Archives for

CRONICA: Clarino în SIMN

SIMN 2019

Desiela Ion: Clarino în SIMN

Este foarte ușor, pentru cei din public, să observe dinamica unei formații camerale, iar în ultimii ani în care am participat la concerte de muzică contemporană am putut surprinde diverse atitudini în rândul interpreților față de aceasta. Așadar, atunci când a apărut pentru prima dată programul complet al Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, m-am grăbit să-l răsfoiesc îndată pentru a afla dacă anumite ansambluri vor evolua în cadrul festivalului sau nu; m-am bucurat, astfel, să găsesc formația lui Emil Vișenescu în paginile caietului-program, Clarino fiind unul dintre ansamblurile mele preferate din România.

În afară de sunetul clarinetului, de care întotdeauna am fost atrasă, Clarino are câteva atuuri care îl fac să iasă în evidență între formațiile camerale din țară, și mă refer aici atât la profesionalismul interpreților, la unitatea dintre ei, cât și la alegerea repertorială, mereu inspirată. Pe lângă aceste calități, găsesc întotdeauna fascinantă prezența lui Emil Vișenescu, un muzician carismatic și un profesor valoros pentru Universitatea noastră, care se implică complet în acest proiect format la inițiativa sa, ansamblul Clarino.

Ordinea din caietul-program a concertului din 20 mai nu s-a respectat în totalitate și, astfel, s-a anunțat începutul cu piesa Adinei Dumitrescu, Vitrina cu figurine de sticlă pentru opt clarinete în si bemol. Am înțeles modificarea din program, în primul rând pentru că dispunerea instrumentelor a fost diferită – trei clarinete în partea stângă a sălii „George Enescu”, trei în partea dreaptă și două în fața scenei, dirijate de Vișenescu din centru –, dar și pentru că efectele sonore din lucrarea Adinei Dumitrescu au funcționat foarte bine pentru debutul acestui concert. Texturile șerpuite de la cele opt clarinete, care se amestecau seducător, mizând pe efectul de spațialitate produs de așezarea instrumentelor în sală, au continuat să evolueze și să dialogheze până într-un punct culminant, în a doua parte a lucrării, pentru ca finalul să le găsească amorțite, incapabile să mai „lupte”.

A doua lucrare a fost dirijată chiar de compozitor, și anume de Vladimir Scolnic care, la rugămintea lui Emil Vișenescu, a fost rugat să spună câteva cuvinte despre The Ice Land pentru octet. Compozitorul nu a vrut să ofere informații suplimentare, altele decât cele din caietul-program, însă textul a fost destul de sugestiv pentru a înțelege imaginea sugerată, adică violența blocurilor de gheață care se topesc treptat pe parcursul lucrării. Un alt tip de duritate a fost perceput și în următoarea lucrare, Discussions no. 6 pentru cvartet de clarinete și mediu electronic, de Menachem Zur, cu toate că aceste două piese au contrastat din mai multe puncte de vedere. Atât la Scolnic, cât și la Zur, momentele de agresivitate au alternat cu cele expresive, sensibile, dar dacă finalul lucrării lui Scolnic a oglindit înlăturarea completă a violenței, Zur a optat pentru un sfârșit mai energic, care semnifica împăcarea dintre cele două stări opuse, prezentate pe parcursul lucrării.

Următorul moment i-a aparținut lui Sebastian Androne, cel care a deschis a doua secțiune a concertului, cu lucrări ale generației tinere de compozitori din România. Ideile muzicale din Hakken pentru cinci clarinete au fost supuse unui proces continuu de dezvoltare, într-o atmosferă aparent liniștită, dar destul de tensionată.

Wonderland pentru clarinet și cvintet de clarinete de Diana Rotaru a ieșit puternic în evidență grație fanteziei, umorului sau sensibilității din cele trei părți din suită: White Rabbit, Cheshire Cat și Mock Turtle Blues. Emil Vișenescu – cel pentru care a fost scrisă această lucrare – s-a transpus complet în pielea personajelor din Wonderland, fie că a fost vorba de iepurele zburdalnic, de pisica șireată sau de domoala broască țestoasă. Întreaga lucrare m-a ținut în suspans, neputând anticipa următoarea mișcare a fiecărui personaj, iar mijloacele expresive utilizate pentru le contura mi s-au părut foarte creative și de mare efect.

Poate cea mai spectaculoasă lucrare din concert a aparținut Cristinei Uruc, cu Katabasis. Still Wondering, pentru ansamblul de clarinet și percuție, care a presupus participarea ansamblului Game, coordonat de Alexandru Matei. La baza lucrării a stat ideea contrastelor, fie că s-a tradus muzical prin opoziția între registrul grav sau acut, prin diferența puternică dintre nuanțele de fortissimo sau pianissimo sau prin gradul de dinamizare a scriiturii. Simetria piesei a constat în folosirea unor semnale de la tobă într-o nuanță mică, amenințătoare, care au marcat atât debutul lucrării, cât și finalul ei. Interpretarea celor două ansambluri a fost remarcabilă și m-am bucurat de nivelul ridicat al festivalului, așa cum s-a dovedit a fi pe tot parcursul săptămânii.

CRONICA: Diving within the Sound

SIMN 2019

Benedicta Pavel: Diving within the sound…

… a fost deviza celui de-al doilea recital din seria ULISE – Dincolo de limitele culturii, susținut de Ion Bogdan Ștefănescu (flaut) și Mihai Măniceanu (pian). O plăcută imersiune în timp și spațiu s-a petrecut, așadar, în Aula UCMR, în cea de-a treia zi a festivalului „Săptămâna Internațională a Muzicii Noi” (marți, 21 iunie, ora 17:00). Despre această nouă conlucrare a celor doi instrumentiști am aflat mai multe de la pianistul și compozitorul Mihai Măniceanu: „A fost prima noastră colaborare în calitate de interpreți. Pot să descriu această experiență ca fiind una extrem de spontană, intuitivă, firească. Așa cum ar spune Mircea Cărtărescu, a fost ca un fapt «simplu, reflex», care «nu are nevoie de o învățare prealabilă». Ion Bogdan Ștefănescu este un interpret admirabil, un muzician excelent și un prieten aparte, atât cât l-am cunoscut în întâlnirile pentru pregătirea concertului”.

