Publications

REPORTAJ: Simpozion internațional în cadrul SIMN 2019

Ana Diaconu: Gândirea muzicală de avangardă în Franța și România – simpozion internațional în cadrul SIMN

Reportaj difuzat la Radio România Muzical, în 3 iunie 2019.

În cadrul ediției a XXIX-a a Festivalului SIMN a avut loc sâmbătă, 25 mai 2019, un simpozion internațional de muzicologie dedicat Gândirii muzicale de avangardă în Franța și România. Patru muzicologi francezi au fost prezenți pentru prima dată în România, prilej cu care am stat de vorbă cu fiecare dintre ei.

Invitații au dezbătut la UNMB subiecte captivante privind personalități și concepte ale avangardei muzicale franceze și române. Evenimentul a fost moderat de Olguța Lupu și coordonat de muzicologul Valentina Sandu-Dediu, care a vorbit despre contribuțiile lui Constantin Brăiloiu la Revue de musicologie.

Figura compozitorului Costin Miereanu a reprezentat centrul de interes al mai multor comunicări. Au abordat diverse aspecte din compoziția și filosofiile sale muzicale Oana Andreica de la Cluj, dar și doi dintre cei patru muzicologi francezi prezenți pentru prima dată la București.

Etienne Kippelen de la Universitatea Aix-Marseille: „Am acceptat imediat această invitație. Îmi propusesem, de mai mult timp, să descopăr mai bine țările din estul Europei. S-a potrivit foarte bine și cu programul meu. Am început să cercetez compozitorii români care au emigrat în Franța, ceea ce a fost o noutate pentru mine. Nu mai abordasem înainte creația lui Horațiu Rădulescu, Miereanu, Aurel Stroe și toți acești compozitori sunt întru totul pasionanți. Pe Miereanu îl întâlnisem înainte, îi cunoșteam activitatea teoretică, universitară, care este semnificativă, dar în ceea ce privește compozițiile, știam foarte puține lucruri. Cu Rădulescu nu eram deloc familiarizat, iar în legătură cu Stroe m-a ajutat foarte mult Bernard Cavanna, care e marele specialist pe subiect în Franța, iar el mi-a prezentat creații pe care nu le știam.”

și Nicolas Donin, fondatorul echipei de Analiză a practicilor muzicale de la Institut de Recherche et Coordination Acoustique/Musique din Paris. Acesta a prezentat, dintr-o perspectivă practică, aplicată, câteva dileme și posibile răspunsuri privind partiturile grafice: „Ceea ce este fascinant la aceste partituri grafice este că unele partituri pot fi citite de oricine pentru că nimeni nu știe efectiv cum să le citească. Cred că sunt două categorii de partituri grafice: acelea care sunt aproape niște desene, cum sunt partiturile compozitorului italian Bussotti, de pildă și altele care au, totuși, o ordine prestabilită, niște reguli de lectură. Ceea ce mă preocupă pe mine este că sunt foarte multe moduri în care poate fi citită o partitură grafică, dar că sunt anumite moduri de lectură care totuși nu sunt corecte.”

Tot de la IRCAM, a fost invitat la simpozion François-Xavier Féron, care a abordat subiectul gândirii spectrale ale lui Gerard Grisey: „Am fost încântat de această ocazie de a veni în România, o țară pe care nu o cunoșteam, și de a aprofunda puțin cultura muzicală de aici. M-am bucurat să aflu mai multe despre compozitori pe care îi apreciez foarte mult (cum este Horațiu Rădulescu) și despre subiecte care au legătură cu preocuparea mea principală, anume muzica spectrală. M-am bucurat să vorbesc despre Gerard Grisey, să contribui la o cunoaștere mai largă a muzicii sale.”

O descoperire inedită a fost revelată de Lucie Kayas, profesor de muzicologie la Conservatorul Național Superior din Paris, care a pus sub lupă aspecte necunoscute din biografia unei figuri feminine marcante din România, care a activat la Paris, Mica Salabert: „Când am primit această invitație, am zis da, vin, dar despre ce aș putea vorbi Mai ales că specializarea mea merge mai degrabă înspre muzica franceză de secol XX. Valentina Sandu-Dediu mi-a acordat o libertate totală, așa că am avut mult de reflectat. M-am gândit atunci că sunt două soluții posibile: fie va fi un subiect legat de Enescu – întrucât știam că există multe scrisori la Biblioteca Națională din Paris –, fie ceva legat de Salabert, pentru că această editură a existat în strânsă legătură cu ideea de modernitate. M-am gândit apoi la personalitatea Micăi Slabert, despre care auzisem tot felul de informații, un subiect de legătură între Franța și România, care atingea, de asemenea, subiectul edițiilor de muzică contemporană. Apoi mi-am dat seama că a avut o viață destul de bogată despre care se cunosc foarte puține informații, așa că acesta a fost punctul de plecare.”

INTERVIU: Cătălin Crețu despre “Protosonic”

SIMN 2019

Interviu cu Cătălin Crețu despre spectacolul multimedia Protosonic  

Cum a apărut conceptul pentru acest concert?

            Nu aveam un titlu, știam doar cu cine vreau să lucrez; cu Fernando Mihalache aveam un plan să inițiem un ansamblu, Synthcordia. Asta e practic prima noastră apariție, ne formăm ca duet. Fiindcă mi se părea că programul nu e încă suficient de copt și suficient de rotund, l-am invitat pe Mitoș Micleușanu, un artist foarte special care este și muzician, artist vizual și poet. M-am întâlnit cu el și i-am propus să fie invitat la lansarea ansamblului nostru. Aveam deja niște lucrări, am scris și eu o lucrare special pentru acest concert, a scris și Fernando una și apoi Mitoș a găsit titlul – Protosonic. Eu obișnuiesc să fac spectacole în festivalul Săptămâna Internațională a Muzicii Noi de mai bine de zece ani, prin Centrul de Muzică Electro-acustică și Multimedia, doar că în ultimii doi ani m-am retras pentru că e foarte multă bătaie de cap: pe lângă faptul că trebuie să scrii lucrările, să le aduni, să le repeți, punerea în scenă necesită un mare efort. Există și problema spațiului – acest spațiu (n.r. – Studioul de Operă al Universității Naționale de Muzică din București) nu e dedicat evenimentelor multimedia, aici se face clasa de operă, astfel că e destul de complicat și am făcut o pauză, dar îmi era dor să mai pun în scenă un astfel de eveniment. Mă bucur că sunt oameni profesioniști – am pus cablurile și a sunat totul din prima, aici trebuie să menționez neapărat și noul inginer de sunet, un mare câștig pentru conservator – Claudiu Roșiu, un foarte bun tehnician. Mă simt în siguranță când știu că e cineva de partea cealaltă a cortinei care înțelege exact ce ar trebui să se audă în sală.

Vorbiți-mi despre lucrarea dumneavoastră.

            Este o trilogie, i-am spus Trilogia urmei. De ce le-am legat în această trilogie? Pentru că toate au de-a face cu acordeonul – cu baianul mai bine zis. Acum doi ani am avut o bursă la Zürich, la un studio de la Universitatea de Arte din Zürich și am propus să fac o lucrare pentru baian și mediu electronic. Și atunci am înregistrat niște sunete aici, în România, și m-am dus cu ele în Elveția, unde am lucrat intens două săptămâni și am reușit să generez, să procesez două tipuri de sunete; cu primul tip de sunete am făcut o lucrare electronică pe care am numit-o Richblick – o lucrare cu sunete provenite din acordeon, foarte procesate, o lucrare electronică, o piesă pe bandă. Și mi-a rămas material pentru încă o lucrare. Sunetele care mi-au mai rămas aduc puțin cu baianul, astfel că am păstrat materialul în ideea că fac o lucrare pentru bandă și baian – asta se numește Restblick. Ele sunt piese-surori, chiar dacă folosesc tehnici diferite. Ceea ce e inedit la această lucrare este faptul că am făcut un algoritm care preia intensitatea cu care cântă instrumentistul, care controlează și modul în care se plimbă sunetul în boxe, ca și cum întreaga sală se află în burduful acordeonului. Lucrarea de mijloc – Prosopopeea urmei – e o lucrare ce nu are legătură cu Elveția sau cu cele două blick-uri. Inițial a fost scrisă pentru baian și violoncel, pentru ansamblul Arcord din Viena, a fost cântată acum două ediții la S.I.M.N. și am mai făcut și o variantă pentru baian și violă, cântată la Timișoara. Acum nu mai avem violoncelist, practic boxa devine violoncelist. E un duet între baian și un violoncelist care nu există. Asta e trilogia.

