Diana Rotaru: TIMSONIA, ediția a 2-a „Interferențe”: Jurnal de festival
Articol preluat din Revista “Actualitatea Muzicala” Nr. 1 & 2 / 2019
Timişoara e locul unde mă umplu de oameni frumoşi, muzică bună şi kilograme în plus (ah, clătitele bănăţene!). Aşa că mini-sejurul în calitate de cronicar invitat la a doua ediţie a festivalului TIMSONIA a fost o bucurie din toate punctele de vedere. Un proiect demarat în 2014 de către „cei doi Gabi” – talentaţii compozitori Gabriel Almaşi şi Gabriel Mălăncioiu, cadre didactice în cadrul Facultăţii de Muzică din Universitatea de Vest Timişoara –, TIMSONIA a lărgit anul acesta echipa, dintre organizatori făcând parte: compozitorul Mihai Popean, ansamblul ATEM (Cristina Mălăncioiu, Victor Părău, Cristian Miclea), Ortensia Zeman, Rafaela Carabenciov, Roxana Ardeleanu, Melitta Botezatu, Iulia Toma şi Brigita Almaşi, care a realizat superba grafică în ambele ediţii.
Având ca temă „Interferenţele”, cele cinci zile „timsonice” (18-22 noiembrie 2018) au căutat punți, conexiuni între muzica contemporană, muzica bizantină şi gregoriană, muzica barocă, muzica romantică, muzica tradiţională şi experimentul muzical. Au existat şi interferenţe între generaţii, studenţii timişoreni fiind provocaţi să ia parte la festival atât în calitate de interpreţi, cât şi de voluntari (organizare, documentare foto-audio-video, cronici etc.). La festival au participat muzicieni români din Timişoara, Bucureşti, Cluj şi Baia-Mare, dar şi invitaţi străini din Germania, Franţa, Austria, Serbia, Ungaria şi Italia. TIMSONIA a cuprins, în afară de concerte, conferinţe pe teme diverse şi ateliere de interpretare susţinute de Christian Naş (violă), Martin Wistinghausen (voce), Matei Ioachimescu (flaut) şi Alfredo Ovalles (pian). Aşadar, cinci zile pline ochi de activităţi, însă organizate excelent, inteligent şi cu foarte mare implicare din partea tuturor membrilor echipei.
Iată deci o cronică a celei de-a doua ediții a festivalului TIMSONIA. Pregătiți-vă de multe epitete pozitive: vă asigur că, deşi ştim cu toții că s-au devalorizat, în acest caz chiar sunt sincere. Jos pălăria în fața echipei de organizare nu numai pentru atenția şi dragul cu care ne-au copleşit, dar mai ales pentru calitatea concertelor. Fireşte că au fost şi excepții inevitabile, dar în general am ascultat interpreți foarte buni şi profesionişti, dedicați cu adevărat muzicii noi, şi lucrări cel puțin incitante.
Raphaël Languillat – Foto: Darius Sala
Ziua 1
Dimineaţa zilei de 18 noiembrie a prilejuit prima vizită la Bastionul Theresia, unde spaţiul Muzeului Național al Banatului a găzduit conferinţele pe durata întregului festival, precum şi câteva concerte. Publicul, în compania unor acvile cu căutătură severă şi a altor simpatice zburătoare împăiate, l-a ascultat mai întâi pe tânărul şi foarte talentatul Raphaël Languillat, compozitor francez de origine marocană care mai recent este preocupat şi de arta fotografică. Raphaël s-a concentrat în conferința sa pe preocupările sale din domeniul artelor vizuale şi pe influența pe care a a avut-o în creația sa fotograful german Wolfgang Tillman – după spusele lui, un fotograf care nu e neapărat inovator, dar care vede şi se raportează la lume într-un mod foarte autentic. Titlul conferinței, The State we are in, a fost preluat de la o fotografie a lui Tillman, o suprafață aparent statică de apă care stă să erupă, bruiată de mici valuri agitate: o analogie a stării socio-politice de astăzi. Fotografiile lui Raphaël sunt „arhipelaguri” de imagini care reprezintă diferite puncte de vedere asupra aceluiaşi obiect. În timpul conferinței au fost evidente atât bunul gust al tânărului artist, cât şi entuziasmul său, entuziasm care a făcut însă ca discursul să pară puțin confuz; s-au atins subiecte precum necesitatea ansamblurilor de muzică nouă de a-şi reîmprospăta mereu repertoriul, pericolul festivalurilor-maşinărie care fabrică prime audiții pe bandă rulantă, dar şi subiecte de natură politică. A rămas foarte puțin timp pentru a-şi prezenta creația muzicală – motivul pentru care era prezent în festival –, însă cele câteva minute au fost îndeajuns pentru a ne stârni tuturor curiozitatea şi a ne convinge de talentul său. Am reuşit să vizionăm o interpretare integrală a lucrării sale pentru pian amplificat flagellatio II (torso), o piesă minimalistă cu evoluție armonică foarte lentă a unei pulsații obsedante de note şi acorduri repetate, aproape mereu numai în registrele extreme (acut şi grav). Corpul rezonator al pianului este folosit la maxim, prin mijloace foarte simple dar eficiente: prin accente şi schimbări dinamice, culorile armonicelor se schimbă, dând naştere unor sonorități „electronice”. Mi s-a părut foarte interesant faptul că, prin obstinația repetării, pianul îşi pierdea treptat identitatea, transformându-se în „altceva”, lucru care mi-a adus aminte de explorările lui Ligeti în acelaşi domeniu (bunăoară, în celebra lucrare Continuum pentru clavecin). Doamna Rafaela Carabenciov a remarcat chiar ulterior că „sună a toacă”. Pentru că este vorba despre o piesă foarte solicitantă fizic, pianista a fost filmată de aproape, iar lenta sa transformare fizică a fost proiectată pe un ecran mare în spatele scenei pe toată durata piesei. Această idee a fost influențată, după cum arată şi titlul, de picturile lui Caravaggio. O lucrare „altfel”, foarte proaspătă şi expresivă.
