spune despre colaborarea cu duoul Ioachimescu-Ovalles, pentru lucrarea lui Gabriel Mălăncioiu, inclusă în programul concertului? 

I.R.: Spuneam ceva mai devreme despre tendința noastră de a fi norocoși; iată încă un exemplu. Am fost deosebit de onorați să împărțim seara de concert cu fantasticii Matei Ioachimescu și Alfredo Ovalles, ba mai mult decât atât, să împărțim și scena cu ei pentru cvartetul Tevana semnat de Gabriel Mălăncioiu special pentru noi. A fost o provocare la care am răspuns cu foarte mare responsabilitate, nu este deloc ușor să performezi alături de instrumentiști de un asemenea prestigiu! Îi admirăm de multă vreme pe Matei și Alfredo, sunt o sursă de inspirație pentru duoul nostru: profesionalism, carismă, devotament, pasiune și multă nebunie – nebunia aceea creatoare, care sclipește în ochi și se aude în suflet! În plus, am descoperit cu mare bucurie o compatibilitate naturală care a făcut ca această colaborare să pară ca și cum ar fi dintotdeauna. A fost o experiență fantastică! Cât despre lucrarea lui Gabriel, este singura scrisă până acum pentru aceasta formulă și am îmbrățișat-o cu mare entuziasm încă de la început. O muzică extrem de sugestivă, sensibilă, spumoasă, extrem de complexă și atractivă.

INTERVIU: Matei Ioachimescu (Meridian 2019)

Lavinia Frâncu: „Grădina Plăcerilor” (MERIDIAN 2019): Interviu cu flautistul Matei Ioachimescu

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Sorin Antonescu

Duoul Matei Ioachimescu & Alfredo Ovalles a susținut un concert în cadrul Festivalului Meridian, ediția „Grădini sonore”. Despre situația muzicii contemporane românești, dar și despre viitoarele proiecte ale duoului, ne-a vorbit flautistul Matei Ioachimescu, într-un scurt interviu.

Înainte de toate, spuneți-ne câteva cuvinte despre duoul Ioachimescu-Ovalles. Cum a început colaborarea cu pianistul din Venezuela? 

M.I.: Doi muzicieni foarte ocupați cu o sumedenie de proiecte individuale, atât ca soliști, cât și ca membri ai mai multor formule camerale, cu cariere individuale independente, s-au întâlnit asupra unei cești de cafea, gândind în ce măsură și-ar putea uni forțele tehnice și interpretative dobândite separat. După o trecere sumară prin repertoriul standard pentru aceste două instrumente, noi am ajuns la concluzia că am putea prezenta un repertoriu total inedit. Astfel a apărut proiectul „La Vida Loca”, care a îmbogățit muzica Americii Latine cu tehnici din muzica de avangardă. Un proiect de succes care trezește emoții puternice oriunde este prezentat. Pe lângă extinderea „La Vida Loca” spre muzici din toată lumea, noi avem și apariții în festivaluri de muzică contemporană, prezentând muzica momentului într-o manieră relaxată, una care atrage publicul către acest gen de muzică.

În concertul de miercuri s-au remarcat tineri compozitori (Andrei Petrache, Sebastian Androne-Nakanishi), dar și interpreți (vorbim aici de duoul PERCUSSIONescu). Credeți că muzica contemporană românească este pe mâini bune? Se întrevede un viitor bun pentru aceasta?

M.I.: Nu știu cum arată viitorul, nimeni nu știe, dar, concentrându-ne pe prezent, pe muzica prezentului, pe condițiile ca aceasta să fie cântată, atât în festivaluri de profil, cât mai ales în programe camerale și simfonice universale, pe susținerea unor ansambluri solide și atractive precum PERCUSSIONescu, oferindu-le tinerilor compozitori șansa de a colabora cu artiști solizi și atractivi, cred că pavăm un drum pe care vor putea păși și alții.

Cum percepeți dumneavoastră, ca artist, reacția publicului românesc la muzica nouă, la concertele cum sunt cele incluse în festivalul Meridian

M.I.: Eu personal nu tratez muzica momentului în mod diferit față de muzica unor compozitori ai trecutului. Așadar nu-mi imaginez altfel de reacții ale publicului, față de, să-i spunem, un concert clasic. Da, mulți oameni încă au dificultăți de a se rupe de tradiția unui sistem armonic, a muzicii „plăcute la ureche”. Este de înțeles, până la urmă, vorbim despre cel mai îndelungat sistem muzical din istoria muzicii. Însă bucuria celor care descoperă privilegiul de a fi martori la creația momentului, la noi forme de manifestare, este mare, chiar dacă nu sunt mulți cei care au acces la așa ceva. La urma urmei, ține foarte mult de nevoia fiecăruia de a experimenta lucruri din ce în ce mai sofisticate.