Despre semnificația titlurilor: Richblick, prima lucrare se numește așa fiindcă era un deal în Zürich unde mi-a venit ideea lucrării; acesta avea sufixul blick – care înseamnă vedere – iar Rich vine de la Zürich. Cea de-a doua vine de la București – Bucharest, Rest și blick. Sună bine pentru că e și restul de material sonor. Prosopopeea este o figură retorică ce se leagă de absență, e ca și cum cineva care nu mai există fizic e prezent acolo, un fel de încarnare a duhului. E o metaforă.

Ce ne puteți spune despre remixul Sincroniei de Ștefan Niculescu?

Ideea inițială a fost să iau partitura, unele dintre știme să le dau acordeonului, celelalte să fie făcute cu instrumente virtuale, iar invitatul nostru, Mitoș, să și proceseze acest material. După ce am copiat partitura în programul de notare mi-am dat seama că scriitura nu se pretează acordeonului, e o scriitură pentru lemne, pentru suflători. Am renunțat și la procesare, pentru că piesa e destul de complexă. În schimb am făcut altă schimbare: fiecare dintre instrumente se aude pe alt difuzor, deci practic e ca și cum ar fi cinci instrumentiști cu o sonoritate foarte rotundă, fiindcă în fiecare boxă se aude un alt instrument virtual. După părerea mea este cea mai fidelă versiune a Sincroniei, fiindcă am respectat întocmai indicațiile maestrului chiar de pe manuscris.

Credeți că există un public pentru acest tip de evenimente?

            Eu cred că public există în România, un public inteligent, dar nu întotdeauna reușește organizatorul de spectacole să se ducă exact la publicul-țintă. De mai multe ori unii oameni au venit întâmplător la unele manifestări artistice cu muzici mai grele; iar oamenii au plecat foarte încântați. Poate unii au nimerit din greșeală, iar întrebarea e cum reușim să îi aducem. După cum știm, toată lumea se duce înspre zona de entertainment, fapt pe care cu tristețe îl observ și în Conservator. Cred, însă, că există public pentru orice gen, numai că e vorba de publicitate, de marketing și de contactul cu alte muzici și alte curente.

 

Interviu realizat de Petre Fugaciu

CRONICA: PROFIL – Incheierea SIMN 2019

SIMN 2019

Iulia Alexandra Chertes:

SĂPTĂMÂNA INTERNAȚIONALĂ A MUZICII NOI: ÎNCHEIEREA EDIȚIEI A XXIX-A

O cronică redactată „la cald” transmite vibrația imediată a emoțiilor și este important să surprindem impresiile proaspete, cât timp starea de spirit generată de un anumit concert încă nu s-a învechit și nu s-a șters; dar poate este tot atât de relevant să verificăm durabilitatea impresiilor odată decantate, ceea ce reprezintă o validare a acestora la o anumită distanță de la evenimentul muzical recenzat. În cazul de față, vorbesc despre ecoul încă puternic al concertului susținut de Ansamblul Profil, dirijat de Tiberiu Soare, cu care s-a încheiat Săptămâna Internațională a Muzicii Noi în seara de duminică, 26 mai. Beneficiem de altfel și de două interviuri oferite în acest răstimp de Tiberiu Soare, din perspectiva dirijorului, și de Diana Moș, în calitatea sa de membru al ansamblului, care ne oferă o privire „din interior” asupra programului muzical, dar și asupra fenomenului muzicii contemporane.

Sub direcția artistică a lui Dan Dediu (de altfel, și inițiatorul grupului Profil care a concertat în încheierea SIMN), ediția a XXIX-a a Festivalului SIMN a grupat prestațiile artistice în jurul conceptului de explorare a limitelor (ale culturii, ale istoriei, ale sinelui, ale naturii…), iar seara de încheiere s-a desfășurat sub semnul secțiunii Ulise, deschisă spre experiment, originalitate, aventura ideilor noi. A fost un concert remarcabil dedicat muzicii noi franceze, ilustrate prin lucrările a patru tineri compozitori (Laurent Durupt, Raphaele Biston, Benjamin Attahir și Camille Pepin) – de altfel L. Durupt și R. Biston s-au și aflat în sală pentru a asista la prima audiție în țara noastră a partiturilor lor. Remarcabil, pe de o parte, prin originalitatea, varietatea stilistică și calitatea compozițiilor interpretate; pe de alta, prin prezența ansamblului Profil, care a dat viață acestor partituri dificile și profunde și care a atras publicul datorită tradiției sale de excelență în interpretarea muzicii noi.

Relativ la muzica nouă și receptivitatea publicului, am reținut una dintre afirmațiile dirijorului Tiberiu Soare, contextul fiind o conferință pe tema barocului în care sublinia că, în epocă, interesa tocmai elementul de noutate: nu se putea umple sala de concert „cu o muzică scrisă acum 10 ani, cu atât mai puțin veche de peste 100 de ani”, în schimb în prezent „lucrurile stau exact invers: dacă nu ai o muzică datată de cel puțin 100 de ani, e foarte greu să umpli o sală de concert”. Publicul numeros prezent la concertul Profil a contrazis practic aceste remarci. Interesul față de eveniment a reflectat, pe de o parte, acea deschidere față de muzica nouă, pe care o observa doamna Diana Moș în interviul mai sus menționat, și totodată faptul că brand-ul Profil, sub amprenta compozitorului Dan Dediu, oferă garanția unui act artistic de ținută: în seara de 26 mai au fost prezenți pe scenă Diana Moș (vioră), Petru Nemțeanu (vioară), Marian Movileanu (violă), Mircea Marian (violoncel), Ion Bogdan Ștefănescu (flaut), Emil Vișenescu (clarinet), Sorin Lupașcu (corn) și dirijorul Tiberiu Soare.

Muzica, spunea în aceeași conferință dirijorul Tiberiu Soare, nu este decât o oglindă a societății în care trăim. Prima piesă, cvartetul pentru viori, violă și violoncel al lui Laurent Durupt, Grafic pentru lăcomie (Grid for greed) a exprimat tocmai ideea de ancorare în realitățile sociale. Tema lucrării – pe care compozitorul a ținut să o expliciteze prin intermediul dirijorului – o reprezintă obsesia consumerismului, efectele sale nefaste și capcana pe care o reprezintă acesta pentru omul de astăzi. Este vorba de o atitudine angajată a artistului militant, dar care nu transmite sloganuri mobilizatoare, ci pune întrebări existențiale. Piesa conține trei secțiuni, prima fiind foarte tensionată și exprimând ideea de concurență într-o lume a „lăcomiei” (greed), printr-un desen muzical în care sunetele sunt repetitive, obsesive. Fiecare instrument al cvartetului pare să-și urmeze cu mijloacele sale specifice propria linie și scopul propriu, fără a încerca să conlucreze cu celelalte. Secțiunea a doua mi-a creat impresia unui vaier jalnic, ca un moment de conștientizare a acestei triste situații: „Ce vreau? Ce fac de fapt? Ce caut?” Momentul este prelungit, ca pentru a transmite sentimentul lipsei de sens, pentru ca secțiunea a treia să reia în crescendo motivul și ritmul inițial obsesiv, ca o recădere în cercul vicios. Omul nu își mai pune întrebări, fiind prins de vârtejul vieții consumeriste. Cvartetul lui L. Durupt propune deci o muzică de cameră cu mesaj social, militant, ceva inedit nu numai sub aspectul sonorității, în timp ce explicațiile date publicului oferă o cheie care asigură accesibilitatea.

Lignes de fuite de R. Biston (flaut, clarinet, vioară, violoncel, pian), cu o interesantă combinație de instrumente, mizează pe efectele sonore neobișnuite, impresia fiind că s-a urmărit tocmai ca acestea să nu producă sunetele cu care publicul este obișnuit și pe care le anticipează. Sunt momente în care flautul și clarinetul în locuiesc sunetul cu suflul coloanei de aer prin instrument; pianul produce sunete de xilofon, sau vioara și pianul preparat produc de asemenea efecte de percuție, violoncelul și vioara evoluează în pizzicato etc. Descrisă de autoare, ideea acestei piese este de a combina ritmuri diferite, variabile.

