Archives for January2020

REVIEW: Mario Caroli – The Italian Garden

MERIDIAN 2019

Vlad  Văidean: “Mario Caroli” - English version by Maria Monica Bojin [Romanian version below]

Photos by Sorin Antonescu

I am sure I will never forget the “Italian garden” Mario Caroli made bear fruit among the “sound gardens” occasioned by the 2019 Meridian Festival. I am all the surer, as for a long time I didn’t even manage, much as my duty as a concert reviewer compelled me to, to embody by means of words thankful in at least a satisfactorily measure the true state of grace I am convinced I was not the only one to feel during that recital of November 5 at the Cantacuzino Palace in Bucharest. If I finally reached the shore of verbalisation, it is because the same Mario Caroli met me half-way with an elucidatory statement. Says Caroli, in an interview for the site of Miyazawa flute company, among whose emblematic artists he is: “Performing is like drugs, I am totally addicted to it. These are the only moments in which I feel to be really free, like a bird flying above a flat and endless valley”[1]. I realised that, if I started from this confessed impatience of the performer to take to the stage, I could finally understand and translate into words some of the extremely particular, contaminating emotional vibration which Mario Caroli made possible during each moment of his recital.

It was pure joy, kind of quiet joy and which seemed to fully lighten him, probably the same joy that anybody opening the door of their home feels after a long journey. For he went on stage as if he was returning home. He seemed to know very well that he had come back there where nothing could stand between him and the freedom to live under the only beneficial sign – that of the natural and of intimacy. And precisely because he seemed to know all this, he was also enjoying it all. The little vanities imposed by applause he seemed to greet with a rather distracted deference. It was obvious that, more than receiving our admiration, what mattered for him was to give; to give us the same joy of finding ourselves, through music, in a spotless and more relaxing “at home” than any other home.

He began playing as if by chance, as if impatient to break free, flying off and taking us with him. I was struck by this power to make contact with the musical vibration as if with a revelation under whose gentle and irresistible yoke the entire hall was simply “sentenced” to breathe in unison. It’s a power to fascinate which I felt reconfirmed with each piece, no matter its character: as unexpected the production of the first sound, as instantaneous and fully the teleportation in another dimension, that of the “Italian garden” which simply seized us all with its perfectionist rigour and hypnotic expression, the means by which the gardener succeeded in making it possible.

This was an “Italian” garden because the program consisted mainly in works by Italian contemporary composers, to which were added Toshio Hosokawa’s already legendary Vertical Song I as well as two Romanian works in the same (might we call it typically “Italian”?) vein of that musical eloquence which will say yes, no matter how pastel-shaded and unusual its timbral clothing, to the reference to the ancient landmark of songlike tone. The way he chose and structured the repertoire was for that matter in perfection conjunction with what I believe constitutes an essential element of the magical filter Mario Caroli knows how to prepare and serve: his ability to reach music’s essence of pure emotion, there where its sweetest kernel pulsates.

Of course, the almost unreal technical skills of this maestro was meant, at least in a first stage, to shake and disturb. I believe this to be particularly the case of that electrifying Ritorno a Cartagena by Stefano Scodanibbio, with its polyrhythmic complexities coagulated in a sort of war ritual and extremely picturesque percussive effects scattered all over, compelling the flutist to discover his talents as a shamanic percussionist; and also the case of Carmen Cârneci‘s …une main immense, truly a tour de force because of the almost suffocating density of the play of mutual deformation and recomposition taking place between the sounds of the flute and the syllables of Magda Cârneci’s poem of the same name, which the soloist sprinkled now and then as some whistled and whispered mileposts.