Programul recitalului a inclus deopotrivă lucrări scrise de compozitori români și străini, care s-au succedat – întâmplător sau nu – în ordinea cronologică a nașterii compozitorilor: Xingzimin Pan (n. 1945), Edward Gregson (n. 1945), Doina Rotaru (n. 1951), Ian Clarke (n. 1964), Dan Dediu (n. 1967) și Mihai Măniceanu (n. 1976). Deși ar fi putut trece neobservat, acest detaliu al înlănțuirii pieselor se poate să fi aplanat discrepanțele stilistice dintre lucrări, trecerea de la o piesă la alta făcându-se astfel în mod firesc. Recitalul s-a deschis misterios, în atmosfera unei „povești cu fantome”. Prin lucrarea Kaidan am fost purtați într-o sală de cinema în care se derulează un film de groază. Pornind de la melodia unui cântec folcloric chinezesc Ku Qi Qi („Șapte cicluri ale plânsului”), Xingzimin Pan a creat un mozaic de sonorități terifiante, extrase parcă din clasicele genului horror. Senzația de fiori reci a fost întreținută de atenția deosebită pe care cei doi interpreți au acordat-o fiecărui efect și gest.

În continuare, lucrarea Aztec Dances ne-a purtat într-o călătorie istorică îndelungată. Având ca sursă de inspirație expoziția Moctezuma – Despotul Aztec (British Museum) care a evidențiat importanța muzicii și a dansului în viața aztecilor (așa cum ne informează caietul-program al festivalului), Edward Gregson a imaginat o interesantă lume ritualică prin sonorități modale și multiple efecte menite să transforme flautul în trompete, iar pianul în tobele folosite de azteci la ceremoniile rituale formale. Dansurile aztecilor au fost succedate de lucrarea meditativă a Doinei Rotaru, Crystals, o transpunere sonoră a transparenței cristalului. Deși se prezintă ca o piesă de stare, în care tehnicile abordate sunt conectate cu ideea de lumină, părea că cei doi interpreți se detașează cu greu de agitația interioară a ceremoniilor aztece, însă au realizat efecte cu finețe și profesionalism.

Prin piesa Hatching Aliens („Eclozarea extratereștrilor”), Ian Clarke ne-a readus în sala de cinema, de această dată la un SF. Cei care au vizionat pelicula Aliens au înțeles mai bine „aluziile întunecate”. Lucrarea a avut însă și o dimensiune existențială, reprezentată în secțiunea mediană de o linie melodică lirică înveșmântată modal, care sugera acea lume a ființei nenăscute, dar și incertitudinea față de lumea exterioară (expusă în prima secțiune și în cea finală). După această îndepărtare de zona terestră, revenim cu „picioarele pe pământ” prin Pastorale cynique pentru flaut și pian la mâna stângă de Dan Dediu. Elementele tehnice care stau la baza lucrării – și care sunt verbalizate de compozitor, în textul de prezentare – provin din suprapunerea unei „teme de passacaglie șerpuitoare, ce combină sistemele ritmice giusto și aksak” cu o „melodie pastorală stranie, scrisă într-un sistem ritmic rubato, notat foarte exact”. Atât melodia pastorală, cât și sistemele ritmice folosite (rubato, giusto, aksak), sunt elemente ce se regăsesc în muzica tradițională românească, însă aici au fost desprinse de context, având cu totul alte funcții. Dincolo de abstractizarea procesului componistic, am ascultat o muzică energică și ludică, în care se ascunde lupta permanentă dintre bine și rău. Deși basmele ne învață că „binele” învinge întotdeauna, cinismul acestei lucrări vine să demostreze contrariul: „răul” (sonoritățile grave și agresive ale pianului) acaparează, în final, „binele” (firicelul de melodie în acut a flautului).

La final, publicul a rezonat încă de la primele acorduri cu fantezia rock, Riffs and Solos, care i-a adus în fața unui concert cu muzica rock a anilor ’90. (Încă de la începutul recitalului am avut acea senzație, indusă de vestimentația flautistului: o vestă cu ținte.) Mihai Măniceanu – în dubla ipostază de compozitor și interpret – a prelucrat, într-o formă quasi una sonata, „diferite riff-uri și solo-uri din Megadeth, Slayer, Pantera, Iron Maiden”, aducând în prim plan nu numai ritmurile agresive, ci și lirismul acestui gen. Compozitorul a vorbit despre cum a luat naștere această piesă: „Flautistul Matei Ioachimescu mi-a cerut o lucrare de acest fel, știind că am fost pasionat de rock. La prima audiție a piesei a folosit o procesare a flautului care îl făcea să sune ca o chitară electrică cu distors. Bineînțeles că mi-a făcut o mare plăcere să îmi reamintesc de muzica adolescenței mele. Mai am o piesă intitulată Mephisto Rock și se regăsesc influențe rock în alte câteva piese”.

Deși programul recitalului a fost solicitant, interpreții s-au arătat încântați să ofere publicului numeros și un bis. Cei doi și-au regăsit acea liniște interioară pentru a interpreta lucrarea minimalistă Spiegel im Spiegel de Arvo Pärt, însă dispre public se simțea agitație: podeaua scârțâia, telefoanele mobile sunau, lumea trebuia să ajungă la alt concert din festival. Fără îndoială însă, recitalul a fost excelent, având toate ingredientele unui eveniment SIMN reușit – interpreți de excepție, program variat și public dornic să exploreze „adâncimile sunetului” din muzica acestui secol.

CRONICA: Hegemonia tehnologică. Noi cuceriri în lumea muzicii.

SIMN 2019

Lorena Ioniță: Matrix (1) – Hegemonia tehnologică. Noi cuceriri în lumea muzicii.

Foto: Cristian Lupes

Atrăgând atenția prin bizara idee a punerii smartphone-urilor într-un context participativ în actul muzical, concertul Orchestrei de Cameră Radio și a corului format din telefoane mobile era un obiectiv de neratat în programul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi. Așa că, mânată de curiozitate, m-am îndreptat spre Sala Radio în seara de 22 mai, așteptând cu nerăbdare începerea aventurii tehnologice. Cu toate acestea, mare mi-a fost mirarea să constat că așteptările mele de a mă pierde prin marea de oameni ce se înghesuie la premiere și teama de a nu mai prinde loc erau simple himere, spulberate odată cu pătrunderea în sală. Așadar, având la dispoziție unele dintre cele mai bune locuri, pe care doar în serile norocoase studenții le pot ocupa, m-am așezat așteptând începerea primului concert din cadrul ciclului tematic MATRIX.

Subsumate motto-ului „Dincolo de limitele naturii”, cele patru lucrări prezentate în primă audiție – românească sau absolută – propuneau o trecere fantezistă, avangardistă și programatică prin dimensiunea actuală în care muzica și tehnologia se îmbină în forme surprinzătoare.