Piesa lui Benjamin Attahir, intitulată Jaillir, compusă pentru flaut și un ansamblu lărgit (doi corni, harpă, vioară, violă, violoncel) este dominată din punct de vedere sonor de flaut. Ion Bogdan Ștefănescu a executat partitura cu marea sa virtuozitate, în timp ce instrumentele ansamblului pun accentele și creează atmosfera destul de tensionată, care solicită atenția și concentrarea auditoriului.

Ultima dintre cele patru piese ale concertului – Luna de Camille Pepin, în formația clarinet, corn, vioară, violoncel și pian, a încheiat concertul creând o atmosferă sonoră cu totul specială, în trei episoade care urmăresc desfășurarea nopții și culminează cu ivirea zorilor și răsăritul, sugerate prin evoluția timbrală. Este o piesă dramatică, probabil cea mai apreciată de public din cadrul acestui frumos program, care a încheiat în mod elocvent o săptămână de muzică nouă și o ediție remarcabilă a festivalului SIMN.

CRONICA: Cântece de vară și cortine fotografice – Ansamblul devotioModerna

SIMN 2019

Iulia Alexandra Chertes: Cântece de vară și cortine fotografice – Ansamblul devotioModerna

 

În cadrul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, duminică, 26 mai, sala George Enescu a UNMB a găzduit în cursul dimineții o manifestare artistică frumos intitulată Cântece de vară și cortine fotografice, realizată de ansamblul devotioModerna și de Universitatea Națională de Arte București, sub coordonarea compozitoarei-dirijoare Carmen Cârneci, selecția fotografiilor datorându-se prof. Roxana Trestioreanu. Titlul indică modalitatea în care a fost conceput evenimentul, prin juxtapunerea celor două arte – cea muzicală și cea fotografică, astfel încât mesajul uneia să îl potențeze pe al celeilalte. Ideea de dialog al artelor care să evidențieze complementaritatea mesajelor prezintă nenumărate posibile combinații, ceea ce asigură încărcătura de originalitate în fiecare din cazuri. În cel de față este vorba despre lucrări care reprezintă abordările contemporane, noul în cele două domenii, cu mijloacele de expresie caracteristice fiecăruia. Programul muzical a cuprins piese în primă audiție absolută sau în primă audiție românească; în ceea ce privește criteriul de selecție prin care s-au constituit grupajele de fotografii, s-a urmărit reflectarea noutății și a diversității stilistice în arta fotografică, prin intermediul lucrărilor celor șase participanți, studenți și absolvenți ai departamentului Fotografie și Imagine Dinamică din cadrul UNAB – după cum mi-a precizat, cu amabilitate, doamna Roxana Trestioreanu.

Denumirea de „cortine” face referire la suite de fotografii, fiecare suită (în jur de 20 de imagini, afișate în medie câte zece secunde) aparținând unuia dintre artiștiși ilustrând viziunea acestuia. Asemenea unor cortine sau rame, aceste grupaje au încadrat programul muzical, marcând deschiderea și finalul acestuia, ca și intervalele dintre piese. Fiecare „cortină” a evidențiat un stil propriu, distinct: prim-planuri în care, privite de foarte aproape, obiecte obișnuite (flori, materiale textile, particule de praf pe un geam) își relevă textura intimă și devin chiar de nerecunoscut, punând problema adevăratei naturi a lucrurilor (Melissa Antonescu); redarea nu a obiectului ci a proiecției sale, a umbrei pe geam sau perete cu contururi șterse și intenționat neclare, uneori asemănătoare unor ecografii („Forme de viață” în viziunea Andrianei Dragoș); imagini mai ușor recognoscibile, figure umane sau plante, în culori estompate, care evidențiază efectele jocurilor de lumină (Alice Feraru); fotografii nu ale unor obiecte ci ale unor desene, imagini deja prelucrate plastic pentru a exprima un aport artistic și o viziune personală (Mircea Hristescu); imagini aproape complet lipsite de prezența umană – în afara unei persoane întoarse cu spatele – și care se concentrează în schimb pe manifestarea indirectă a intervenției omului prin elemente puternic geometrizate de arhitectură urbană veche și nouă sau graffiti (Dragoș Mădălin Popa); imaginile prelucrate ale corpului uman („Green Skin”, de Eliza Lupu). Fiecare dintre aceste suite de fotografii – majoritatea în alb-negru, pentru a evita cantonarea la nivelul pitorescului sau al imaginilor pur descriptive – problematizează, solicită o privire care să identifice un cod de interpretare și de receptare a mesajului, după cum și muzica contemporană presupune un proces similar.

Programul muzical, interpretat de ansamblul devotioModerna, a oferit auditoriului Trei scene pentru clarinet de Peter Ruzicka (primă audiție în țara noastră), piesa Doru pentru flaut solo semnată de Violeta Dinescu, Ipostaze contrapunctice pe teme maramureșene pentru viori și percuție (primă audiție absolută) de Dan Bălan, Hyperlink II – duo pentru flaut și clarinet, de Mihai Murariu, și Două cântece de vară pentru pian, percuție și soprană, creația compozitoarei și dirijoarei Carmen Cârneci, pe versuri de Radu Cârneci. Ansamblul instrumental-vocal devotioModerna, cu componență variabilă, a reunit pe scenă, în ziua de 26 mai, instrumentiștii Carla Stoleru (flaut), Mihai Bădiță (clarinet), Natalia Pancec (vioară), Răzvan Florescu (percuție) și Mihai Murariu (pian), cărora li s-au alăturat Marius Lăcraru (vioară) și soprana Olga Caia.

Grupajul celor Trei scene pentru clarinet: Lamento – Invocatione – Elegia (compuse în 2012) face pandant cu o altă suită de trei scene pentru clarinet compuse de Ruzicka cu 45 de ani mai devreme. Ambele tripticuri, nota compozitorul, ar putea purta subtitlurile Circling/ Outburst/Epitaph – trei scene care reiau o anumită narațiune muzicală, fiecare pe un ton diferit, respectiv o introducere, cu volute sonore largi, încheiată pe o notă suspendată, urmată de o „izbucnire” în a doua secțiune cu ritm alert, contrastant, mult mai bogată în ornamente, cu marcate variații de înălțime a sunetului, de volum, de ritm, care se termină printr-un tril abrupt, scena a treia aducând o încheiere logică a tripticului, în sonorități transcendente, transparente, evanescente.

Doru pentru flaut solo, de Violeta Dinescu, a presupus de asemenea un grad ridicat de virtuozitate, capacitatea interpretului de a trece de la sunet catifelat la stridență. Execuția unor lucrări solistice impune suflătorilor inclusiv efortul de a-și controla sunetul respirației, care poate trece neobservat în orchestră, dar care este amplificat de vecinătatea microfonului în cazul unor piese precum cele solicitate clarinetistului Mihai Bădiță, respectiv flautistei Carla Stoleru.

Ipostazele contrapunctice pe teme maramureșene pentru viori și percuție dezvoltă teme proprii, construite de Dan Bălan pe baza stilemelor limbajului muzical folcloric maramureșean, mai accesibil publicului larg. Piesa a combinat sunete dintr-un registru familiar folcloric (vioară), cu sunetul clopotelor tubulare care creează o atmosferă de înserare, evocând bătaia clopotelor la sat în asfințit, și cu instrumente de percuție care nu aparțin tradiției folclorice – marimbă, talgere etc.  Gesturile dirijoarei Carmen Cârneci cu brațele, palmele și degetele, indicând caracterul sunetului și nuanțele, au reprezentat un alt limbaj vizual (economic, fără mișcări foarte largi, chiar cu mici momente de așteptare), contrapus celui al fotografiilor.

Lucrarea lui Mihai Murariu, Hyperlink II, își revendică inspirația, potrivit compozitorului, de la funcționarea programelor de computer, prin care un anumit element (o frază muzicală, în acest caz) este relaționat cu întregul, respectiv cu diferitele secțiuni sau structuri ale piesei. Personal am găsit în acest titlu o caracterizare a dialogului flaut-clarinet, cu replici care se așteaptă una pe alta sau se suprapun, ca două voci umane cu timbruri diferite, lăsând impresia unui element anecdotic, a unei discuții.