Mult mai puțin interesantă mi s-a părut conferința compozitoarei sârboaice Ana Gnjatović, care a vorbit despre Harta vieții muzicale contemporane din Belgrad. Mi-aş fi dorit să aflu mai multe despre muzicile scrise în acel spațiu, şi nu atât despre neplăcerile sistemului, pe care, de altfel, le avem şi noi cu prisosință: promovarea primelor audiții (cântate de multe ori o singură dată) şi a muzicii naționale în defavoarea celei internaționale, existența micilor „mafii” şi „bisericuțe”, obligația de a produce permanent lucrări de 6-8 minute pentru ansambluri mici. Am aflat de SKC – Studentski Kulturni Centar (Centrul Cultural Studențesc), care este unul din principalele instituții care promovează muzica nouă, de festivalul COMA, din a cărui organizare Ana a făcut până de curând parte, de ansamblul Studio6 şi…cam atât.
Corul Liceului ION VIDU – Foto: Darius Sala
Primul concert al festivalului, BIZANTIN/GREGORIAN – CONTEMPORAN, a avut loc seara, în Sala „Mihai Perian” a Colegiului Național de Artă „Ion Vidu”. Ideea comună a tuturor pieselor interpretate a părut să fie isonul. Deschiderea concertului a făcut-o minunata Maria Gyuris împreună cu corul de fete al liceului pe care îl dirijează cu pasiune de peste 27 de ani, susținând numeroase concerte şi turnee şi câştigând numeroase premii în țară şi străinătate. Superbele voci, de o puritate cristalină, au interpretat pe dinafară întregul program, care a cuprins muzici de Filothei sin Agăi Jipei (O, minunile naşterii Tale), Mesrob Mashtots (Looys Parats), dar şi muzici mai noi precum Ubi Caritas, scrisă de Ola Gjeilo (compozitor norvegian născut în 1978, dar care putea să fie la fel de bine născut cu câteva secole în urmă…) sau Născătoare de Dumnezeu, lucrarea marelui compozitor şi dirijor timişorean Remus Georgescu.
Duo Contraste
A urmat un dublu recital în care au cântat alternativ minunații interpreți din Duo Contraste (respectiv Trio Contraste fără flaut), pianistul Sorin Petrescu şi percuționistul Doru Roman, şi violistul clujean Christian Naş, stabilit în Germania. Dacă pe „contraşti” îi ştiam, respectam şi iubeam de mult, pentru talentul şi profesionalismul dus până la obsesie, pe Christian l-am descoperit acum, un minunat maestru al culorilor, cu o tehnică şi prezență scenică ambele impecabile. Programul duo-ului a debutat cu un aranjament al lucrării Trivium (inițial pentru orgă), aparținând unui compozitor pe care eu nu-l iubesc, Arvo Pärt, dar a cărui muzică hipnotică şi isonică a funcționat foarte bine în context, creând o punte între piesele corale şi restul concertului. Talentul de orchestrator al lui Sorin Petrescu este impresionant şi niciodată menționat în programe… Concertul lor a mai cuprins şi alte aranjamente de-ale sale, deja celebrele Piese Pastorale ale lui Aurel Stroe, a căror stranie naivitate este minunat pusă în valoare de inventivitatea timbrală a lui Sorin, precum şi Nr. 8 din ciclul de pian Levanticele de Dan Dediu, Axionvorspiel – Scala aenigmatica, o bijuterie muzicală, ca şi celelalte piese din ciclu. Am avut impresia că simplitatea şi bizareria universului lui Stroe a fost punctul de pornire în construcția programului, pentru că toate lucrările păreau să aparțină aceluiaşi etos quasi oniric, uşor suprarealist. Rurisodon de Darie Nemeş-Bota, tânăr compozitor băimărean, singura primă audiție a serii, a explorat isonul în forma sa de ostinato. După o introducere (cam) lungă de tremolo pe tom tom-uri, discursul muzical s-a articulat în două ample secțiuni repetitive, prima suprapunând o pulsație obsedantă asimetrică (membrane) cu o melodie cu iz oriental-folcloric (pianul), iar a doua suprapunând mişcarea continuă (tremolo alternativ la pian şi vibrafon) cu sugestii de clopote. Totul s-a încheiat cu o codă dramatică şi figurativă. O scriitură simplă, eficientă şi expresivă care ar fi meritat poate mai multă cizelare, mai ales la nivelul articulațiilor dintre secțiuni. Lucrarea Corneliei Tăutu, Da capo, a propus o lume minimalistă, diatonică şi pastorală, care din păcate a folosit mult prea mult secvențele în secțiunea mediană. Foarte interesante mi s-au părut a fi cele două miniaturi ale compozitorului Horst Lohse, extrase din ciclul The Seven Mortal Sins pentru orgă şi aranjate de Sorin Petrescu pentru duo. Lucrările, inspirate de Hieronymus Bosch, au folosit măiestrit şi foarte pregnant ostinato-ul: „Acedia”, toată în pianissimo, a suprapus sintetizatorul cu kalimba într-o evoluție mai degrabă magică şi hipnotică decât „apatică”, iar „Avariția”, aproape toată în fortissimo, a fost o reprezentare muzicală a obsesiei patologice: un acord repetat, cu diferite intervenții, comentarii sau întreruperi care nu reuşesc să deraieze pulsația de la zvâcnirea sa implacabilă.