Tocmai de aceea alegerea unei lucrări tonale pentru deschiderea concertului se arăta a fi un preludiu neașteptat și totodată un memento ce pregătea trecerea firească înspre atmosfera modernității. Axată pe o formulă reinterpretată a cvartetului clasic, Simfonia de cameră nr. 1 pentru orchestră de coarde de Marijn Simons este o plăcută expediție prin trecutul tonal. Cele patru părți – înlănțuite într-o ordine ușor schimbată (I. Molto moderato, II. Allegro energico, III. Lento, IV. Allegretto) față de cea de bază și construite clar, prin alcătuiri simple și concise – scot la iveală orientarea neoclasică a compozitorului și predilecția spre teme pure. Pasiunea și energia pe care dubla trăire i le producea dirijorului Marijn Simons se transpuneau în mișcări ce vădeau intenții și înțelesuri de un aplomb accesibil doar compozitorului.

Foto: Roza Zah

La polul opus, lucrarea lui Vlad Maistorovici debordează prin avangardism exprimat  într-o nouă formă a studiului de concert – în care virtuozitatea se îmbină cu spectaculozitatea prin regie. Tocmai de aceea Icarus Torsostudiu de concert pentru violă și orchestră poate fi perceput într-o dublă manieră: ca gen instrumental al muzicii savante și ca subtilă reprezentare a ideii de concert rock. Astfel că, deși este axată pe o formă plină, unitară, Vlad Maistorovici integrează patru concepte diferite: Măiastra – idee de a „sculpta zborul”,  inspirată de C. Brâncuși –, Hubris – termen ce indică acțiunea omului de a depăși limitele divine, aplicat într-un sens concertant aici –, Event Horizon – nume al unui film S.F. în care este exploatată lumea spațiului – și Elon’s Ride – invenție futuristă ce se integrează de asemenea în câmpul spațial. Altfel spus, Icarus Torso este un mozaic de surse ce compun un studiu-divertisment; o lucrare cu construcție complexă, inspirată din lumea tehnologiei, a explorărilor spațiale, a ficțiunii și a concertelor rock (prin imitarea solo-urilor de chitară electrică în Hubris și a dialogului pe care solistul îl are cu ceilalți instrumentiști în momentele de riff). Totuși, trebuie spus că expunerea publicului la efecte puternice (staticele și interminabilele isonuri în acut și grav) este un experiment periculos. Versatil și deschis propunerilor futuriste, violistul Marius Ungureanu s-a implicat total în actul muzical, îmbogățindu-l prin regia prezentată în această seară.

Foto: Roza Zah

Pornind de la ideea generală a degradării, Nymphea de Doina Rotaru și Geek Bagatelles de Bernard Cavanna au propus două abordări diferite ale aceleiași teme, de un pesimism specific filosofiei ce se infiltrează cu sensibilitate în muzică.

Influențată de literatura suprarealistă a lui Boris Vian și mai exact de al său roman Spuma zilelor, compozitoarea Doina Rotaru a ales să sugereze prin muzica sa ideea degradării desfășurate atât în plan temporal, cât și spațial (vizibil), creând o muzică de un subiectivism aparte. Dezvoltată pe un programatism ce își extrage esența din acțiunea răvășitoare, absurdă, a romanului, lucrarea transfigurează, după cum a precizat chiar compozitoarea în programul de sală, ideea transformării „luminii în întuneric (…) și micșorarea continuă a spațiului”. Astfel că și fără a ști intențiile compozitoarei te lași purtat de această muzică îmbietoare, în care intervențiile jazzistice ale trompetei se aud plutind. Multitudinea de instrumente de percuție cu timbruri sclipitoare topite într-o muzică cu caracter ambiental, creșterile și descreșterile line ce duc la izbucniri spectaculoase – asemenea unor erupții vulcanice (posibil mod de exprimare a travaliului prin care lumina trece pentru a deveni întuneric) – și stingerea acestora într-un ecou vibrant din care se ivește sunetul leneș al trompetei, toate fac din Nymphea lucrarea reprezentativă a serii, către care îmi îndrept preferința.

Pe de altă parte, modul în care Bernard Cavanna ilustrează ideea degradării se răsfrânge cu nostalgie asupra trecutului pierdut și asupra aspectelor negative ale evoluției sociale. Proiectând reflecții filosofice, compozitorul construiește în Geek Bagatelles o punte de legătură între trecut și prezent și totodată îndreaptă semnale de conștientizare către generația tânără. Folosindu-se de citate din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, acesta încearcă să conducă prin muzica sa la ideea nostalgiei, privită din punctul de vedere al distorsionării operei artistice de mare valoare. Elementele preluate sunt sfărâmițate și reintegrate în moduri de nerecunoscut, singurele rămășițe reperabile fiind tema părții a patra și cea a părții a doua.  Totodată, integrarea publicului într-un joc participativ transformă lucrarea într-o pledoarie adresată bucuriei, strigată cu putere în cor (FREUDE). Cu ajutorul unei aplicații oferite ascultătorilor în foaierul Sălii Radio, patru scurte momente muzicale (Joy1, Joy2, Freude și Vocalise) deveneau elementul participativ, activat prin mișcări verticale sau orizontale la semnalul dirijorului Martin Malatray. Dar cum orice lucru bun are și defecte, nu pot să nu remarc faptul că introducerea smartphone-ului în acest context estompează atenția spectatorilor de la muzică și o concentrează asupra conectivității simultane.

Ieșirea din contextul aventurii tehnologice m-a readus în plinătatea existenței actuale, lăsându-mă să reflectez asupra celor auzite și văzute. Concertul se dovedise o interesantă expediție, la nivelul așteptărilor, și totodată o experiență solicitantă. Infinitele posibilități pe care actualul ne-a arătat că ni le poate oferi s-au reflectat și în această seară prin trei viziuni diferite, originale. Tocmai de aceea revin prin acest sfârșit la ideea de limită (pe care festivalul a adoptat-o ca temă generală), de prag imaginar ce este stabilit sau depășit în fiecare moment, așa cum s-a întâmplat și în această seară.

CRONICA: Protosonic – o călătorie sonoră în lumea primordială

SIMN 2019

Maria-Elisa Ghizelea: Protosonic – o călătorie sonoră în lumea primordială 

Studioul de Operă și Multimedia al UNMB a găzduit în cadrul festivalului SIMN un concert inedit ce i-a avut ca protagoniști pe Fernando Mihalache (bayan), Cătălin Crețu (electronics, live video processing) și Mitoș Micleușanu (cercetare sonoră, videoart).

Spectacolul a fost construit pornind de la ideea îmbinării muzicii electronice cu sonoritățile bayanului, alături de procesarea audio și video în timp real, dar și de proiecțiile sugestive aferente fiecărei lucrări. Instrumentul vedetă al serii s-a putut auzi preponderent în prima lucrare, Artipic, compusă și interpretată de Fernando Mihalache. Atmosfera generală creată s-a remarcat prin culori timbrale opuse față de ceea ce asociem în mod normal cu acordeonul. Mister și suspans înclinând spre straniu au caracterizat compoziția, care a speculat o suprapunere incitantă între melodia bayanului și banda electronică, lăsând loc și câtorva momente cu caracter improvizatoric.