Pentru receptarea celor două Cântece de vară – Vers de mireasă și Orele dragostei, compuse de Carmen Cârneci pe versuri de Radu Cârneci, compozitoarea a atras atenția asupra textului, considerat esențial pentru creația în cauză. Primul lied pornește de la imaginea Zburătorului („Vino, tinere zeu…”), cu trimiteri la motivul din literatura populară și cea cultă, în timp ce al doilea dă expresie muzicală acelei dilatări a timpului provocate de sentimentul iubirii. Foarte interesantă este percuția neconvențională, care include chiar și o sticlă, în timp ce soprana (Olga Caia) a avut la dispoziție la rândul său un clopoțel și un instrument de percuție, care s-au adăugat astfel registrului vocal.

A fost o dimineață interesantă, în care un moment nepremeditat dar elocvent – cel în care, pentru o clipă, coordonatoarea programului, Carmen Cârneci, a trecut prin fața ecranului de proiecție iar imaginea sa s-a suprapus peste fotografii – a creat o nouă sugestie pentru această împletire a artelor.

INTERVIU: Diana Moș (PROFIL)

SIMN 2019

Interviu cu  Diana Moș – vioara I in PROFIL si rector UNMB

Odată cu încheierea Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, ediția XXIX-a, încă sub impresia remarcabilelor concerte din cadrul acestui festival, ne-am adresat doamnei rector a Universității Naționale de Muzică din București, prof. univ. dr. Diana Moș, cu rugămintea de a ne contura acest eveniment din perspectiva muzicianului implicat în interpretarea muzicii noi.

Ca membru Profil – ansamblu care deja are o experiență de peste un deceniu și jumătate – apreciați că reacția publicului față de muzica nouă a evoluat, s-a schimbat în acest răstimp? Considerați că reacția publicului din România diferă de cea a publicului din alte țări?

D.M.: Eu cred că da, a evoluat, și festivalurile de muzică contemporană au avut cu siguranță o contribuție foarte importantă în acest sens. De-a lungul timpului, am remarcat o anumită reticență față de muzica contemporană, chiar din partea unor profesioniști de înaltă ținută, reticență pe care eu, personal, nu prea am putut să o înțeleg sau să o justific. Pentru mine, muzica și muzica contemporană nu sunt două categorii calitativ distincte. Această categorisire e oarecum artificială. Într-un fel, mă și amuză ideea aceasta că muzica (clasică) este una și muzica contemporană este altceva, o altfel de muzică! Pentru mine, ca interpret, este doar muzică, și într-un caz, și în celălalt. Dacă abordez o lucrare din repertoriul clasic sau o lucrare de muzică contemporană, principiile de interpretare sunt absolut aceleași. S-ar putea ca aspectele de tehnică instrumentală să fie foarte diferite, dar cred că întotdeauna abordarea trebuie să pornească de la ceea ce o lucrare exprimă în sensul cel mai profund, de la estetica ei, și în funcție de asta se aranjează toate celelalte probleme tehnice, de construcție etc. Desigur, pot fi estetici foarte variate și distincte de la o muzică la alta, de la o epocă la alta, și probabil că aici este marea provocare a muzicii de azi: ea reflectă, sau ar trebui să reflecte, într-o formă în care să ne recunoaștem și să ne regăsim cât mai direct, cât mai intuitiv, experiențele și trăirile interioare pe care le avem cu toții în lumea de acum, aflată într-o perpetuă și extrem de alertă schimbare. La fel cum realitatea cotidiană este foarte diferită față de ceea ce a fost înainte, este firesc ca și universul nostru interior să fie marcat de mutații considerabile, oglindite în estetica muzicii actuale. Că ne place sau nu, trăim în lumea de azi. Cred că este o datorie pentru artistul contemporan, creator sau interpret, să „ia pulsul” zilei!

Referitor la ultima ediție a Festivalului SIMN, cred că este evident un interes tot mai crescut al publicului pentru genul acesta de manifestări artistice. La concertul de deschidere de la Ateneul Român, susținut de una dintre orchestrele Universității noastre, a venit multă lume – un public care a reacționat călduros la lucrările propuse în program, deși au fost muzici foarte dificile. S-a creat deja o obișnuință, de la edițiile anterioare, ca Festivalul să se deschidă cu orchestra studenților de la Conservator, care în plus față de alți artiști, mai versați, vin cu un suflu și cu un elan tineresc care împrospătează atmosfera! Este un lucru cert, ca în orice alt domeniu: educația contează, iar înceea ce privește muzica (mai ales cea contemporană), contează chiar mai mult decât în altele. Lucrurile nu evoluează de la prima încercare, este nevoie de o permanentă cultivare a gustului pentru genul acesta de muzică, de insistență, poate și de niște explicații suplimentare. Am remarcat că la concertele de muzică nouă la care  compozitorii spun câteva cuvinte despre ideile care le definesc concepția muzicală, publicul percepe și înțelege cu totul altfel muzica și devine din ce în ce mai interesat.

În privința evoluției generale a Festivalului, cu certitudine se poate observa o creștere continuă, ultima ediție a SIMN fiind remarcabilă din punct de vedere calitativ. O spun într-un fel cu mândrie, deoarece contribuția Universității Naționale de Muzică din București a fost una importantă, atât directă, asumată instituțional, cât și indirectă – prin faptul că mulți dintre cei implicați în organizarea și susținerea festivalului sunt membri ai UNMB. În primul rând mă refer la organizatorul principal și cel care a configurat conceptual ultimele ediții ale festivalului, compozitorul Dan Dediu, care este totodată președintele Senatului UNMB și profesor în această instituție. O contribuție majoră au avut-o interpreții și dirijorii de înaltă ținută artistică, mulți dintre ei artiști reputați, cu largă recunoaștere internațională – și care sunt, de asemenea, cadre didactice ale universității noastre. Numele unor formații instrumentale care se bucură azi de o binemeritată notorietate sunt strâns legate, de asemenea, de UNMB, fiind inițiate de profesorii noștri și având în componență studenți ai universității noastre. Simpozionul de muzicologie, care a avut anul acesta de invitați de marcă din străinătate, mai ales din spațiul francez, a fost realizat de către cadrele didactice, doctoranzii și masteranzii UNMB. Să nu-i uităm pe compozitorii înșiși, care mare parte dintre ei provin din aceeași instituție sau sunt membri activi ai universității. Prin toate aceste prezențe, implicarea UNMB a fost mai mult decât evidentă și sunt fericită că a fost așa!

Dacă reacția publicului din România diferă de cea de a publicului din alte țări? Mă întreb în ce măsură aș putea să răspund pertinent la această întrebare. În străinătate, am cântat mai ales ca membră a formației Profil. Reacțiile publicului au fost deosebit de călduroase. Nu știu dacă a fost întâmplător sau putem vorbi despre o constantă. Probabil, există un public mai cultivat în această direcție, cel puțin în marile centre culturale. Dar eu cred că și noi mergem în direcția bună și evoluăm. Aceste festivaluri, atât SIMN, cât și Meridian, INTRADA de la Timișoara sau Cluj Modern din Cluj Napoca și altele asemenea lor au o contribuție foarte importantă. Sunt perfect conștientă că este obligația noastră, a artiștilor, să fim conectați cu lumea în care trăim, cu lumea de astăzi, și să o aducem în conștiința publicului. În definitiv, muzica contemporană reflectă vibrația lumii noastre. Desigur că marile lucrări ale muzicii clasice au fost și sunt mereu valabile, actuale. Incontestabil. Arta de valoare este mereu actuală. Dar asta nu înseamnă că spiritul uman nu produce mereu și mereu alte forme, în care cu siguranță ne regăsim, pentru că, repet, muzica reușește să capteze cel mai bine starea de spirit a lumii noastre, vibrația care ne înconjoară și care trece prin noi!

Ne puteți spune care dintre cele patru piese interpretate în concertul din 26 mai v-a impresionat în mod deosebit și de ce?

D.M.: Lucrările au fost foarte diferite. Ca artist interpret, încerc să nu am prejudecăți. Așa cum un actor, dacă este un bun profesionist, trebuie să joace convingător roluri cât se poate de diverse, la fel și artistul interpret trebuie să intre cât mai bine în „rolul” partiturii. De aceea, eu mă feresc de astfel de ierarhizări. Fiecare dintre lucrări a avut o problematică foarte interesantă în felul ei, cu construcții și principii izvorâte din logica și concepția specifică fiecărui compozitor.