Christian Naş – Foto: Darius Sala
Excelentul violist Christian Naş a interpretat doar trei lucrări, dar toate minunate. Sonata bizantină de Paul Constantinescu, o lucrare de o frumusețe austeră, scrisă inițial pentru violoncel, este articulată în trei părți: „Praeludium”, „Passacaglia” şi „Finale”. Din cimpoiu, lucrarea Violetei Dinescu din 1986, este deja una de referință pentru orice violist, structurată în cinci părți şi transfigurând cu mare rafinament şi inventivitate spiritul românesc, pe linia lui George Enescu. Doiniri obsesive, isonuri, baleiaje sau fragmente de dans, toate sunt împletite într-o succesiune spontană şi imprevizibilă, amintind de improvizație şi amestecând idiomul tradiției occidentale cu cel al muzicii tradiționale româneşti. Momentul de vârf al zilei l-a reprezentat pentru mine însă lucrarea lui Raphaël Languillat, Vision of the Living Light (d’apres Hildegard von Bingen), o muzică cu adevărat vie, frumoasă în cel mai pur sens al cuvântului şi ciudat de emoționantă – aici un mare merit îl are cu siguranță şi interpretarea lui Christian Naş. Un sunet lung în acut este străfulgerat de zbateri ale violei, ca nişte aripi de pasăre. Se nasc irizări diatonice şi tremolo-uri, structuri isonice care se cațără sau coboară pe figurații luminoase care treptat încep să gliseze şi devin continue, pierzându-se la final în eter. Superb.
Diana Moş şi Mihai Măniceanu - Foto: Darius Sala
Ziua 2
A doua zi de TIMSONIA a constat în două recitaluri susținute la Bastionul Theresia sub „umbrela” tematică TRADIȚIONAL – CONTEMPORAN şi mi-a prilejuit o serie de confirmări şi de descoperiri. Confirmările mi-au fost oferite de duo-ul Diana Moş (vioară) şi Mihai Măniceanu (pian), doi lideri incontestabili ai generațiilor lor: în cazul lui Mihai, şi din punct de vedere componistic, nu numai interpretativ. Duo-ul (încă) nu are nume, dar as sugera „Match made in Heaven”, pentru că, în afară de seriozitate şi profesionalism, au acelaşi tip de energie cărnoasă, viscerală, „vânoasă”. Recitalul lor, care a cuprins exclusiv muzică românească, a debutat cu o lucrare mai de şcoală a lui Tiberiu Olah, Sonatina pentru vioară şi pian, de factură modală, care a căpătat viață în dansul energetic din partea a treia. A urmat Cantabile e Presto, tot pentru duo, de Mihai Măniceanu, o lucrare scrisă în cadrul unui proiect al Muzeului Național „George Enescu”, N-ESCU, care a comandat variațiuni pe teme ale compozitorului (de unde şi titlul-parafrază). După un început surprinzător de liric pentru autor, cele două instrumente se lansează în mecanisme vitale şi citate distorsionate, un discurs fracturat şi plin de vitalitate. Am ascultat apoi prima sonată de pian de Aurel Stroe, într-o variantă interpretativă mai brutală, mai nerăbdătoare, mai ales în tema a doua a primei părți. Această mocnire a unei violențe latente, ascunsă sub un tuşeu fin şi sub o frazare impecabilă, a continuat şi în partea a doua şi în complexa fugă din partea a treia. Plăcerea, implicarea şi concentrarea pianistului s-a concretizat şi într-un mârâit continuu: o versiune pentru pian şi voce, deci, a capodoperei lui Stroe. Recitalul s-a încheiat cu Glossa pentru vioară şi pian de Nicolae Brânduş, a cărui estetică se potriveşte de minune celor doi interpreți: rupturi stilistice şi de structuri, frenezie coşmarească şi virtuozitate malefică – mai ales în partea a treia, cea mai impresionantă. Totul e dominat de un simț ludic şugubăț dar permanent „isteric”, cu excepția finalului lent şi liric.
Saša Mirković şi Vladimir Blagojević
Surprizele au apărut în partea a doua a serii, în recitalul duo-ului Saša Mirković (violă) şi Vladimir Blagojević (acordeon), doi interpreți absolut senzaționali din Serbia care au interpretat, cu excepția unui compozitor român, numai muzică din țara lor. Excelentă combinația timbrală dintre cele două instrumente, mânuite cu mare măiestrie şi pasiune de doi vrăjitori ai culorilor. Cu excepția debutului şi al finalului, ambele ludice, recitalul lor a stat sub semnul lamento-ului, al încărcăturii emoționale şi al dramatismului. Prima lucrare a fost una din cele mai curajoase din festival, com.app.data de Maja Bosnić, care i-a provocat pe interpreți să cânte şi la smartphone-uri. O proiecție video permitea publicului să observe acțiunile celor doi, aşezați cu spatele şi cu telefoanele pe pupitre. O muzică gestuală şi mozaicată în care țârâituri şi sonorități din diverse aplicații şi jocuri pe telefon erau emise de aparate şi imitate / dezvoltate de instrumente, câteodată producându-se timbruri noi din combinații telefon-instrument acustic. Totul colorat cu clicăială amplificată de butoane, elemente de performance (aruncarea telefoanelor pe scaune într-un duo „de percuție”) şi joc de lumini colorate. Cusurul acestei piese a fost doar lungimea, disproporționată cu cantitatea de informație muzicală. Prosopopeea urmei de Cătălin Crețu a fost o lucrare foarte sensibilă, imprevizibilă din punct de vedere formal, care a prezentat în succesiune o lamentare din ce în ce mai viscerală, un dialog de mixturi dansante în continuă tensionare, o țesătură polifonică imitativă şi mici momente de hoquetus. Dacă ar fi să îmi aleg o lucrare preferată din întregul festival, o lucrare care chiar mi-a făcut pielea de găină, aceasta ar fi Longing de Vladimir Trmčić – şi m-a bucurat foarte tare să văd că o tânguire lentă şi dramatică poate stârni un asemenea entuziasm al publicului care, după cum ştim, în general reacționează aşa mai mult la lucrări energetice şi spectaculoase ca virtuozitate. Tensiunea a fost permanentă, susținută de la prima la ultima notă, un lamento în acut, la limita audibilului, care a căpătat treptat carne, cele două instrumente topindu-se unul într-altul prin glisări şi isoane. Am intrat pe toată durata piesei într-un timp elastic, al durerii şi al nostalgiei. Tot în lumea tânguirilor am rămas şi în următoarele două piese, orthostasis.excitotoxicity de Ana Gnjatović (o variantă a unei lucrări camerale, titlul referindu-se la căderea bruscă de tensiune şi simptomele acesteia) şi Luce Sconosciuta de Stevan Kovač Tikmajer, o lucrare care a încorporat şi o bandă discretă. Dacă lucrarea Anei a explorat cu precădere registrul grav şi ostinările cromatice, Luce Sconosciuta a realizat o ambiguitate timbrală permanentă în nuanțe delicate, în care se confundau sunetele instrumentelor între ele şi cu mediul electronic care apărea şi dispărea ca o vrajă. Recitalul s-a terminat „triumfător” cu Aydes Virays Amo de Dragana Jovanonić, o miniatură haioasă care i-a dezlănțuit pe cei doi interpreți într-un folclor imaginar şi frenetic de o virtuozitate inumană.