On the other hand, with all the dizzying, if not downright terrible, level of craftsmanship, Mario Caroli doesn’t just remain wrapped, as a distant god, in the blinding light of his own excellence, but close to the listener’s heart, so that he emotionally conquers by showing a musicality governed, at all times, by an unsurpassed gentleness. His obvious perfectionist scruple, manifest in the lucidity with which he insists on curbing the tiniest remainder of sound, is in fact a form of extreme kindness, of a wish to caress and to maybe even pamper each and every turn in the musical phrase. And, after all what other attitude could have proved more fitting than this one to approach the discrete and mysterious breaths Federico Gardella sublimated in his Cinque cori notturni sotto la costa? Or Giacinto Scelsi’s short, but memorable incantation Quais, which flew as a limpid spring, on trajectories hypnotic by their circularity? Or the volutes now aphoristic, then dramatic, wonderfully and captivatingly carved in the narrative logic of Ivan Fedele’s fourth Suite française? Or the essence of a sung, lamenting prayer, alternating at times with dancing frenzies, yet kept in the same bright channel which – as proved by her recent Jyotis – Doina Rotaru doesn’t tire of embarking on? Crowned by this new score of the unique Romanian composer (and it is by no accident that Mario Caroli has an affinity for her hypnagogic lyricism), the whole recital thus seemed to be placed under the same sign of the implicit belief that Doina Rotaru confesses through her music: the belief that the victory of light is indeed possible, even if it only breathes secretly, more like a whisper which, trapped in the madness of the day-to-day, only those who have ears to hear can understand.

I do believe the peak of the evening was the very end, that is, Mario Caroli’s encore – probably the most emblematic rendition I ever heard, of the most emblematic page dedicated to the solo flute – Debussy’s Syrinx. I am not shy to say this, and I take the risk of abusing such words of praise: it wouldn’t have surprised me if I had then started to levitate, together with all the listeners who had almost forgotten to breathe. I felt then as if I saw, in all its splendour, the monument of refinement constantly erected by Mario Caroli’s play resembling an ethereal sculpture. I felt then what the superlative level of a performer’s mission must mean: Mario Caroli’s ability to abduct his listeners in a contemplative experience which goes beyond himself and his flawless art, also beyond the pleasure musical tones as such can produce; it is the contemplation of that order which usually only stays anticipated in the world’s subjacent folds but which now finds its way to the surface – through the agency of music and of that performer who knows that he cannot use it, but must serve it – as a whole of which every listener comes to feel, with the maestro who makes them happy, a small and joyful part. I in fact felt what Mario Caroli himself expressed in his turn at the end of the above-mentioned interview; when asked what advice he has for the young flutist, he answers with these memorable words:

“Music is above all – the flute is just a way to express yourself. It is important to develop the artistic side of your personality. Live life in order to see all the beautiful things around us, translating all these things into musical presents for yourself and the people coming to listen to you. They only need to be touched by the music and nothing else. But especially keep humble in your heart, because in front of the immensity of Music, everyone of us is so small”.[2]



[1] & [2]  See https://miyazawa.com/mario-caroli/.

****************

[Cronica a aparut initial in Revista “Actualitatea Muzicala” Nr. 12 / 2019]

Sunt sigur că nu voi putea uita vreodată „grădina italiană” pe care Mario Caroli a făcut-o să rodească printre „grădinile sonore” ocazionate de Festivalul Meridian din acest an. Sunt cu atât mai sigur, cu cât multă vreme nici nu am reușit, oricât m-ar fi obligat datoria de cronicar, să palpez prin intermediul unor cuvinte cât de cât mulțumitoare veritabila stare de grație pe care am convingerea că nu numai mie mi-a prilejuit-o acel recital desfășurat în 5 noiembrie 2019, în Aula Palatului Cantacuzino din București. Dacă în cele din urmă am ajuns totuși la limanul verbalizării, este pentru că mi-a ieșit în cale același Mario Caroli, printr-o declarație lămuritoare; spune el – într-un interviu acordat pentru site-ul prestigioasei companii de flaute Miyazawa, printre ai cărei artiști emblematici se numără – că „interpretarea este, pentru mine, ca un drog; sunt total dependent de ea. În momentele în care cânt mă simt liber cu adevărat, ca o pasăre planând deasupra unei văi întinse, nesfârșite”[1]. Mi-am dat seama că, pornind de la această mărturisită nerăbdare a interpretului de a fi prezent pe scenă, aș putea în sfârșit să înțeleg și să traduc cumva în cuvinte vibrația emoțională extrem de particulară, contaminantă, pe care Mario Caroli a făcut-o posibilă în fiecare clipă a recitalului său.