Sunteți profesor de muzică de cameră în cadrul Universității Naționale de Muzică din București. Găsiți că muzica nouă, contemporană, este mai dificil de interpretat? Spre exemplu, dificultățile tehnice sunt mai dificil de surmontat sau este mai dificil de redat intenția compozitorului?

D.M.: Aici cred că majoritatea se izbesc de dificultățile tehnice, dar de fapt nu acelea trebuie în primul  rând rezolvate. Cred că trebuie pornit invers, de la estetica și concepția lucrării, a compoziției. Într-un fel, atâta timp cât trăiește compozitorul, pare a fi destul de simplu să-l contactezi și să afli chiar de la el ce intenții a avut. Pe de altă parte, poate fi irelevantă părerea lui ca persoană: odată ce a lăsat o partitură, aceasta conține (sau ar trebui să conțină) toate informațiile necesare pentru a constitui discursul muzical, opera vie, așa cum se desfășoară în timpul actului artistic efectiv. În plus, trebuie să ținem cont de faptul că unei opere de artă de o certă valoare îi sunt inerente valențele multiple, deschiderile către mai multe variante de interpretare, nu doar către una singură, fie ea chiar „intenția compozitorului”! Desigur că este un privilegiu să poți să ai un dialog cu compozitorul, dar nu este neapărat obligatoriu pentru a duce la bun sfârșit interpretarea unei lucrări de muzică contemporană. Dacă cineva chiar își dorește să deslușească ițele unei lucrări muzicale contemporane, cu siguranță va reuși, plecând doar de la partitură, dacă aceasta este bine compusă.

Ca membru al ansamblului Profil, ne puteți vorbi despre modul în care ansamblul selectează piesele pe care le va interpreta, despre procesul de decizie care privește alegerea pieselor?

D.M.: Aici noi ne bazăm foarte mult pe flerul, experiența și capacitatea analitică a directorului artistic al ansamblului Profil, compozitorul Dan Dediu. Întotdeauna am mers pe încredere! Ochiul versat în toate tehnicile de compoziție, profesionalismul și experiența lui artistică și creatoare de o anvergură cu totul și cu totul impresionantă îi asigură instrumentele pentru a decela dintr-o privire ce muzică este valoroasă și ce muzică nu e. Desigur că și el ne consultă și nu ne-ar impune ceva la care am fi refractari, dar într-un fel e și o provocare pentru noi. Nu poți să te pronunți asupra valorii unei lucrări până când nu ai încercat să o realizezi în toate coordonatele sale. Deci, până când nu o parcurgi și nu faci acest efort, până la capăt, ar fi incorect să dai un verdict.

Vă mulțumesc foarte mult pentru timpul acordat!

D.M.: Cu plăcere!

 

Interviu realizat de Iulia Alexandra Chertes

TIMSONIA 2018: Jurnal de festival

Diana Rotaru: TIMSONIA, ediția a 2-a „Interferențe”: Jurnal de festival

Articol preluat din Revista “Actualitatea Muzicala” Nr. 1 & 2 / 2019

Timişoara e locul unde mă umplu de oameni frumoşi, muzică bună şi kilograme în plus (ah, clătitele bănăţene!). Aşa că mini-sejurul în calitate de cronicar invitat la a doua ediţie a festivalului TIMSONIA a fost o bucurie din toate punctele de vedere. Un proiect demarat în 2014 de către „cei doi Gabi” – talentaţii compozitori Gabriel Almaşi şi Gabriel Mălăncioiu, cadre didactice în cadrul Facultăţii de Muzică din Universitatea de Vest Timişoara –, TIMSONIA a lărgit anul acesta echipa, dintre organizatori făcând parte: compozitorul Mihai Popean, ansamblul ATEM (Cristina Mălăncioiu, Victor Părău, Cristian Miclea), Ortensia Zeman, Rafaela Carabenciov, Roxana Ardeleanu, Melitta Botezatu, Iulia Toma şi Brigita Almaşi, care a realizat superba grafică în ambele ediţii.

Având ca temă „Interferenţele”, cele cinci zile „timsonice” (18-22 noiembrie 2018) au căutat punți, conexiuni între muzica contemporană, muzica bizantină şi gregoriană, muzica barocă, muzica romantică, muzica tradiţională şi experimentul muzical. Au existat şi interferenţe între generaţii, studenţii timişoreni fiind provocaţi să ia parte la festival atât în calitate de interpreţi, cât şi de voluntari (organizare, documentare foto-audio-video, cronici etc.). La festival au participat muzicieni români din Timişoara, Bucureşti, Cluj şi Baia-Mare, dar şi invitaţi străini din Germania, Franţa, Austria, Serbia, Ungaria şi Italia.  TIMSONIA a cuprins, în afară de concerte, conferinţe pe teme diverse şi ateliere de interpretare susţinute de Christian Naş (violă), Martin Wistinghausen (voce), Matei Ioachimescu (flaut) şi Alfredo Ovalles (pian). Aşadar, cinci zile pline ochi de activităţi, însă organizate excelent, inteligent şi cu foarte mare implicare din partea tuturor membrilor echipei.

Iată deci o cronică a celei de-a doua ediții a festivalului TIMSONIA. Pregătiți-vă de multe epitete pozitive: vă asigur că, deşi ştim cu toții că s-au devalorizat, în acest caz chiar sunt sincere. Jos pălăria în fața echipei de organizare nu numai pentru atenția şi dragul cu care ne-au copleşit, dar mai ales pentru calitatea concertelor. Fireşte că au fost şi excepții inevitabile, dar în general am ascultat interpreți foarte buni şi profesionişti, dedicați cu adevărat muzicii noi, şi lucrări cel puțin incitante.

Raphaël Languillat – Foto: Darius Sala

Ziua 1

Dimineaţa zilei de 18 noiembrie a prilejuit prima vizită la Bastionul Theresia, unde spaţiul Muzeului Național al Banatului a găzduit conferinţele pe durata întregului festival, precum şi câteva concerte. Publicul, în compania unor acvile cu căutătură severă şi a altor simpatice zburătoare împăiate, l-a ascultat mai întâi pe tânărul şi foarte talentatul Raphaël Languillat, compozitor francez de origine marocană care mai recent este preocupat şi de arta fotografică. Raphaël s-a concentrat în conferința sa pe preocupările sale din domeniul artelor vizuale şi pe influența pe care a a avut-o în creația sa fotograful german Wolfgang Tillman – după spusele lui, un fotograf care nu e neapărat inovator, dar care vede şi se raportează la lume într-un mod foarte autentic. Titlul conferinței, The State we are in, a fost preluat de la o fotografie a lui Tillman, o suprafață aparent statică de apă care stă să erupă, bruiată de mici valuri agitate: o analogie a stării socio-politice de astăzi. Fotografiile lui Raphaël sunt „arhipelaguri” de imagini care reprezintă diferite puncte de vedere asupra aceluiaşi obiect. În timpul conferinței au fost evidente atât bunul gust al tânărului artist, cât şi entuziasmul său, entuziasm care a făcut însă ca discursul să pară puțin confuz; s-au atins subiecte precum necesitatea ansamblurilor de muzică nouă de a-şi reîmprospăta mereu repertoriul, pericolul festivalurilor-maşinărie care fabrică prime audiții pe bandă rulantă, dar şi subiecte de natură politică. A rămas foarte puțin timp pentru a-şi prezenta creația muzicală – motivul pentru care era prezent în festival –, însă cele câteva minute au fost îndeajuns pentru a ne stârni tuturor curiozitatea şi a ne convinge de talentul său. Am reuşit să vizionăm o interpretare integrală a lucrării sale pentru pian amplificat flagellatio II (torso), o piesă minimalistă cu evoluție armonică foarte lentă a unei pulsații obsedante de note şi acorduri repetate, aproape mereu numai în registrele extreme (acut şi grav). Corpul rezonator al pianului este folosit la maxim, prin mijloace foarte simple dar eficiente: prin accente şi schimbări dinamice, culorile armonicelor se schimbă, dând naştere unor sonorități „electronice”. Mi s-a părut foarte interesant faptul că, prin obstinația repetării, pianul îşi pierdea treptat identitatea, transformându-se în „altceva”, lucru care mi-a adus aminte de explorările lui Ligeti în acelaşi domeniu (bunăoară, în celebra lucrare Continuum pentru clavecin). Doamna Rafaela Carabenciov a remarcat chiar ulterior că „sună a toacă”. Pentru că este vorba despre o piesă foarte solicitantă fizic, pianista a fost filmată de aproape, iar lenta sa transformare fizică a fost proiectată pe un ecran mare în spatele scenei pe toată durata piesei. Această idee a fost influențată, după cum arată şi titlul, de picturile lui Caravaggio. O lucrare „altfel”, foarte proaspătă şi expresivă.