Ziua 3
În dimineața zilei de 20 noiembrie am asistat la două conferințe excelente. Prima a fost susținută de Cătălin Crețu, unul din foarte puținii compozitori români care se descurcă cu aplomb şi naturalețe prin hățişurile programului Max/MSP şi care a vorbit, după cum era de aşteptat, despre Prolongația corporală prin gestul mediat tehnologic. O metaforă foarte frumoasă a computerului ca prelungire a corpului şi a minții muzicianului; de altfel, compozitoarea Sabina Ulubeanu a şi remarcat că modul în care Cătălin vorbeşte despre computer este ca despre o ființă vie, un prieten vechi. Au fost prezentate, cu carismă şi claritate, şase modalități de folosire a tehnologiei în artă: 1. Computerul, 2. Senzorii, 3. Microfonul, 4. Camera video, 5. Kinectul şi 6. Electroencefalograful. Cătălin a început prin a vorbi despre tabelul cu zaruri al lui Mozart, o primă aplicație a combinatoricii în muzică (pe baza unei scheme armonice foarte clare), apoi şi-a prezentat fragmente din lucrări multimedia precum Piano Interactions (ciclu de şapte miniaturi pentru pian augmentat cu senzori), instalația audio-vizuală Lipatti Interactive (cu fotografii şi muzici de Dinu Lipatti), Odd Interactions pentru percuție solo şi live electronics (în care toboşarul îşi generează „acompaniamentul” tot cu ajutorul senzorilor), instalația audio-video Inner Dust sau Aquacustectonium, o instalație cu un subwoofer lipit de un acvariu cu apă, tremurul apei fiind proiectat pe jos şi transformat în „32 de pianişti virtuali”, instalația fiind controlată audio-video prin mişcare. Și multe altele, care au convins publicul că poți face magie şi poezie şi cu ajutorul tehnologiei sau al algoritmilor, dacă ai imaginație. Delicioasă a fost intervenția la final a unei doamne din public care, fascinată de experimentele cu electroencefalograful, l-a întrebat pe Cătălin dacă comunică cu extratereştrii. Din păcate, vorbitorul a preferat să rămână discret în această privință.
A urmat o prezentare impresionantă a compozitorului Mihai Popean, Transcendence: Aus den sieben Tagen, care a prezentat ciclul de muzică intuitivă lui Karlheinz Stockhausen, 15 text compositions scrise în 1968. Popean l-a pus în legătură pe Stockhausen cu Ray Kurzweil – avocat al mişcărilor futuriste şi transumaniste – şi cu principiile praxisului antic indo-tibetan de sunet ceremonial, respectiv cu obsesia găsirii unui vehicul al transcendenței, a unei modalități de augmentare a conştiinței. Analiza temeinică folosind modelul de mandala a ciclului Aus den sieben Tagen a fost completată şi de concluziile cercetării de teren a lui Mihai Popean în America şi Nepal.
Ansamblul de muzica experimentala al FMT – Foto: Darius Sala
Seara ne-am adunat în superba sală a Muzeului de Artă pentru două concerte consecutive, primul susținut de cadrele didactice şi al doilea de studenții Facultății de Muzică din Timişoara. Concertul cadrelor didactice a prezentat lucrări în general mai vechi: am ratat din nefericire primele trei, Soliloque IV pentru trombon de Nicolae Brânduş, interpretată de studentul Vlad Faur şi două lieduri interpretate de Mia Iuga şi Aida Marc, Vin țigăncile… de Dumitru Capoianu şi Amărâtă turturea, de Felicia Donceanu. Prima parte din Sonata IV – Rapsodia in tre episodi de Constantin Silvestri a fost interpretată competent de Melitta Neag. A urmat Divertimento Nr. 3 („Blues” şi „Swing”) de Sabin Păutza interpretat de Aida Marc (pian) şi Teofil Buteică (vioară) cu mari probleme intonaționale. Silvia Sorina Munteanu (soprană) şi Victor Andrei Părău (pian) au interpretat minunat muzici foarte reuşite, Trei cântece pe versuri de Tristan Tzara de Sabin Păutza şi delicioasa Un păianjen, pe versuri de Tudor Arghezi, de Dan Dediu. O voce superbă şi un pianist cu totul excepțional, despre care voi vorbi pe larg mai încolo. Nu m-a impresionat interpretarea Interludiului şi Toccatei din Suita a II-a pentru pian de Remus Georgescu de către Marcela Sorina Costea. Carismaticul şi talentatul trompetist Sergiu Cârstea a interpretat Puzzle de Elena Apostol, o lucrare în care un element giusto, o figurație cariată, începe să fie virusat treptat de unul liric şi meditativ. A urmat o lucrare acusmatică de Mihai Popean, Bardo, lugubră şi rafinată, bântuită de păsări fantomatice, ecouri, glisări şi pulsații stranii, într-un discurs din ce în ce mai eterogen. Nu am înțeles includerea în program a Cvartetului de coarde nr. 5 de Mihai Ungureanu, o lucrare foarte scolastică interpretată de altfel competent de Simona Dehelean, Mariana Radu, Irina Vizir şi Petre Călin. Concertul s-a încheiat cu deja celebra şi mult-cântata Radio.zip de Cristian Bence-Muk, acum în varianta pentru vioară şi pian: Interferences – Radio.zip retuned. O lucrare scrisă cu foarte mult umor care sugerează schimbarea din ce în ce mai frenetică a posturilor de radio, prilejuind un univers postmodern şi absurd. Piesa a fost interpretată foarte convingător de Cătălina Căpățînă (vioară) şi Roxana Ardeleanu (pian).