Era pur și simplu bucurie – un soi de bucurie liniștită, ce părea să-l însenineze pe de-a-ntregul, probabil aceeași bucurie de care oricine se simte cuprins atunci când, după un lung voiaj, descuie ușa casei sale. Căci părea să fi urcat pe scenă ca și cum ar fi revenit acasă. Părea să știe foarte bine că se reîntoarce acolo unde nimic nu mai poate sta în calea libertății de a trăi sub singura zodie binefăcătoare – aceea a firescului și a intimității. Și tocmai pentru că părea să știe toate acestea, se și bucura. Micilor vanități impuse de aplauze părea să le acorde o deferență oarecum distrată. Era evident că, mai mult decât să primească admirația noastră, pentru el conta să ofere; să ne ofere și nouă aceeași bucurie de a ne regăsi, prin muzică, în sânul unui „acasă” mai curat și mai odihnitor decât orice alt cămin.

A început să cânte parcă din întâmplare, parcă nerăbdător să se elibereze, luându-și zborul și luându-ne și pe noi împreună cu el. M-a frapat mult puterea aceasta de a stabili contactul cu vibrația muzicală ca și cu o revelație sub al cărei blând și irezistibil jug întreaga sală se pomenea pur și simplu „condamnată” să respire la unison, ca o singură făptură. E o putere de fascinare pe care am simțit-o reconfirmată în cazul fiecărei piese, indiferent de caracterul ei: pe cât de neașteptat părea să fie emis primul sunet al fiecăreia, pe atât de instantaneu și deplin avea loc astfel teleportarea într-o altă dimensiune, aceea a „grădinii italiene” ce s-a dovedit acaparantă prin rigoarea perfecționistă și deopotrivă prin expresivitatea hipnotizantă cu care grădinarul a reușit să o facă posibilă.

S-a numit „italiană” această grădină pentru că programul a cuprins, majoritar, piese ale unor compozitori contemporani italieni, cărora însă li s-au mai adăugat deja legendarul Vertical Song I de Toshio Hosokawa, precum și două lucrări românești înscrise pe aceeași coordonată (i-am putea spune „specific italiană”?) a acelui tip de elocvență muzicală ce nu-și refuză, oricât de pastelate și inedite i-ar fi veșmintele timbrale, raportarea la străvechiul reper al cantabilității. Modul de alegere și de structurare a repertoriului a intrat, de altfel, într-o conjuncție perfectă cu ceea ce cred că și constituie un ingredient de bază al filtrului magic pe care știe să-l prepare și să-l servească Mario Caroli: capacitatea lui de a străbate până în esența de emoție pură a muzicii, acolo unde pulsează sâmburele ei cel mai dulce.

Sigur, capacitățile tehnice aproape neverosimile ale acestui maestru au fost de natură, cel puțin într-o primă fază, să cutremure și să tulbure. Cu prisosință cred că s-a întâmplat astfel în cazul acelei electrizante Ritorno a Cartagena de Stefano Scodanibbio, în care complexitățile poliritmice, coagulate într-un fel de ritual războinic, precum și efectele percusive extrem de pitorești, presărate la tot pasul, obligă flautistul să-și descopere talentele de percuționist șamanic; dar și în cazul piesei lui Carmen Cârneci, …une main immense, veritabil tur de forță prin densitatea aproape sufocantă a jocului de deformare și asamblare reciprocă instituit între sunetele flautului și silabele poemului omonim semnat de Magda Cârneci, silabe pe care solistul le presară la cotituri, ca pe niște borne șuierate și șoptite.