Mult mai puțin interesantă mi s-a părut conferința compozitoarei sârboaice Ana Gnjatović, care a vorbit despre Harta vieții muzicale contemporane din Belgrad. Mi-aş fi dorit să aflu mai multe despre muzicile scrise în acel spațiu, şi nu atât despre neplăcerile sistemului, pe care, de altfel, le avem şi noi cu prisosință: promovarea primelor audiții (cântate de multe ori o singură dată) şi a muzicii naționale în defavoarea celei internaționale, existența micilor „mafii” şi „bisericuțe”, obligația de a produce permanent lucrări de 6-8 minute pentru ansambluri mici. Am aflat de SKC – Studentski Kulturni Centar (Centrul Cultural Studențesc), care este unul din principalele instituții care promovează muzica nouă, de festivalul COMA, din a cărui organizare Ana a făcut până de curând parte, de ansamblul Studio6 şi…cam atât.

Corul Liceului ION VIDU – Foto: Darius Sala

            Primul concert al festivalului, BIZANTIN/GREGORIAN – CONTEMPORAN, a avut loc seara, în Sala „Mihai Perian” a Colegiului Național de Artă „Ion Vidu”. Ideea comună a tuturor pieselor interpretate a părut să fie isonul. Deschiderea concertului a făcut-o minunata Maria Gyuris împreună cu corul de fete al liceului pe care îl dirijează cu pasiune de peste 27 de ani, susținând numeroase concerte şi turnee şi câştigând numeroase premii în țară şi străinătate. Superbele voci, de o puritate cristalină, au interpretat pe dinafară întregul program, care a cuprins muzici de Filothei sin Agăi Jipei (O, minunile naşterii Tale), Mesrob Mashtots (Looys Parats), dar şi muzici mai noi precum Ubi Caritas, scrisă de Ola Gjeilo (compozitor norvegian născut în 1978, dar care putea să fie la fel de bine născut cu câteva secole în urmă…) sau Născătoare de Dumnezeu, lucrarea marelui compozitor şi dirijor timişorean Remus Georgescu.

Duo Contraste

            A urmat un dublu recital în care au cântat alternativ minunații interpreți din Duo Contraste (respectiv Trio Contraste fără flaut), pianistul Sorin Petrescu şi percuționistul Doru Roman, şi violistul clujean Christian Naş, stabilit în Germania. Dacă pe „contraşti” îi ştiam, respectam şi iubeam de mult, pentru talentul şi profesionalismul dus până la obsesie, pe Christian l-am descoperit acum, un minunat maestru al culorilor, cu o tehnică şi prezență scenică ambele impecabile. Programul duo-ului a debutat cu un aranjament al lucrării Trivium (inițial pentru orgă), aparținând unui compozitor pe care eu nu-l iubesc, Arvo Pärt, dar a cărui muzică hipnotică şi isonică a funcționat foarte bine în context, creând o punte între piesele corale şi restul concertului. Talentul de orchestrator al lui Sorin Petrescu este impresionant şi niciodată menționat în programe… Concertul lor a mai cuprins şi alte aranjamente de-ale sale, deja celebrele Piese Pastorale ale lui Aurel Stroe, a căror stranie naivitate este minunat pusă în valoare de inventivitatea timbrală a lui Sorin, precum şi Nr. 8 din ciclul de pian Levanticele de Dan Dediu, Axionvorspiel – Scala aenigmatica, o bijuterie muzicală, ca şi celelalte piese din ciclu. Am avut impresia că simplitatea şi bizareria universului lui Stroe a fost punctul de pornire în construcția programului, pentru că toate lucrările păreau să aparțină aceluiaşi etos quasi oniric, uşor suprarealist. Rurisodon de Darie Nemeş-Bota, tânăr compozitor băimărean, singura primă audiție  a serii, a explorat isonul în forma sa de ostinato. După o introducere (cam) lungă de tremolo pe tom tom-uri, discursul muzical s-a articulat în două ample secțiuni repetitive, prima suprapunând o pulsație obsedantă asimetrică (membrane) cu o melodie cu iz oriental-folcloric (pianul), iar a doua suprapunând mişcarea continuă (tremolo alternativ la pian şi vibrafon) cu sugestii de clopote. Totul s-a încheiat cu o codă dramatică şi figurativă. O scriitură simplă, eficientă şi expresivă care ar fi meritat poate mai multă cizelare, mai ales la nivelul articulațiilor dintre secțiuni. Lucrarea Corneliei Tăutu, Da capo, a propus o lume minimalistă, diatonică şi pastorală, care din păcate a folosit mult prea mult secvențele în secțiunea mediană. Foarte interesante mi s-au părut a fi cele două miniaturi ale compozitorului Horst Lohse, extrase din ciclul The Seven Mortal Sins pentru orgă şi aranjate de Sorin Petrescu pentru duo. Lucrările, inspirate de Hieronymus Bosch, au folosit măiestrit şi foarte pregnant ostinato-ul: „Acedia”, toată în pianissimo, a suprapus sintetizatorul cu kalimba într-o evoluție mai degrabă magică şi hipnotică decât „apatică”, iar „Avariția”, aproape toată în fortissimo, a fost o reprezentare muzicală a obsesiei patologice: un acord repetat, cu diferite intervenții, comentarii sau întreruperi care nu reuşesc să deraieze pulsația de la zvâcnirea sa implacabilă.

Christian Naş – Foto: Darius Sala

            Excelentul violist Christian Naş a interpretat doar trei lucrări, dar toate minunate. Sonata bizantină de Paul Constantinescu, o lucrare de o frumusețe austeră, scrisă inițial pentru violoncel, este articulată în trei părți: „Praeludium”, „Passacaglia” şi „Finale”. Din cimpoiu, lucrarea Violetei Dinescu din 1986, este deja una de referință pentru orice violist, structurată în cinci părți şi transfigurând cu mare rafinament şi inventivitate spiritul românesc, pe linia lui George Enescu. Doiniri obsesive, isonuri, baleiaje sau fragmente de dans, toate sunt împletite într-o succesiune spontană şi imprevizibilă, amintind de improvizație şi amestecând idiomul tradiției occidentale cu cel al muzicii tradiționale româneşti. Momentul de vârf al zilei l-a reprezentat pentru mine însă lucrarea lui Raphaël Languillat, Vision of the Living Light (d’apres Hildegard von Bingen), o muzică cu adevărat vie, frumoasă în cel mai pur sens al cuvântului şi ciudat de emoționantă – aici un mare merit îl are cu siguranță şi interpretarea lui Christian Naş. Un sunet lung în acut este străfulgerat de zbateri ale violei, ca nişte aripi de pasăre. Se nasc irizări diatonice şi tremolo-uri, structuri isonice care se cațără sau coboară pe figurații luminoase care treptat încep să gliseze şi devin continue, pierzându-se la final în eter. Superb.