Paul Grosar şi Csilla Bordos
Dacă am avut câteva rezerve la concertul profesorilor, concertul studenților m-a făcut să reînvii precum Pasărea Phoenix. Pentru mine a fost o surpriză extraordinară şi nu numai unul din cele mai bune concerte din TIMSONIA, dar unul din cele mai bune concerte ale anului. Am văzut o atitudine absolut exemplară a studenților claselor de interpretare, pe care recunosc că pe teritoriul românesc nu am mai întâlnit-o. Tineri interpreți care nu numai că nu s-au ferit de muzici curajoase, dar le-au interpretat cu vădită plăcere şi seriozitate. Primul moment din concert a fost susținut de Ansamblul de muzică experimentală FMT, coordonat de Mihai Popean, care au interpretat selecții din ciclul lui Stockhausen despre care s-a discutat dimineața, Aus den sieben Tagen. Este vorba despre talentații Beatrice Degan, Ligia Tiponuț, Filip Năsui (voci), Georgiana Groza (flaut), Mihai Reja (vioară) şi Duško Savić (trompetă). Violonista Evelina Mehedinți a interpretat cu aplomb lucrarea francezului Armando Balice, Călătorie în România pentru vioară şi bandă, o piesă gestuală, scurtă dar producătoare de fiori. A urmat piesa de rezistență a acesui puzzle de muzici şi momentul de vârf al serii: György Ligeti, Mysteries of the macabre, interpretată excepțional de trompetistul Paul Grosar şi pianista Csilla Bordos. Ambii în travesti, cu un joc scenic formidabil şi o clară cunoaştere în profunzime a foarte dificilei partituri. Un moment viu, dement şi haios foc. În continuare două pianiste foarte bune au interpretat selecții din ciclurile Makrokosmos I şi II de George Crumb: Bernadett Bakos („Proteus – Pisces” şi „Dream images – Gemini” din primul volum) şi Cristina Zgriban („Morning Music – Cancer” şi „The Mystic Chord – Sagittarius” din al doilea volum). Două interpretări foarte expresive ale muzicilor unui compozitor din păcate prea puțin cântat la noi, cu o lume timbrală foarte personală. Semela Amara Măgărin a optat pentru… 4’33” de John Cage, „cântat” foarte serios şi asumat. În afară de umorul inerent unei astfel de manifestări, m-a bucurat mult curajul propunerii. În încheiere, un mini-concert al ansamblului Percutissimo, despre care nu am destule cuvinte de laudă. Cât de buni sunt toți (Amelia Trifu, Patrick Cojerean, Patricia Popescu), cât de multă pasiune insuflă în ei profesorul lor, minunatul Doru Roman (care a cântat cot la cot cu ei) şi piesele alese, toate excepționale (ceea ce denotă nu numai profesionalism, dar şi inteligență curatorială). S-a început cu Gert Bomhof – Hand Work, o miniatură în care cei patru percuționişti nu se folosesc decât de mâini (pocnituri, aplauze) şi voci (şuierături). A urmat Improvisation de Zoltán Pongrácz, unde s-a cântat la pahare, la cinele, la corzile pianului, la kalimbe şi, spre final, la membrane. În final, The Chair-men of the Bored de David Punto, din nou un moment de teatru instrumental ludic în care cei patru se aşează şi ridică de pe scaune, bat din picioare, bat în propriul corp, se joacă şi dansează între ei, pe o structură ritmică foarte bine definită. Concertul a fost dedicat colegului lor care în prezent are probleme de sănătate, foarte talentatul Daniel Jumugă Cuibariu. Aş mai avea multe, multe epitete admirative şi semne de exclamare în tolbă pentru acest concert, dar din păcate spațiul nu îmi permite.
Matei Ioachimescu, Sabina Ulubeanu, Oltea Zambori: Make it happen!