Un ethos diferit a avut Trilogia urmei, aparținând lui Cătălin Crețu. Richblick, Prosopopeea urmei și Restblick sunt cele trei părți, diferite ca stare, dar asemănătoare în esență. Un monolog ne-a introdus în universul audiției, care s-a deschis cu o muzică electronică pură. Frecvențele și texturile generate s-au asociat într-o manieră bizară cu imaginile focusate la maximum pe un miriapod, imprimând un potențial interes în urmărirea mișcărilor acestuia. Acordeonul a revenit în următoarele părți, aducând un aer nostalgic, care contrasta cu restul sonorităților percutante ale compoziției.

Elementul care a permis o mai bună receptare și apropiere de muzică, văzută ca întreg, a fost emiterea sunetului prin canale diferite. Astfel, delimitarea atentă a mai multor tipuri de intervenții a făcut posibilă o integrare a spectatorului în actul artistic și în ceea ce a sugerat fiecare lucrare în parte. În Precipitații, Mitoș Micleușanu a creat cu ajutorul sintetizatoarelor un performance cu caracter robotic, îmbogățit prin procesarea în timp real de către Cătălin Crețu a unor filmări deformate și abstractizate pe fundal.

Seara s-a încheiat cu Sincronie (remix), lucrare a lui Ștefan Niculescu, întemeietorul acestui festival, care a fost prezentată într-o manieră nouă, atractivă și captivantă. Repartizarea instrumentelor în boxe diferite a reușit să creeze un aer ambiental, să introducă ascultătorul în miezul lucrării, făcând posibilă, de asemenea, o atentă și limpede urmărire a fiecărei partiții.

Timp de o oră am încercat să descifrăm mesajele uneori bine ascunse, alteori la vedere, ale celor trei minți poziționate într-un „triunghi al bermudelor”. Astfel, scena a reprezentat un câmp de dezbatere, în care ideile muzicale inovative s-au contopit în maniere diverse. Cum ne explicăm Protosonic? Înțelegerea conceptului poate porni de la chintesența primordialității, reprezentată de organismele vii și de sunetul ca element generator de viață. Astfel, întreg actul artistic al serii a constituit o călătorie sonoră de redescoperire a primitivului și a urmei lăsate de acesta posterității.

INTERVIU: Valentina Sandu Dediu despre simpozionul din SIMN 2019

Ana Diaconu: Interviu cu muzicologul Valentina Sandu-Dediu despre Simpozionul din cadrul SIMN 2019

Interviu realizat pentru Radio România Muzical și difuzat în data de 25 mai 2019.

Ediția a XXIX-a a Festivalului SIMN a propus sâmbătă, 25 mai, de la ora 10:00, un simpozion internațional de muzicologie dedicat „Gândirii muzicale de avangardă în Franța și România”. Patru invitați francezi și trei români au dezbătut perspectivele și interacțiunile dintre cele două culturi muzicale. Evenimentul a fost moderat de Olguța Lupu și coordonat de muzicologul Valentina Sandu-Dediu.

Gândirea muzicală de avangardă în Franța și România – când și de unde a pornit ideea organizării acestui simpozion?

A pornit de la conducerea Festivalului Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, grație unei propuneri care a venit din partea Sezonului Franța-România, un program mult mai amplu, care încearcă să reconecteze legăturile culturale între Franța și România. Pentru că există o finanțare din partea Ministerului de Externe – și român, și francez – și a existat o dorință evidentă ca muzicieni și muzicologi români și francezi să fie puși în legătură, iată că simpozionul din cadrul SIMN din această a 29-a ediție a avut în prim-plan această tematică.

Cât de importante sunt aceste schimburi culturale între muzicologi?

Mie mi se par fundamentale. E vorba, de pildă, de a găzdui la București patru muzicologi – unul, profesor la Universitatea din Marseille și Aix en Provence; alta, profesoară la Conservatorul din Paris, alți doi de la IRCAM. Toți patru au venit pentru prima oară în România. Nu le este străină muzica românească, dar a fost un bun prilej, poate, de a aprofunda aceste legături cu colegii și de a câștiga mai mult interes în muzica nouă (și nu numai nouă) românească.

Care au fost temele discutate?

Cred că o pondere covârșitoare au avut-o câteva contribuții despre Costin Miereanu; este un compozitor care, din tinerețe, a emigrat, s-a stabilit la Paris și a făcut acolo o bună carieră muzicologică și componistică. De aceea, și tinerii colegi români care au participat la simpozion – Ana Diaconu și Oana Andreica –, dar și Lucie Kayas de la Paris au vorbit cumva despre contribuția lui Costin Miereanu la cultura muzicală românească și franceză. Alte teme au vizat convergențe posibile și a fost vorba și despre spectralism, despre tehnica muzicală și acustică spectrală, despre Gerard Grisey, despre notații noi și despre ceva mai tradițional, de pildă legăturile foarte strânse cu Franța ale lui Constantin Brăiloiu. Constantin Brăiloiu ne duce cu jumătate de secol în urmă, dar și el era în avangarda gândirii din vremea sa.

Un alt eveniment foarte interesant, care a urmat acestui simpozion, a fost o proiecție de film. Vă invit pe dumneavoastră să ne spuneți despre ce este vorba.

E vorba de un documentar de aproape o oră realizat de compozitorul Bernard Cavanna, un fost discipol al lui Aurel Stroe și un mare admirator al acestuia. Bernard Cavanna a realizat acest documentar în urmă cu în jur de 15 ani, dacă nu mă înșel, și niciodată nu a fost proiectat integral. De data aceasta a fost și subtitrat, a fost tradus în românește și arată lucruri inedite despre compozitorul Aurel Stroe. Cred că și despre Stroe s-ar fi putut vorbi în acest simpozion, dar să sperăm că nu este o premieră lăsată singură, izolată, ci că va avea ecouri și poate se va repeta.

CRONICA: Trio Wahnsinn în Festivalul SIMN

SIMN 2019

Maria Alexandru: Trio Wahnsinn în Festivalul SIMN

Duminică, 26 mai, în sala “Auditorum” a UNMB au putut fi audiate, sub egida SIMN, o serie de lucrări în primă audiție absolută, semnate de compozitori din Suedia, Letonia, România și Germania. Interpretarea acestora a revenit ineditului ansamblu Wahnsinn, format din trei interpreți de marcă: Marius Ungureanu (violă), Barrie Webb (trombon) și Erik Sandberg (corn).