 Diana Moş şi Mihai Măniceanu - Foto: Darius Sala

Ziua 2

A doua zi de TIMSONIA a constat în două recitaluri susținute la Bastionul Theresia sub „umbrela” tematică TRADIȚIONAL – CONTEMPORAN şi mi-a prilejuit o serie de confirmări şi de descoperiri. Confirmările mi-au fost oferite de duo-ul Diana Moş (vioară) şi Mihai Măniceanu (pian), doi lideri incontestabili ai generațiilor lor: în cazul lui Mihai, şi din punct de vedere componistic, nu numai interpretativ. Duo-ul (încă) nu are nume, dar as sugera „Match made in Heaven”, pentru că, în afară de seriozitate şi profesionalism, au acelaşi tip de energie cărnoasă, viscerală, „vânoasă”. Recitalul lor, care a cuprins exclusiv muzică românească, a debutat cu o lucrare mai de şcoală a lui Tiberiu Olah, Sonatina pentru vioară şi pian, de factură modală, care a căpătat viață în dansul energetic din partea a treia. A urmat Cantabile e Presto, tot pentru duo, de Mihai Măniceanu, o lucrare scrisă în cadrul unui proiect al Muzeului Național „George Enescu”, N-ESCU, care a comandat variațiuni pe teme ale compozitorului (de unde şi titlul-parafrază). După un început surprinzător de liric pentru autor, cele două instrumente se lansează în mecanisme vitale şi citate distorsionate, un discurs fracturat şi plin de vitalitate. Am ascultat apoi prima sonată de pian de Aurel Stroe, într-o variantă interpretativă mai brutală, mai nerăbdătoare, mai ales în tema a doua a primei părți. Această mocnire a unei violențe latente, ascunsă sub un tuşeu fin şi sub o frazare impecabilă, a continuat şi în partea a doua şi în complexa fugă din partea a treia. Plăcerea, implicarea şi concentrarea pianistului s-a concretizat şi într-un mârâit continuu: o versiune pentru pian şi voce, deci, a capodoperei lui Stroe. Recitalul s-a încheiat cu Glossa pentru vioară şi pian de Nicolae Brânduş, a cărui estetică se potriveşte de minune celor doi interpreți: rupturi stilistice şi de structuri, frenezie coşmarească şi virtuozitate malefică – mai ales în partea a treia, cea mai impresionantă. Totul e dominat de un simț ludic şugubăț dar permanent „isteric”, cu excepția finalului lent şi liric.

Saša Mirković şi Vladimir Blagojević 

Surprizele au apărut în partea a doua a serii, în recitalul duo-ului Saša Mirković (violă) şi Vladimir Blagojević (acordeon), doi interpreți absolut senzaționali din Serbia care au interpretat, cu excepția unui compozitor român, numai muzică din țara lor. Excelentă combinația timbrală dintre cele două instrumente, mânuite cu mare măiestrie şi pasiune de doi vrăjitori ai culorilor. Cu excepția debutului şi al finalului, ambele ludice, recitalul lor a stat sub semnul lamento-ului, al încărcăturii emoționale şi al dramatismului. Prima lucrare a fost una din cele mai curajoase din festival, com.app.data de Maja Bosnić, care i-a provocat pe interpreți să cânte şi la smartphone-uri. O proiecție video permitea publicului să observe acțiunile celor doi, aşezați cu spatele şi cu telefoanele pe pupitre. O muzică gestuală şi mozaicată în care țârâituri şi sonorități din diverse aplicații şi jocuri pe telefon erau emise de aparate şi imitate / dezvoltate de instrumente, câteodată producându-se timbruri noi din combinații telefon-instrument acustic. Totul colorat cu clicăială amplificată de butoane, elemente de performance (aruncarea telefoanelor pe scaune într-un duo „de percuție”) şi joc de lumini colorate. Cusurul acestei piese a fost doar lungimea, disproporționată cu cantitatea de informație muzicală.  Prosopopeea urmei de Cătălin Crețu a fost o lucrare foarte sensibilă, imprevizibilă din punct de vedere formal, care a prezentat în succesiune o lamentare din ce în ce mai viscerală, un dialog de mixturi dansante în continuă tensionare, o țesătură polifonică imitativă şi mici momente de hoquetus. Dacă ar fi să îmi aleg o lucrare preferată din întregul festival, o lucrare care chiar mi-a făcut pielea de găină, aceasta ar fi Longing de Vladimir Trmčić – şi m-a bucurat foarte tare să văd că o tânguire lentă şi dramatică poate stârni un asemenea entuziasm al publicului care, după cum ştim, în general reacționează aşa mai mult la lucrări energetice şi spectaculoase ca virtuozitate. Tensiunea a fost permanentă, susținută de la prima la ultima notă, un lamento în acut, la limita audibilului, care a căpătat treptat carne, cele două instrumente topindu-se unul într-altul prin glisări şi isoane. Am intrat pe toată durata piesei într-un timp elastic, al durerii şi al nostalgiei. Tot în lumea tânguirilor am rămas şi în următoarele două piese, orthostasis.excitotoxicity de Ana Gnjatović (o variantă a unei lucrări camerale, titlul referindu-se la căderea bruscă de tensiune şi simptomele acesteia) şi Luce Sconosciuta de Stevan Kovač Tikmajer, o lucrare care a încorporat şi o bandă discretă. Dacă lucrarea Anei a explorat cu precădere registrul grav şi ostinările cromatice, Luce Sconosciuta a realizat o ambiguitate timbrală permanentă în nuanțe delicate, în care se confundau sunetele instrumentelor între ele şi cu mediul electronic care apărea şi dispărea ca o vrajă. Recitalul s-a terminat „triumfător” cu Aydes Virays Amo de Dragana Jovanonić, o miniatură haioasă care i-a dezlănțuit pe cei doi interpreți într-un folclor imaginar şi frenetic de o virtuozitate inumană.

 

Ziua 3

 

În dimineața zilei de 20 noiembrie am asistat la două conferințe excelente. Prima a fost susținută de Cătălin Crețu, unul din foarte puținii compozitori români care se descurcă cu aplomb şi naturalețe prin hățişurile programului Max/MSP şi care a vorbit, după cum era de aşteptat, despre Prolongația corporală prin gestul mediat tehnologic. O metaforă foarte frumoasă a computerului ca prelungire a corpului şi a minții muzicianului; de altfel, compozitoarea Sabina Ulubeanu a şi remarcat că modul în care Cătălin vorbeşte despre computer este ca despre o ființă vie, un prieten vechi. Au fost prezentate, cu carismă şi claritate, şase modalități de folosire a tehnologiei în artă: 1. Computerul, 2. Senzorii, 3. Microfonul, 4. Camera video, 5. Kinectul şi 6. Electroencefalograful. Cătălin a început prin a vorbi despre tabelul cu zaruri al lui Mozart, o primă aplicație a combinatoricii în muzică (pe baza unei scheme armonice foarte clare), apoi şi-a prezentat fragmente din lucrări multimedia precum Piano Interactions (ciclu de şapte miniaturi pentru pian augmentat cu senzori), instalația audio-vizuală Lipatti Interactive (cu fotografii şi muzici de Dinu Lipatti), Odd Interactions pentru percuție solo şi live electronics (în care toboşarul îşi generează „acompaniamentul” tot cu ajutorul senzorilor), instalația audio-video Inner Dust sau Aquacustectonium, o instalație cu un subwoofer lipit de un acvariu cu apă, tremurul apei fiind proiectat pe jos şi transformat în „32 de pianişti virtuali”, instalația fiind controlată audio-video prin mişcare. Și multe altele, care au convins publicul că poți face magie şi poezie şi cu ajutorul tehnologiei sau al algoritmilor, dacă ai imaginație. Delicioasă a fost intervenția la final a unei doamne din public care, fascinată de experimentele cu electroencefalograful, l-a întrebat pe Cătălin dacă comunică cu extratereştrii. Din păcate, vorbitorul a preferat să rămână discret în această privință.

A urmat o prezentare impresionantă a compozitorului Mihai Popean, Transcendence: Aus den sieben Tagen, care a prezentat ciclul de muzică intuitivă lui Karlheinz Stockhausen, 15 text compositions scrise în 1968. Popean l-a pus în legătură pe Stockhausen cu Ray Kurzweil – avocat al mişcărilor futuriste şi transumaniste – şi cu principiile praxisului antic indo-tibetan de sunet ceremonial, respectiv cu obsesia găsirii unui vehicul al transcendenței, a unei modalități de augmentare a conştiinței. Analiza temeinică folosind modelul de mandala a ciclului Aus den sieben Tagen a fost completată şi de concluziile cercetării de teren a lui Mihai Popean în America şi Nepal.