Ziua 4
A patra zi „timsonică” (21 noiembrie), din nou la Bastionul Theresia, care a rămas din acest moment până la finalul festivalului gazda tuturor evenimentelor, a debutat dimineața cu o discuție foarte interesantă, moderată de compozitoarea Sabina Ulubeanu – unul din cei mai activi promotori ai muzicii noi din ultimii ani din România, în calitate de director artistic al festivalului InnerSound. Discuția s-a numit Make it Happen! O conversație atipică despre management cultural şi imaginea personală a artistului în secolul 21 şi i-a avut ca invitați pe un manager cultural timişorean, Oltea Zambori (PRbeta Agency) şi pe un interpret deja de renume internațional, flautistul Matei Ioachimescu. Provocați de Sabina, cei doi au vândut nişte „ponturi” foarte deştepte tinerilor muzicieni prezenți în sală şi îmi permit să notez aici cele care mi s-au părut cele mai interesante. Oltea, un PR atât de pasionat încât a mers timp de două luni 2-3 ore pe zi cu tramvaiul numai ca să asculte ce vorbesc oamenii şi să îşi dea seama ce interese au, ne-a vorbit despre: necesitatea creerii unei imagini umane şi simpatice a artistului promovat, prin detalii aparent nesemnificative dar care îl umanizează (de ex., ce filme îi plac); necesitatea lipsei de prejudecăți şi elitism în promovare, pentru că de multe ori poți găsi modele valabile şi în domenii care nu intră în aria ta de interes; necesitatea de a semna un contract pentru absolut orice faci. Matei ne-a vorbit despre: alcătuirea inteligentă şi în baza unei idei / tematici a repertoriului unui concert („înainte să îl poți vinde, trebuie să ai un produs foarte bun”); modalități de a face publicul să se simtă privilegiat pentru că este în sală şi de a şti să îl vrăjeşti („nu trebuie să înțelegeți magia pe care o facem noi aici, ci doar să o simțiți”); necesitatea, în mod paradoxal, de a avea emoții pe scenă dar şi de a le transforma în emoții pozitive, precum şi necesitatea de a greşi pentru a putea ulterior creşte; privilegiul de a studia în intimitate la instrument şi de a fi astfel transportat în propria ta lume.
Seara, cele două recitaluri au fost reunite de tema BAROC – CONTEMPORAN, dar distanțate extrem de mult de atitudinea interpreților. Primul recital a fost susținut de către pianiştii Manuela şi Dragoş Mihăilescu, care au interpretat la patru mâini Fantasia upon one note de György Kurtág pe o temă de Henry Purcell şi Arabesque de Gabriel Almaşi, precum şi lucrarea pentru pian solo 11 Minuten für Klavier a compozitorului austriac Martin Lichtfuss (Manuela Mihăilescu). Cu regret trebuie să spun că acest concert a fost foarte puțin pregătit, s-a cântat neglijent şi inexpresiv, aproape robotic, şi că a fost în discordanță cu restul evenimentelor din festival. Am reținut însă lucrarea foarte expresivă şi bine condusă a lui Gabriel Almaşi, într-un limbaj aproape neoclasic, cromatic, care sugera un pianist cu patru mâini, cele două partituri omogenizându-se pe gesturi comune. Aştept cu nerăbdare să o ascult într-o altă interpretare.
Alfredo Ovalles si Matei Ioachimescu – Foto: Darius Sala
Duo-ul vienez Matei Ioachimescu (flaut) şi Alfredo Ovalles (pian), alcătuit dintr-un interpret român şi unul din Venezuela, a demonstrat o atitudine la polul opus, extrem de profesionalistă şi plină de respect față de partiturile interpretate. Chiar dacă nu au mai fost chiar în forma de la Bucureşti (acelaşi recital, cu câteva modificări, l-am ascultat şi la începutul lunii noiembrie, în cadrul Festivalului MERIDIAN), cei doi au făcut cu adevărat Muzică, unul carismatic şi „mişcător din şolduri” (Matei), celălalt un mecanism de înaltă precizie (Alfredo); Aer şi Pământ, dar (talentați) Foc amândoi. Printre lucrările interpretate am ascultat variațiuni „deconstruite” ale ciclului La Folia de Marin Marais, realizate de multitalentatul Alfredo Ovalles. S-a cântat superba lucrare Lied de Toshio Hosokawa, un compozitor japonez care explorează calitățile „caligrafice” ale sunetului prin melisme eterofonice. S-a cântat mai puțin inspirata lucrare Voce Rotta de Füsun Köksal, un fel de expoziție de tehnici extinse şi de obiecte sonore – interpretată în schimb extrem de convingător. S-a cântat a treia parte din Duo-ul lui Wolfram Wagner, un compozitor ale cărui opțiuni estetice incredibil de anacronice nu le înțeleg (e născut în 1962!), dar iată că muzica sa, în mâinile unor interpreți de calibrul celor doi, a fost convingătoare. S-a mai cântat Elegia Doinei Rotaru, frumusețe sonoră provocatoare de lacrimi, o eterofonie lichidă inspirată de versurile lui Lucian Blaga, un lamento apropiat ca stil de construcție (nu neapărat ca sonoritate) de muzica lui Hosokawa. În final, am avut bucuria să reascult exploziva lucrare Beastie Poetry a tinerei compozitoare Margareta Ferek-Petric, de origine croată dar stabilită tot în Viena, o compozitoare care nu are nicio „jenă” în a-şi exprima sincer vitalitatea, balcanismul din ADN şi simțul umorului.