Atmosfera primei piese din program, Impermanence, aparținând compozitorului leton Edgars Cirulis, a fost dată de alternarea a două stări contrastante, una prin care se accentua ideea de mișcare și alta ce crea o senzație de plutire a materiei. Viola s-a impus ca instrument central, unificând legăturile cu celelalte două instrumente.

Cea de-a doua lucrare, Vortices, semnată de Mika Pelo, a impus sonorități incandescente, pline de culoare. Intonată într-un registru mediu, cu un intro mișcat și o parte dezvoltătoare lentă, lucrarea a sugerat acea „visare controlată” prin care compozitorul suedez și-a descris metoda de compoziție.

Compoziția Entanglement a Liviei Teodorescu-Ciocănea semnifică metaforic ideea de „inseparabilitate cuantică” prin care două particule pot comunica de la distanțe cosmice. Vizând această comunicare pe plan timbral, intonațional și structural, explorând registrul grav spre mediu al celor trei instrumente, compozitoarea a mizat pe o amplificare constantă a tensiunii discursului sonor.

O lucrare spectaculoasă s-a dovedit și cea a compozitorului Gabriel Mălăncioiu, denumită Agnis după zeul ce reprezintă focul în mitologia vedică. Introducerea antrenantă creată cu ajutorul unui ritm pregnant, incisiv constituie leitmotivul întregii lucrări, sugerând imaginea unei lupte. Instrumentele alunecă pe rând din unisonul inițial, asemenea unei flăcări ce își mărește volumul necontrolat.

Lucrarea verwirrung a Violetei Dinescu a reflectat o abordare ingenioasă a formației, la care s-a adăugat o a patra dimensiune, vocea. Inserarea în partitură a unei notații libere, prin care interpretul a fost pus, într-o oarecare măsură, și în ipostaza de compozitor, și-a pus amprenta asupra discursului sonor, alcătuit din mai multe secțiuni contrastante. Prima dintre acestea, redată de violă, realizează un joc imitativ: mai întâi al vocii cu ajutorul instrumentului și apoi al violei cu ajutorul vocii. Ultima secțiune aduce din nou elemente incitante sonor, instrumentiștii dispersându-se prin sală și recitând în șoaptă texte ale poetei Eva Maria Berg.

Dincolo de diversitatea sonorităţilor, maniera de interpretare a trio-ului Wahnsinn a fost una strălucită, plină de savoare. Am asistat la o diversitate de concepţii sonore şi o asiduă explorare a posibilităţilor timbrale puse la dispoziţie de acest ansamblu.

CRONICA: Bits of Romanian Beats

SIMN 2019

Maria Isabela Nica: Bits of Romanian Beats

 Cea mai importantă manifestare artistică dedicată muzicii contemporane, Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, pune prin definiție noutatea în prim-plan. O reflecție vie a noutății este reprezentată de tinerii interpreți și compozitori români, care angrenați în acest eveniment și încurajați să se auto-depășească, precum afirmă și motto-ul festivalului: „Limite … și dincolo de ele!”, au reușit să conlucreze la materializarea, în parte, a unor lucrări și interpretări proaspete ce sunt oferite în cea de-a XXIX-a ediție a festivalului.

Din secțiunea Double Recitals, aflată sub semnul tematicii GULLIVER – Dincolo de limitele istoriei, extragem manifestarea de luni, 20 mai, ce a avut loc la ora 19:00 în Sala „George Enescu” a Univeristății Naționale de Muzică din București. Ansamblul de clarinete Clarino, avându-l pe Emil Vișenescu în ipostaza de dirijor și solist, ne-a propus spre audiere lucrări aparținând compozitorilor Adina Dumitrescu, Vladimir Scolnic, Menahem Zur, Sebastian Androne, Diana Rotaru, urmând ca programul să fie încheiat de Katabasis. Still Wandering pentru ansamblu de clarinet și percuție semnată de Cristina Uruc. Această ultimă lucrare i-a avut ca invitați pe membrii ansamblului PERCUSSIONescu: Irina Rădulescu și Răzvan Florescu, coordonați de Sorin Rotaru și Alexandru Matei, prezent și el pe scenă alături de cei doi tineri. Ca o fuziune electrică, lucrarea s-a desfășurat într-o interpretare interesantă, o colaborare extrem de reușită între cele două ansambluri, mereu sub semnul profesionalismului, coerentă și densă, fără ezitări, până la final. Acestei interpretări i-a urmat partea a doua a recitalului ce a aparținut integral duo-ului PERCUSSIONescu.   

Format în 2016, duo-ul PERCUSSIONescu, din care fac parte Irina Rădulescu și Răzvan Florescu, și-a propus să crească popularitatea celor două spectaculoase instrumente de percuție,  vibrafonul și marimba, pentru care manifestă o atracție aparte. Cunoscând foarte bine faptul că repertoriul dedicat acestor instrumente este destul de sărac, ei „cântă în principal piese << tinere >>, pentru că și repertoriul pentru un astfel de duo a început să apară abia în secolul XX. […] Colaborează cu compozitori români, prieteni, cu care pot discuta, pentru că e foarte important ca aceștia să înţeleagă mai întâi principiile de funcţionare ale instrumentelor și abia apoi să scrie.” (citat preluat din biografia paginii oficiale a ansamblului). Astfel, Bits of Romanian Beats, așa cum a sunat titlul recitalului de luni seară, a însemnat cu adevărat o provocare, atât pentru cei șapte compozitori care au scris lucrări special pentru această formulă, dar și pentru cei doi interpreți, care au fost la rândul lor motivați de complexitatea lucrărilor rezultate.

Pe parcursul recitalului au fost proiectate în stânga scenei șapte imagini, câte una pentru fiecare lucrare, viziuni ce au ajutat conturarea unei stări sugestive în timpul audierii sau care, au clarificat ideile sonore, unde era necesară o intervenție non-muzicală.

Prima lucrare, Toacatta (p.a.a.), semnată de Lucian Zbarcea a îmbinat ritmurile pregnante de toacă cu virtuozitatea specifică toccatei, în completarea ei fiind proiectată o imagine alb-negru ce înfățișa o măicuță ce bate la toacă. O piesă a portalurilor sonore, a schimbărilor de stare, cu alternanțe între pasajele dificile tehnic și mișcarea lentă, ce și-a găsit însă un fluid coerent în interpretarea celor doi soliști.

Love and die a Dianei Gheorghiu „e inspirată din lucrarea lui Nauman (100 live and die), ce constă în patru coloane luminoase ce conțin 100 de cuvinte legate de viață și de moarte, reprezentând acțiuni, emoții, culori […]” (citat preluat din programul de sală al evenimentului). Proiectată în stânga scenei, imaginea lucrării lui Nauman alăturată piesei compozitoarei Diana Gheorghiu, interpretată cu precizie și finețe, a căpătat relief spectacular în cadrul demersului componistic, conturând un spațiu transcedental.