Pe de altă parte, cu toată amploarea amețitoare, dacă nu de-a dreptul teribilă, a nivelului său de măiestrie, Mario Caroli nu rămâne totuși învăluit, ca un zeu distant, în lumina orbitoare a propriei excelențe, ci reușește să se păstreze aproape de inima ascultătorului, să cucerească emoțional prin faptul că muzicalitatea lui se trădează guvernată, la fiecare gest, de o delicatețe fără egal. Evidentul său scrupul perfecționist, manifest în luciditatea cu care ține să strunească și cel mai infim rest de sunet, este de fapt o formă de gingășie extremă, de dorință de a mângâia și poate chiar de a cocoloși absolut fiecare întorsătură de frază muzicală. Și, până la urmă, ce altă atitudine s-ar fi putut dovedi mai potrivită decât aceasta pentru a aborda respirațiile discrete și tainice pe care Federico Gardella le-a sublimat în ale sale Cinque cori notturni sotto la costa? Sau scurta, dar memorabila incantație Quais de Giacinto Scelsi, ce a curs ca un izvor limpede, pe traiectorii hipnotizante prin circularitatea lor? Sau volutele când aforistice, când spectaculoase, minunat și captivant croite în logica narativă a celei de-a patra Suite française de Ivan Fedele? Sau, în fine, esența de rugăciune doinită, alternată la răstimpuri cu frenezii dansante, păstrate însă în aceeași matcă luminoasă pe urmele căreia – după cum a demonstrat și în Jyotis, opus de dată recentă – nu ostenește să pornească Doina Rotaru? Încununat de această nouă partitură a inconfundabilei compozitoare române (cu al cărei lirism hipnagogic Mario Caroli pare să aibă o afinitate lăuntrică deloc întâmplătoare), întregul recital a părut astfel să se plaseze sub zodia aceleiași credințe implicite pe care Doina Rotaru o mărturisește prin muzica sa: credința că izbânda luminii este într-adevăr posibilă, chiar dacă ea adie în taină, mai degrabă sub forma șoaptei pe care, din mijlocul nebuniei cotidiene, o poate înțelege numai cine are urechi de auzit.

Dar culminația serii am resimțit-o chiar la final, când Mario Caroli a oferit drept bis probabil cea mai emblematică interpretare auzită de mine vreodată, a celei mai emblematice pagini muzicale dedicate flautului solo – Syrinx de Claude Debussy. Nu mă feresc să o spun, cu tot riscul abuzării de cuvinte mari: nu m-aș fi mirat dacă aș fi intrat atunci în levitație, laolaltă cu toți ascultătorii care aproape uitaseră să mai respire. Am simțit atunci arătându-mi-se în toată splendoarea monumentul de rafinament înălțat clipă de clipă de către cântul ca o sculptură aeriană al lui Mario Caroli. Am simțit atunci ce trebuie să însemne nivelul superlativ al menirii de interpret: este capacitatea lui Mario Caroli de a-și răpi ascultătorii într-o trăire contemplativă ce trece dincolo de el însuși și de măiestria lui fără cusur, dincolo și de plăcerea pe care o pot stârni sonoritățile muzicale propriu-zise; este contemplarea acelei ordini care de obicei rămâne doar presimțită în cutele subiacente ale lumii, dar care acum răzbate la suprafață – prin mijlocirea muzicii și a celui ce știe că nu se poate sluji de ea, ci că trebuie să se pună în slujba ei – drept un întreg din care fiecare ascultător ajunge să se simtă, alături de maestrul ce-l bucură, o mică și fericită parte. Am simțit, de fapt, ceea ce chiar Mario Caroli a exprimat la rândul lui în finalul interviului din care am antecitat; întrebat fiind ce sfat i-ar da unui tânăr flautist, el răspunde cu aceste cuvinte memorabile:

„Muzica mai presus de orice – flautul e doar un mijloc de a te exprima pe tine însuți. Este important să-ți dezvolți latura artistică a personalității tale. Trăiește-ți viața în așa fel, încât să sesizezi toate lucrurile frumoase care ne înconjoară, transformându-le apoi pe toate în daruri muzicale pentru tine și pentru oamenii care vin să te asculte. Trebuie doar ca ei să fie atinși de muzică; nimic mai mult. Dar mai ales păstrează-te modest în adâncul inimii, căci în fața imensității Muzicii, fiecare în parte suntem atât de mici.”[2]


[1] „Performing is like drugs, I am totally addicted to it. These are the only moments in which I feel to be really free, like a bird flying above a flat and endless valley.” ― https://miyazawa.com/mario-caroli/