Péter Tornyai
Ziua 5
Ultima zi de TIMSONIE (22 noiembrie) ne-a prilejuit ocazia să luăm contact cu muzici foarte interesante, prin conferințele compozitorilor Péter Tornyai (Ungaria) şi Filippo Perocco (Italia). Tânărul Péter Tornyai ne-a vorbit despre ‘Objet trouvé’ şi citat în lucrările tinerilor compozitori din Ungaria. Am aflat că, la fel ca în cazul Serbiei, există o centralizare foarte mare în Ungaria, totul petrecându-se în Budapesta. Am aflat de CentriFUGA, o organizație de muzică conteporană a cărui co-fondator Péter este, împreună cu Máté Balogh şi Csanád Kedves. Am aflat că tânăra generație de compozitori se simte mai aproape din punct de vedere estetic de generația „bunicilor” decât de cea a „părinților”, bunăoară de grupul experimental New Music Studio creat în anii ’70. Apropierea, pe filieră postmodernă, a tinerei generații de muzica trecutului, se face pe trei căi: 1. prin integrarea unor citate recognoscibile în creații originale, 2. prin distorsionarea şi transformarea citatelor şi 3. prin objets trouvés, inserții ale unor fragmente de material non-muzical sau extra-muzical în creația respectivă. Lucrările despre care s-a vorbit şi din care am audiat câte un fragment au dovedit marea ingeniozitate a autorilor: Péter Eötvös, „maestrul citatului”, da capo (Mit Fragmenten aus W. A. Mozarts Fragmenten) pentru țambal/marimbă şi ansamblu; Bálint Laczkó, Rhapsodie Of 132 pentru cvartet (un discurs fracturat care destructurează cvartetul lui Beethoven); Máté Balogh, Játék („joc”) pentru cvartet cu pian (variațiuni pe lieduri de Beethoven); Zoltán Jeney, Wohin’ pentru orchestră („Oda Bucuriei” cântată în cromatisme întoarse); Balázs Horváth, Plunderphonic intermezzi pentru orchestră şi electronics (lucrare în care este intercalat un Intermezzo de Kodály); din categoria „obiectelor găsite”, György Kurtág, Perpetuum mobile pentru pian (o piesă numai din glissandi), László Vidovszky, Schroeder’s Death pentru pian preparat în timp real de trei asistenți (pianistul cântă game cromatice, dar sunetele sunt pe rând blocate) şi Balázs Futó, Toccata pentru pian (toată pe bas Alberti). Cele mai incitante mi s-au părut chiar lucrările compozitorului Péter Tornyai, din care enumăr: Fritz und Franz pentru cvartet (în care ascunde din loc în loc primele cinci note din cvartetul op. 76 nr. 3 de Haydn, împreună cu armoniile aferente, într-o figurație continuă de şaisprezecimi); fragmente din ciclul Anamorphosis – Nr. 2, Bartók-anamorphosis pentru bariton şi orchestră (obsesia „Judith” din Castelul lui Barbă Albastră) şi Nr. 3, Purcell-anamorphosis pentru voce, violoncel, clavecin şi pian (transpoziția unor armonii dintr-o polifonie la 5 voci din care melodia uneia este „anihilată” şi transformată în recitativ); KAGELstatt-trio pentru două violoncele şi țambal (o variațiune a celebrei piese Match de Kagel). Trebuie amintită şi instalația interactivă cu cântece populare ungureşti pe care compozitorul a realizat-o împreună cu Krisztián Kertész, Bartók’s Bug Collection. Rog cititorul să mă ierte pentru acest lung pomelnic de lucrări, dar entuziasmul cu care au fost primite de către public mă face să cred că acest playlist este necesar oricărui amator de muzici (mai cu seamă postmoderne).
Compozitorul Filippo Perocco, conducător al celebrului ansamblu L’arsenale, nu a putut din păcate sosi la Timişoara, însă a trimis o prezentare video în care ne-a prezentat câteva dintre cele mai reprezentative lucrări dedicate ansamblului. Suntem într-o zonă estetică foarte diferită de cea prezentată de Tornyai, în care timbralitatea devine parametru principal de lucru. Și urmează aici o nouă listă de muzici: Silvia Borzelli, di questo I. andante (o ostinare dramatică pentru voce şi ansamblu mic); Rizoma I pentru voce, ansamblu şi electronics de Stephano Pierini (o lucrare care mi-a plăcut la nebunie, condusă cu o mână foarte sigură şi minunat colorată); Stefano Trevisi, Breaking a curtained haze (o magmă de noise-uri cu „muşcături”); Lorenzo Tomio, You are sick (pe departe cea mai „trăznită” lucrare din listă, minimalistă, cu sonorități agresive de sintetizatoare şi şoapte poliritmice alternate cu sunete extrem de acute); Quintettino pentru 5 instrumente de Riccardo Vaglini (o lucrare excelentă cu influențe din jazz) şi Giovanni Verrando, Keekee Bouba pentru voce transformată şi patru muzicieni care cântă la instrumente neconvenționale (din nou o lucrare fascinantă în care compozitorul creează un spațiu bizar din sonorități percusive). În încheiere, Perocco ne-a vorbit puțin despre noul proiect al ansamblului L’arsenale, Don Quijote, muzică pentru filmul lui Orson Wells scrisă de mai mulți compozitori.