În contrast cu lucrarea precedentă a urmat Eccentric Vibes (p.a.a.), semnată de Bogdan Pintilie, o partitură foarte bine sistematizată, având în construcția sa ritmuri complexe – pregnante și variate, executate cu entuziasm și precizie la marimbă și vibrafon. Momentul a dezvăluit audienței o piesă ce te ține mereu în suspans și pare a deschide noi porți către lumea ritmului și a combinațiilor imprevizibile. Interpretarea generoasă a soliștilor a eclipsat întru-totul imaginea sugestivă a unui portret excentric-colorat menită a ilustra momentul.

În continuare, DanDe Popescu ne-a oferit Cave dweller (p.a.a.), o piesă cu un limbaj minimalist, care a impus un dialog intens între cei doi soliști. Parcurgând sonor patru direcții și ipostaze, în directă relație cu momente ale existenței umane (notate în partitură prin indicațiile de tempo: wake, fight or flight, rise și evolve), interpreții au dat dovadă de versatilitate și o foarte mare putere de sugestie, reușind să transpună în muzică mesajul profund al autorului.

Răspunzând și el provocării ansamblului PERCUSSIONescu, Daniel Šimek le-a dedicat lucrarea Head echoes (p.a.a.). Alături de o abordare interpretativă deosebită, metamorfozată într-o contribuţie expresivă proprie, lucrarea a propus un exercițiu de imaginație, „în care orice eveniment ce se produce în mediul înconjurător poate provoca un impuls în mintea umană”. Pe ecran a fost proiectat textul: „Just listen …” mesaj ce a subliniat faptul că muzica este, până la urmă, cea care contează.

Sub semnătura lui Bogdan Vodă, Clepsidre (p.a.a.) se joacă cu implacabilitatea scurgerii timpului. Într-un limbaj sofisticat, muzica de mare sugestie și expresivitate, se dilată sau devine compactă asemenea timpului, sub semnul eternei iluzii a subiectivității aparent obiective. Construită inteligent, bazată pe algoritmul cunoscut ca „sita/ciurul lui Eratostene”, compozitorul a oferit ocazia duo-ului PERCUSSIONescu să exploreze puțin „joaca cu timpul”, lucru ce a fost bine manevrat de către cei doi soliști, regăsind plăcerea rostirii instrumentale, exprimată firesc.

În încheiere, Vivraimba (p.a.a.) a lui Andrei Petrache a încheiat spumos recitalul. Din cele trei părți ale lucrării: I. (e)Motion, II. Introspection, III. Finale, le-am audiat doar pe ultimele două. Spectaculozitatea lucrării a constat în virtuozitatea cu care a fost executată, interpreții Irina Rădulescu și Răzvan Florescu, dând dovadă de o velocitate ireproșabilă. Ultima parte a lucrării, Finale, a impus un limbaj inspirat din jazz-modern-world music, având un impact considerabil asupra publicului, după finalul recitalului reușind să disting fragmente fredonându-se prin sală. O lucrare ce utilizează o paletă generoasă de exprimare, soliștii reușind să transmită cu adevărat plăcerea de a interpreta o astfel de muzică, cu zâmbetul pe buze și mult entuziasm. Proiectată pe ecran, lucrarea Quad Moebius a lui Wim Delvoye, a sugerat potrivit ideea de fuziune dintre „doi”, reușind să sublinieze acest concept al duo-ului PERCUSSIONescu, care în interpretare se metamorfozează într-un singur organism perfect controlat.

Muzica pentru percuție pare a avea un viitor strălucit, atât în ceea ce privește interpreții, cât și compozitorii. O muzică ce nu are nevoie de „subtitrare”, dar de care ne-am putut bucura datorită  soliștilor și compozitorilor profesioniști și mai ales datorită cadrului oferit de Săptămâna Internațională a Muzicii Noi. În favoarea acestui fapt mărturia celor doi tineri PERCUSSION-iști vine în întărire: „În spatele nostru există mulți oameni extraordinari fără existența cărora proiectul la care am lucrat în ultimele șase luni nu ar fi căpătat forma, culoarea și energia pe care le-a avut. Așadar, mulțumim directorului festivalului, Dan Dediu, pentru oportunitatea de a participa la un eveniment de un asemenea prestigiu, compozitorilor noștri fabuloși, Diana Gheorghiu, Lucian Zbarcea, Bogdan Vodă, Bogdan Pintilie, DanDe Popescu și Andrei Petrache, care au avut răbdare cu noi și care au îmbogățit repertoriul românesc de percuție cu șase lucrări de excepție, dragului nostru prieten Daniel Šimek, pentru lucrarea dedicată și pentru prezența sa la concert, dar și întregii echipe de organizare care ne-a ascultat toate dorințele și ideile. Mulțumim Dianei Rotaru pentru promovarea online, Anei-Maria Copu pentru proiecțiile video și lui Laurențiu Vasilachi pentru afișul cool. Mulțumim pentru promovare la radio Mariei Balabaș și lui Marica Cristian Rădoi!

Și nu în ultimul rând, mulțumim domnului profesor Alexandru Matei pentru consecvența cu care a sădit în noi pasiunea și interesul pentru muzica contemporană românească. Motiv pentru care îi dedicăm concertul de aseară și toate celelalte care vor urma pentru acest proiect.

Vă mulțumim pentru tot ce ne-ați dăruit!” (Irina Rădulescu și Răzvan Florescu).

Concluzionând ceea ce s-a întâmplat în seara de 20 mai putem spune cert că da, există limite, iar cei ce ne-au oferit aceste două ore intense de muzică ne-au dovedit că se poate ajunge „ … și dincolo de ele!”

INTERVIU: Irinel Anghel

Irinel Anghel – declanșare de animare și dezanimare a corpurilor, vocilor, obiectelor și instrumentelor

Irinel Anghel este compozitoare, artist interdisciplinar, perfomer vocal, ce și-a aprofundat cunoștințele cu un master în muzicologie (1995) și unul în compoziție (1997). Este doctor în științe muzicale din 2003 și absolventă a programului postdoctoral MIDAS în cadrul UNMB (2013). În paralel, a urmat cursuri de dans contemporan (CNDB), de actorie (Teatrul În Culise) și de antrenamentul actorului (programul Flying Sandbox susținut de regizorul american Paul Bargetto). În cadrul festivalului SIMN, ediția XXIX-a, Irinel Anghel a susținut, alături de prietenii săi, un spectacol intitulat „DollCore Doll-Hall in DollMoll”. Cu această ocazie am oprit-o preț de câteva minute pentru a răspunde câtorva întrebări legate de arta sa:

Foto: Lucian Olteanu

A.S.: Ce v-a atras către acest subiect ,,DollCore”?