[2] „Music is above all – the flute is just a way to express yourself. It is important to develop the artistic side of your personality. Live life in order to see all the beautiful things around us, translating all these things into musical presents for yourself and the people coming to listen to you. They only need to be touched by the music and nothing else. But especially keep humble in your heart, because in front of the immensity of Music, everyone of us is so small.” ― https://miyazawa.com/mario-caroli/ 

INTERVIU: Când aplauzele se sting – Michael Djupstrom

MERIDIAN 2019

Lorena Ioniță: Când aplauzele se sting… – interviu cu Michael Djupstrom –

 

Foto: Ana Negoita

Diversitatea vieții muzicale contemporane din București atrage în ultimii ani numeroși invitați străini, dornici de experiențe inedite și de cunoașterea unei lumi ce din exterior pare exotică, necunoscută. Cu ocazia serii de 8 noiembrie 2019 am avut prilejul să-i ascult pe pianistul Michael Djupstrom și violonista Luosha Fang completându-se reciproc într-un concert cu lucrări de o largă diversitate stilistică (de inspirație asiatică, românească, dar și americană), concert ce s-a desfășurat în Aula Palatului Cantacuzino. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că invitatul străin, venit pentru a concerta într-o țară nouă (în cadrul Festivalului Meridian), nu este doar un cunoscător al tradiției muzicale locale, ci și un vorbitor versat al unei limbi mai puțin răspândite precum limba română. Pasiunea și dedicarea pentru cultura românească sunt elemente importante și îmbucurătoare, reieșite din plin în urma discuției cu pianistul și compozitorul american Michael Djupstrom. Tocmai de aceea – epatând și o anumită mândrie dată de modelarea unei discuții desfășurate integral în limba română – invit cititorul să parcurgă în rândurile următoare câteva dintre mărturisirile unei pasiuni vii și ale unui admirabil devotament muzical.

 

Aș vrea să vă întreb – pentru că spuneați în scurta prezentare pe care ați făcut-o înainte de a vă cânta piesa că vă place muzica lui Enescu – cum ați descoperit muzica românească?

M.D.: În timpul studenției mele la Universitatea din Michigan mi s-a oferit ocazia să interpretez (la pian) Sonata a III-a pentru vioară și pian de George Enescu, iar pentru mine a fost ca o mare surpriză, în acel moment, să descopăr că exista o piesă scrisă foarte complicat, dar care suna aproape improvizat. Acest lucru mi-a trezit un mare interes pentru muzica lui Enescu, chiar o obsesie aș putea spune, iar asta m-a făcut să încerc să cunosc întreaga sa creație și evident că mai apoi am început să descopăr muzica multor altor compozitori români. După ceva timp (ani de zile), mi-am dat seama că dacă vreau să cunosc mai în amănunt date despre cultura generală sau despre viața compozitorilor este absolut necesar să învăț și limba. Așadar, după ce am început să cunosc limba, ușile mi s-au deschis.

Iar în sensul acesta căutările dvs. s-au materializat prin cercetări mai amănunțite sau s-au rezumat doar la partiturile cântate?

M.D.: Nu au fost niște cercetări oficiale, însă am petrecut foarte mult timp în biblioteci pentru a căuta piese și informații  despre acestea. În străinătate este foarte dificil să obții partiturile, nu se găsește aproape nimic. Există totuși o editură românească, Editura Grafoart, care editează o multitudine de partituri, iar pentru mine acest lucru este ca o comoară pentru că fără existența lor mi-ar fi fost foarte dificil să îmi procur materialele în străinătate. Revenind la întrebarea dumneavoastră, în engleză aș spune că nu sunt un „armchair researcher”, vreau să spun că nu sunt un muzicolog în adevăratul sens al cuvântului, dar mă interesează foarte mult muzica românească. Aș dori să pot să fac ceva pentru aceasta, deoarece simt că merită, iar după părerea mea este aproape necunoscută în afara României și mi se pare nedrept fiindcă sunt o mulțime de lucrări foarte frumoase care ar trebui să fie cântate și promovate.