Victor Andrei Părău si Martin Wistinghausen – Foto: Darius Sala
Seara a avut loc ultimul concert din festival, ROMANTIC-CONTEMPORAN, o manifestare amplă la care au participat basul german Martin Wistinghausen şi ansamblul timişorean ATEM: Cristian Miclea (clarinet), Cristina Mălăncioiu (vioară) şi Victor Andrei Părău (pian). Unul dintre cele mai active şi mai valoroase ansambluri de muzică nouă din țară, deşi înființat destul de recent, în 2013, ATEM este coordonat de Gabriel Mălăncioiu, un excelent curator muzical. Fiecare din membrii ansamblului este un profesionist desăvârşit şi foarte dedicat muzicii secolelor XX şi XXI. L-am remarcat în mod special pe pianistul Victor Părău, cu siguranță unul dintre cei mai buni din țară, cu un sunet minunat, un control impecabil al claviaturii şi o muzicalitate ieşită din comun. Am remarcat şi vocea frumoasă şi expresivă a basului Martin Wistinghausen, care nu se află la prima colaborare cu ansamblul ATEM. Programul a alternat lucrări contemporane cu muzici de Franz Schubert, toate unificate de o cantabilitate specială: din nou, un program gândit inteligent şi cu o unitate tematică neforțată. O încheiere excelentă a unui festival excelent. Enumăr rapid lucrările lui Schubert, al cărui lirism a fost moderat de o notă destul de austeră în interpretare care mie mi-a plăcut: Grenzen der Menschheit pentru bas şi pian, Serenade pentru vioară şi pian, Der Tod und das Mädchen pentru bas şi pian, Sei mir gegrüsst pentru vioară şi pian, Florio şi Der Wanderer an den Mond pentru bas şi pian. Restul lucrărilor au fost în mare parte prime audiții absolute, iar compozitorii care au scris special pentru acest proiect au pornit de la fragmente din muzica lui Schubert. Lucrarea Sabinei Ulubeanu, Unfinished Doppelgänger, pentru bas care se acompaniază singur cu un pian de jucărie, a fost scrisă pe versuri de Paul Celan şi a combinat două lumi aparent „incomensurabile”: o melodie cățărătoare şi cromatică, cu aplomb romantic şi momente de şerpuire melismatică pe cromatism întors, era sfredelită din când în când de triurile metalice ale pianului de jucărie, ecouri nostalgice ale universului copilăriei. O lucrare foarte expresivă, care poate ar fi beneficiat de o mai mare pregnanță melodică. Șerban Marcu a construit o lume sonoră deşi neoclasică şi cu ecouri prokofieviene, foarte vie şi proaspătă în Toccata impaziente pentru clarinet, vioară şi pian. O lucrare delicioasă şi interpretată cu vădită plăcere de ansamblu. Lucrarea lui Erich S. Hermann, shift 3 – nowhere near (5 exercises to keep yourself busy) pentru bas şi bandă a fost singura din program care s-a aplecat asupra umorului absurd şi al teatrului instrumental. Mediul electronic, simplu dar eficient realizat, consta din procesarea unui pian (în general ostinato-uri şi arpegii ascendente) şi a unei voci de femeie care din când în când anunța robotic şi impasibil debutul fiecăruia dintre cele cinci exerciții: 1. Keeping yourself patient; 2. Keeping yourself together; 3. Keeping yourself aware; 4. Asking yourself how it’s going so far şi 5. Keeping yourself undisturbed. Basul a fost provocat nu numai să folosească tipuri de emisie neconvențională (falset, vorbit, şoptit), dar să şi bată din palme şi din picioare sau să mimeze exerciții fizice cu o cravată. Martin a interpretat convingător lucrarea, deşi mi s-a părut că nu i se potriveşte neapărat foarte tare acest tip de muzică şi că s-a simțit mai bine în lucrări mai lirice. Superba lucrarea a lui Filippo Perocco, Dalla brina pentru pian, hipnotică şi repetitivă, s-a desfăşurat numai în registrul acut al instrumentului, cu câteva „clopote” în extremul grav, un limbaj născut din păsările lui Messiaen, clipociri şi vibrații de note repetate şi figurații rapide care evoluau lent. O lucrare care a pus în evidență extraordinara atenție pentru detaliu a pianistului Victor Părău. Gabriel Mălăncioiu a optat pentru titlul care a fost emblema acestei ediții a festivalului: Interferențe pentru bas şi ansamblu. Lucrarea a alternat două tipuri de structuri: una lentă, misterioasă şi lugubră, mai mult în registrul grav cu irizări în extremul acut, pe Scrisoarea I de Mihai Eminescu (foarte bună pronunția lui Martin!) şi una energetică, o figurație rapidă pe celula enesciană urmată de clopote dramatice, basul cântând aici pe texte de Hölderlin. O lucrare foarte bine condusă şi de o sensibilitate aparte, caracteristică compozitorului. aus seinen Schriften pentru bas solo de Péter Tornyai a folosit fragmente din corespondența lui Schubert, punând în valoare toate registrele lui Martin. Structurată în trei părți, din ce în ce mai scurte, lucrarea a demonstrat talent şi pregnanță melodică – un arpegiu ascendent obsedant în prima secțiune, o melodică lentă şi spațializată în a doua, un discurs ludic în a treia. Despre lucrarea Meander pentru clarinet solo care îmi aparține nu pot spune nimic, dar pot spune că m-a bucurat imens colaborarea cu un interpret minunat, Cristian Miclea, care a „simțit” foarte bine piesa şi i-a găsit cumva interpretarea cea mai personală, accentuând latura misterioasă a contrastelor dintre zvâcnirile melismatice şi lamento-urile statice. Concertul – şi festivalul – s-a încheiat cu o mult prea scurtă lucrare de Martin Wistinghausen, care este şi un talentat compozitor, Lună tu – Beiseit, pentru bas şi ansamblu. Pornind din nou de la Scrisoarea I de Eminescu, Martin a demonstrat că îşi cunoaşte, fireşte, foarte bine „instrumentul”, explorând o mare varietate de culori, de la şoaptă la falset la rap cu permutări la lamentare, trio-ul de instrumente țesând în jurul vocii un fundal realizat în mare parte din ostinato-uri şi pedale.
Am obiceiul de a pleca din orice loc de care prind drag cu câteva pietre: cu cât mi-e mai plin sufletul, cu atât atârnă mai greu bagajul la final. Am băgat şi când am plecat din Timişoara în buzunar diverse comori: rafinatul Raphaël Languillat, haiosul Paul Grosar, tânguitorii Saša Mirković şi Vladimir Blagojević, ingeniosul Péter Tornyai, Longing-ul lui Vladimir Trmčić, Doru Roman, ATEM-ii cei dragi şi multe, multe alte momente care m-au emoționat, m-au bucurat şi m-au făcut să sper că lumea muzicii noi din România este pe drumul cel bun. Și cu oameni ca Gabriel Mălăncioiu, Gabriel Almaşi, Mihai Popean şi restul echipei TIMSONIA, avem şanse mari de tot ca România să (re)devină, de ce nu, un punct de referință în Europa.