I.A.: Totul a pornit de la o piesă de muzică electronică, pe care am făcut-o acum trei ani, numită ,,IDoll”. Făcusem partituri în formă de păpuși și utilizam combinații sonore dintr-un univers jumătate drăgălaș, jumătate grotesc. Simbolul păpușii m-a atras întotdeauna. Este extrem de generos, dincolo de partea superficială pe care o simțim când auzim cuvântul „păpușă”, dar dacă mergem în istoria păpușii vedem că existau păpușile ritualice, figuri extrem de puternice ce erau folosite în practici terapeutice. Orizontul ,,păpușii”, cumva, s-a schimbat în funcție de evoluția omenirii. Eu sunt foarte atrasă și de zona grotescului, lucrez cu suprarealismul și cu îngroșarea trăsăturilor artistice, sunt considerată un artist ce sondează în partea dark. Păpușa este un element ce sperie foarte tare, acest lucru este explicat și în studiile de psihologie. Aceste studii spun că tocmai prin faptul că păpușa are trăsăturile omului, sperie prin această asemănare. Omul își vede propria imagine dar neînsuflețiță, fără conștiință, fără suflet și dacă extragi aceste două lucruri orice poate deveni extrem de periculos. Multitudinea asta de sensuri a fost suficient pentru mine încât să fiu subjugată de acest subiect.

A.S.: Cum apare inspirația? Ce anume vă inspiră?

I.A.: Inspirația, pentru mine, este ca un puzzle, întâi apare o piesă de puzzle, nu vine niciodată toată odată sau în ordine cronologică firească. Până la ,,destinație” se tot completează această imagine de la care pornesc.

A.S.: V-a fost vreodată frică de posibila neînțelegere artistică din partea oamenilor ce participă la un spectacol de-al dumneavoastră?

I.A.: În primul rând eu nu cred doar în înțelegerea artei. Contactul cu arta nu reclamă neapărat înțelegere sau o singură înțelegere. Prin proiectele mele las orizontul înțelegerii extrem de deschis și nu îmi doresc ca cineva să înțeleagă exact ceea ce am vrut eu să transmit. Dacă se întâmplă să fie așa nici măcar nu o recunosc pentru că important este ca la această experiență, chiar dacă creezi un orizont de așteptare, să declanșeze în fiecare reacții și decodificări personale. Este important pentru mine ca împreună cu publicul să avem un proces co-imaginativ. Ce mi-am imaginat eu se adună cu suma tuturor înțelegerilor celor ce participă și atunci orizontul este mult mai bogat. Creația are de câștigat și din această cauză nici măcar partenerilor mei de scenă nu le spun detalii despre acting, le spun strict cât au nevoie să știe. Vreau să le dau posibilitatea să adauge și ei ceva.

A.S.: Cât de grea este munca unui artist interdisciplinar?

I.A.: Pentru mine nu este grea deoarece nu o văd ca pe o muncă; noi suntem obișnuiți să denumim muncă ceva care te obosește sau pentru care depui efort, iar la mine nu se pune problema. Fac totul cu maximă bucurie și nu mă văd trăind altfel, face parte din mine. Pentru un artist interdisciplinar este fascinant să ai la dispoziție un spațiu comun al tuturor artelor din care să îți iei toate materialele de care ai nevoie pentru proiectul respectiv. Posibilitățile sunt nelimitate, din cauza asta eu nu repet proiecte pentru că, tocmai, există atâtea posibilități de explorat încât nu îți ajunge o viață și ar fi păcat să nu merg mai departe și să încerc mereu altceva.

Interviu realizat de Andrada Stan

INTERVIU: Wonderland cu Diana Rotaru (SonoMania)

Wonderland cu Diana Rotaru 

Luni, 20 mai, în cadrul festivalului S.I.M.N., ediția a XXIX-a, Diana Rotaru – cadru didactic al UNMB, compozitoare, director artistic al ansamblului SonoMania și coordonator principal al CIMRO, specializată în muzica de cameră și orchestrală, muzică pentru spectacole, multimedia sau de dans, muzică de scurtmetraj și operă de cameră; creația sa explorează direcții expresive diferite precum hypnagogia, folclorul imaginar sau umorul – a avut amabilitatea de a îmi răspunde la câteva întrebări legate de viziunea sa artistică:

Foto: Florin Ghenade (ConnectArts)

A.S.: Ce anume vă inspiră atunci când porniți în crearea unei partituri?

D.R.: Absolut orice. Cred foarte tare că un creator este un burete care se umple de lucruri care îl mişcă sau care îl intrigă şi pe urmă le recombină într-o manieră personală, prin filtrul propriu, şi le dăruieşte altora. Pornind, fireşte, de la muzicile pe care le simți aproape de suflet (cum e vorba aceea înțeleaptă, compoziția mai mult se „fură” decât se învață), la cărți, vise, filme, locuri, opere de artă, emoții, sunete auzite pe stradă sau imaginate; dar în primul rând oamenii. Relația (ideală) dintre compozitor şi interpret este una foarte specială şi care devine de multe ori fascinant de intimă, chiar dacă este vorba de oameni care nu sunt apropiați: e vorba, până la urmă, de o comunicare la nivelul cel mai profund şi subtil, al cărei rezultat se duce apoi către public. Iar atunci când vrei sau eşti provocat să scrii pentru un anumit interpret sigur că eşti automat influențat de personalitatea acestuia – sau acestora, în cazul unui ansamblu. Nu neapărat de gustul estetic, asta mi s-ar părea o greşeală, ci de energia pe care o transmite pe scenă.

A.S.: Ce așteptări aveți atunci când puneți în scenă o reprezentație?

D.R.: Profesionalism şi deschidere, în primul rând din partea interpreților, apoi din partea publicului. Dacă tot am vorbit de comunicare, aceasta nu se poate face decât în anumite condiții. Cred că un interpret are datoria de a primi orice muzică pe care o cântă – chiar dacă nu o simte aproape, chiar dacă i-a fost impusă într-un anumit context; are datoria să încerce să îi găsească sensul, să intre în lumea respectivă şi, mai cu seamă, să o abordeze într-o manieră profesionistă, cu seriozitatea cu care ar studia şi interpreta, să zicem, un Brahms. Abia după ce muzica a ajuns să capete viață pe scenă, să “ființeze” (altfel rămâne în sertar, sub formă de partitură-conservă), misiunea interpretului se termină şi lucrarea e preluată de receptori. În momentul în care a apărut ansamblul SonoMania, relația tinerilor interpreți cu muzica nouă era foarte dificilă şi deficitară. Ne-am dorit cu toții să demonstrăm că muzica nouă – şi cea modernă, pentru că atitudinea refractară a interpreților şi a publicului începe odios de repede în secolul XX, de pe la Bartók – este valoroasă, emoționantă, fascinantă, câteodată stranie, dar nu e nimic rău în a fi straniu, în a fi Altfel. În programul pentru SIMN 2019 am ales ca temă “lumina”, muzici transparente, delicate şi bizare. Muzici ale unor compozitori foarte preocupați de aliaje neconvenționale de culori. Iar impactul a fost, zic eu, foarte pozitiv.