Foto: Ana Negoita

Care sunt compozitorii români de care vă simțiți atașat și pe care îi prezentați în concertele dvs. în calitate de pianist? 

M.D.: Orice. Aici, pentru că este un festival de muzică contemporană, trebuie să cântăm muzică contemporană, dar… există o fundație în Statele Unite care se ocupă de promovarea muzicii și căreia i-am cerut să sponsorizeze câteva dintre concerte în orașul meu natal (St. Paul, Minnesota) și căreia îi datorez faptul că a făcut posibilă inițiativa mea de prezentare a muzicii contemporane, dar și a celei românești. Dacă voi obține această subvenție, cred că o să funcționeze (proiect viitor).

Cum ați descoperit totuși Sonata a 3-a de George Enescu?

M.D.: Cred că totul a pornit după ce am ascultat unul dintre discurile violonistei Ida Haendel în care cânta alături de Vladimir Ashkenazy un program cu multe alte lucrări, însă aceasta a fost de departe cea mai interesantă parte.

Vorbiți-ne puțin și despre latura dvs. componistică; când ați început să compuneți?

M.D.: Am început să cânt la pian când eram mic, dar în același timp și compuneam. A fost ceva natural. Studiile mele universitare au fost numai în compoziție, dar a trebuit să și practic instrumentul pe care îl cunoșteam, iar pentru mine a fost întotdeauna pianul. Acum eu mă simt un muzician care este în același timp compozitor și pianist. 

Iar dacă ar fi să ne povestiți despre compozițiile dvs., cam în ce direcție mergeți, spre ce vă îndreptați, ce vă interesează în domeniul compoziției? 

M.D.: E o întrebare dificilă. Aș spune că perioada mea preferată este prima jumătate a secolului XX, iar că, așa cum poate ai observat în lucrarea mea cântată în această seară, există în muzica mea o anumită influență a lui Debussy. Nu numai, dar toți compozitorii din această perioadă mă interesează foarte mult, precum și muzica lui Enescu. Mă fascinează exotismul începutului de secol, iar pentru urechile mele această muzică are o doză de imprevizibilitate, ceea ce îmi place foarte mult. Asta am dorit să preiau și să transpun și în muzica mea. 

Deci vă impresionează imprevizibilul…

M.D.: Da, aș spune o muzică organică, o muzică vie și nu neapărat ceva gândit. Desigur, este o muzică foarte gândită, însă vreau să pară pentru cei ce o ascultă foarte naturală și vie.

Chiar am simțit și la finalul piesei dvs. pe care ați cântat-o în această seară că nu ați dorit să ne oferiți sfârșitul pe tavă, cum s-ar spune, ci s-a lăsat puțin așteptat, iar acea doză de imprevizibilitate s-a simțit. Credeți că există o corelare între lucrarea dumneavoastră și cea generală a concertului din seara aceasta, cea a „grădinii de ceață”?

M.D.: Nu prea știu fiindcă a fost decizia Dianei Rotaru. Nu am vorbit prea mult despre povestea originală din care se inspiră piesa mea („Walimai”, din colecția Cuentos de Eva Luna a scriitoarei Isabel Allende), dar de fapt acțiunea acesteia se desfășoară într-o pădure tropicală, iar atmosfera este foarte densă, caldă, umedă, ceea ce am vrut să transpun și în muzica mea. Mai ales în partea pentru pian; și cred că asta a și inspirat-o pe Diana în alegere titlului pentru concertul nostru.

Iar alegerea subiectului pentru lucrarea dvs. de unde a apărut?

M.D.: Povestea aceasta este foarte mică, de 5-6 pagini. Nu este exclusiv o lucrare programatică, dar există câteva corelații foarte evidente între lucrarea mea și povestea originală. De exemplu ideea de fugă (este un moment în carte când protagonistul a fost luat prizonier, iar el încearcă să fugă) este surprinsă la început printr-o mișcare foarte ritmică. 

Deci citatele acelea din muzica universală sunt cumva nota personală?

M.D.: Sper să nu se audă ca citate ci mai degrabă ca influențe.

Vă mulțumesc!