A.S.: Credeți că energia publicului contează pentru ca o reprezentație să aibă o bună înțelegere?

D.R.: Atitudinea, în primul rând. A participa la un concert are ceva ritualic: te duci acolo ca să fii de fapt manipulat, să ți se manipuleze emoțiile – de către un compozitor iscusit, de către un interpret talentat. Dar pentru asta trebuie sa ai o anumită disponibilitate, să te poți transforma într-un receptacul de energie pe care pe urmă o dai mai departe, şi pe care o întorci ca un bumerang înapoi la interpret. Dacă interpretul e neimplicat, slabe şanse să transmită ceva publicului. Dar dacă interpretul cântă cu pasiune şi publicul se uită în smartphone, iarăşi nu e bine. Energia se opreşte pe undeva pe la mijlocul distanței şi este incredibil de frustrant. Ar mai fi important de subliniat că mulți oameni se blochează la muzica nouă pentru că nu ştiu să o asculte – mai degrabă, nu conştientizează faptul că muzicile diferite se şi ascultă diferit; altfel trebuie să urmăreşti o textură sau un mecanism fața de o muzică narativă şi tematică. Nu înseamnă diferență calitativă, ci diferență de receptare şi de focalizare a atenției, într-un caz pe macro, pe global, într-altul, pe un fir roşu.

A.S.: Dacă ați putea alege două emoții pe care să le exploatați în următoarea creație a dumneavoastră, care ar fi acelea?

D.R.: Foarte greu de spus până nu mă apuc propriu-zis de scris. Nu pot să îmi planific nici structurile în totalitate, darămite emoțiile. Muzica e un organism viu pe care la un moment dat trebuie să îl laşi să hălăduiască de capul lui, îl mai direcționezi din când în când cu guma, cu rațiunea, dar materialul muzical trebuie să se şi “împlinească” singur. Ce ştiu e că va fi bine, pentru că va fi o lucrare scrisă pentru un om fain.

Interviu realizat de Andrada Stan

INTERVIU: Emil Vișenescu

Ansamblul Profil a încheiat Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, în data de 26 mai 2019, în sala „George Enescu” a Universității Naționale de Muzică din București, prezentând publicului lucrări diverse și spectaculoase ale unor compozitori francezi. Cu această ocazie, domnul Emil Vișenescu, clarinetistul Ansamblului Profil, a avut amabilitatea de a îmi acorda următorul interviu:

Foto: Florin Ghenade (ConnectArts)

Cum ați descrie, din perspectiva interpretului, ediția din acest an a Festivalului SIMN?

Pentru interpreți a însemnat un bun prilej de afirmare scenică și de colaborare cu compozitorii. Văd un aspect foarte important în această simbioză interpret-creator; este totodată o provocare pentru ambele părți și o conjunctură aducătoare de beneficii. Nu am simțit niciodată, pe ansamblu, ca nivelul din Festivalul SIMN să scadă, am avut tot timpul interpreți buni, ansambluri bune și muzică bună. Sigur, nu 100% valoroasă, însă, din dorința de depășire a barierelor spre nou, trebuie să acceptăm spargerea unor limite pe care cultura veche ni le-a impus. Observ o grijă permanentă a  directorilor de festival ca nivelul interpretativ și componistic să fie unul înalt.

Ca membru al Ansamblului Profil încă de la înființare, cum vedeți rolul acestei formații în promovarea muzicii noi?

Ansamblul Profil și-a dorit încă de la început promovarea muzicii noi românești și nu numai. Ansamblul a avut turnee în străinătate – în Elveția, Germania –, precum și în festivaluri de calibru, cum ar fi „Toamna varșoviană”, fiind invitați de mai multe ori în cadrul acestui festival. Am promovat cu precădere muzica românească, la un nivel înalt calitativ din punct de vedere al interpretării. Directorul ansamblului, Dan Dediu, a avut încă de la început ideea de a selecta muzicienii care fac parte din acest ansamblu, astfel încât nivelul de profunzime și nivelul tehnic să vină de la sine încă de la primele citiri, din lipsa acută de timp pentru pregătirea concertelor. Nu cred că este o laudă gratuită, însă Ansamblul Profil a reușit să păstreze o ștachetă înaltă indiferent de cultura sau școlile din care provin lucrările, în formule instrumentale de la două până la cincisprezece instrumente. Pot spune că am acoperit toată plaja creației muzicale. Este cu siguranță una din formațiile importante ale Festivalului SIMN, care tot timpul a reprezentat  un „stâlp” de rezistență, alături de altele, evident.

Având în vedere că instruiți de o bună vreme generații de studenți la clasa de clarinet a Universității Naționale de Muzică din București, ne-ați putea spune cum tratează, cum „gestionează” tinerii instrumentiști sonoritățile muzicii noi?

Tinerii instrumentiști sunt cam speriați la început, când văd partiturile. Însă în asta constă arta unui pedagog, în a face ca drumul, deși greu și sinuos, care necesită timp, să devină – sau mai degrabă să pară – ușor, să fie ofertant, provocator, atractiv. Pentru asta trebuie să le acorzi încredere, să simtă că pot face muzica respectivă, să le oferi „cheia”, pentru ca lucrările să fie decriptate și apoi asumate, asimilate. Am observat în timp că este mai ușor de făcut asta în ansamblu, în comparație cu studiul individual. În studiul individual, anumiți interpreți au un blocaj sau o teamă de nou, de necunoscut. E o muzică pe care o privesc ca neavând o ordine și o armonie, și atunci apare un blocaj și sentimentul de a da înapoi. Dar, prin explicare, experimentare și înglobarea lor în ansamblu, instrumentiștii se simt mai puternici, unul lângă altul au curaj. Creăm împreună un laborator și o atmosferă benefică în care ei prind curajul de a se  autodepăși. Am fondat și un ansamblu numit Clarino, cu care am susținut un concert, tot în cadrul Festivalului SIMN, oferind publiclului un repertoriu format din muzică românească și israeliană. A fost o onoare și o mare bucurie să performăm pe scena festivalului cu ansamblul tinerilor clarinetiști, care sper că vor reprezenta mâine artiștii de frunte ai țării.

                                                                          A consemnat Rodica-Andreea Pitic