Ansamblul de muzica experimentala al FMT – Foto: Darius Sala

Seara ne-am adunat în superba sală a Muzeului de Artă pentru două concerte consecutive, primul susținut de cadrele didactice şi al doilea de studenții Facultății de Muzică din Timişoara. Concertul cadrelor didactice a prezentat lucrări în general mai vechi: am ratat din nefericire primele trei, Soliloque IV pentru trombon de Nicolae Brânduş, interpretată de studentul Vlad Faur şi două lieduri interpretate de Mia Iuga şi Aida Marc, Vin țigăncile… de Dumitru Capoianu şi Amărâtă turturea, de Felicia Donceanu. Prima parte din Sonata IV – Rapsodia in tre episodi de Constantin Silvestri a fost interpretată competent de Melitta Neag. A urmat Divertimento Nr. 3 („Blues” şi „Swing”) de Sabin Păutza interpretat de Aida Marc (pian) şi Teofil Buteică (vioară) cu mari probleme intonaționale. Silvia Sorina Munteanu (soprană) şi Victor Andrei Părău (pian) au interpretat minunat muzici foarte reuşite, Trei cântece pe versuri de Tristan Tzara de Sabin Păutza şi delicioasa Un păianjen, pe versuri de Tudor Arghezi, de Dan Dediu. O voce superbă şi un pianist cu totul excepțional, despre care voi vorbi pe larg mai încolo. Nu m-a impresionat interpretarea Interludiului şi Toccatei din Suita a II-a pentru pian de Remus Georgescu de către Marcela Sorina Costea. Carismaticul şi talentatul trompetist Sergiu Cârstea a interpretat Puzzle de Elena Apostol, o lucrare în care un element giusto, o figurație cariată, începe să fie virusat treptat de unul liric şi meditativ. A urmat o lucrare acusmatică de Mihai Popean, Bardo, lugubră şi rafinată, bântuită de păsări fantomatice, ecouri, glisări şi pulsații stranii, într-un discurs din ce în ce mai eterogen. Nu am înțeles includerea în program a Cvartetului de coarde nr. 5 de Mihai Ungureanu, o lucrare foarte scolastică interpretată de altfel competent de Simona Dehelean, Mariana Radu, Irina Vizir şi Petre Călin. Concertul s-a încheiat cu deja celebra şi mult-cântata Radio.zip de Cristian Bence-Muk, acum în varianta pentru vioară şi pian: Interferences – Radio.zip retuned. O lucrare scrisă cu foarte mult umor care sugerează schimbarea din ce în ce mai frenetică a posturilor de radio, prilejuind un univers postmodern şi absurd. Piesa a fost interpretată foarte convingător de Cătălina Căpățînă (vioară) şi Roxana Ardeleanu (pian).

Paul Grosar şi Csilla Bordos

Dacă am avut câteva rezerve la concertul profesorilor, concertul studenților m-a făcut să reînvii precum Pasărea Phoenix. Pentru mine a fost o surpriză extraordinară şi nu numai unul din cele mai bune concerte din TIMSONIA, dar unul din cele mai bune concerte ale anului. Am văzut o atitudine absolut exemplară a studenților claselor de interpretare, pe care recunosc că pe teritoriul românesc nu am mai întâlnit-o. Tineri interpreți care nu numai că nu s-au ferit de muzici curajoase, dar le-au interpretat cu vădită plăcere şi seriozitate. Primul moment din concert a fost susținut de Ansamblul de muzică experimentală FMT, coordonat de Mihai Popean, care au interpretat selecții din ciclul lui Stockhausen despre care s-a discutat dimineața, Aus den sieben Tagen.  Este vorba despre talentații Beatrice Degan, Ligia Tiponuț, Filip Năsui (voci), Georgiana Groza (flaut), Mihai Reja (vioară) şi Duško Savić (trompetă). Violonista Evelina Mehedinți a interpretat cu aplomb lucrarea francezului Armando Balice, Călătorie în România pentru vioară şi bandă, o piesă gestuală, scurtă dar producătoare de fiori. A urmat piesa de rezistență a acesui puzzle de muzici şi momentul de vârf al serii: György Ligeti, Mysteries of the macabre, interpretată excepțional de trompetistul Paul Grosar şi pianista Csilla Bordos. Ambii în travesti, cu un joc scenic formidabil şi o clară cunoaştere în profunzime a foarte dificilei partituri. Un moment viu, dement şi haios foc. În continuare două pianiste foarte bune au interpretat selecții din ciclurile Makrokosmos I şi II de George Crumb: Bernadett Bakos („Proteus – Pisces” şi „Dream images – Gemini” din primul volum) şi Cristina Zgriban („Morning Music – Cancer” şi „The Mystic Chord – Sagittarius” din al doilea volum). Două interpretări foarte expresive ale muzicilor unui compozitor din păcate prea puțin cântat la noi, cu o lume timbrală foarte personală. Semela Amara Măgărin a optat pentru… 4’33” de John Cage, „cântat” foarte serios şi asumat. În afară de umorul inerent unei astfel de manifestări, m-a bucurat mult curajul propunerii. În încheiere, un mini-concert al ansamblului Percutissimo, despre care nu am destule cuvinte de laudă. Cât de buni sunt toți (Amelia Trifu, Patrick Cojerean, Patricia Popescu), cât de multă pasiune insuflă în ei profesorul lor, minunatul Doru Roman (care a cântat cot la cot cu ei) şi piesele alese, toate excepționale (ceea ce denotă nu numai profesionalism, dar şi inteligență curatorială). S-a început cu Gert Bomhof – Hand Work, o miniatură în care cei patru percuționişti nu se folosesc decât de mâini (pocnituri, aplauze) şi voci (şuierături). A urmat Improvisation de Zoltán Pongrácz, unde s-a cântat la pahare, la cinele, la corzile pianului, la kalimbe şi, spre final, la membrane. În final, The Chair-men of the Bored de David Punto, din nou un moment de teatru instrumental ludic în care cei patru se aşează şi ridică de pe scaune, bat din picioare, bat în propriul corp, se joacă şi dansează între ei, pe o structură ritmică foarte bine definită. Concertul a fost dedicat colegului lor care în prezent are probleme de sănătate, foarte talentatul Daniel Jumugă Cuibariu. Aş mai avea multe, multe epitete admirative şi semne de exclamare în tolbă pentru acest concert, dar din păcate spațiul nu îmi permite.

Matei Ioachimescu, Sabina Ulubeanu, Oltea Zambori: Make it happen!

Ziua 4

A patra zi „timsonică” (21 noiembrie), din nou la Bastionul Theresia, care a rămas din acest moment până la finalul festivalului gazda tuturor evenimentelor, a debutat dimineața cu o discuție foarte interesantă, moderată de compozitoarea Sabina Ulubeanu – unul din cei mai activi promotori ai muzicii noi din ultimii ani din România, în calitate de director artistic al festivalului InnerSound. Discuția s-a numit Make it Happen! O conversație atipică despre management cultural şi imaginea personală a artistului în secolul 21 şi i-a avut ca invitați pe un manager cultural timişorean, Oltea Zambori (PRbeta Agency) şi pe un interpret deja de renume internațional, flautistul Matei Ioachimescu. Provocați de Sabina, cei doi au vândut nişte „ponturi” foarte deştepte tinerilor muzicieni prezenți în sală şi îmi permit să notez aici cele care mi s-au părut cele mai interesante. Oltea, un PR atât de pasionat încât a mers timp de două luni 2-3 ore pe zi cu tramvaiul numai ca să asculte ce vorbesc oamenii şi să îşi dea seama ce interese au, ne-a vorbit despre: necesitatea creerii unei imagini umane şi simpatice a artistului promovat, prin detalii aparent nesemnificative dar care îl umanizează (de ex., ce filme îi plac); necesitatea lipsei de prejudecăți şi elitism în promovare, pentru că de multe ori poți găsi modele valabile şi în domenii care nu intră în aria ta de interes; necesitatea de a semna un contract pentru absolut orice faci. Matei ne-a vorbit despre: alcătuirea inteligentă şi în baza unei idei / tematici a repertoriului unui concert („înainte să îl poți vinde, trebuie să ai un produs foarte bun”); modalități de a face publicul să se simtă privilegiat pentru că este în sală şi de a şti să îl vrăjeşti („nu trebuie să înțelegeți magia pe care o facem noi aici, ci doar să o simțiți”); necesitatea, în mod paradoxal, de a avea emoții pe scenă dar şi de a le transforma în emoții pozitive, precum şi necesitatea de a greşi pentru a putea ulterior creşte; privilegiul de a studia în intimitate la instrument şi de a fi astfel transportat în propria ta lume.

Seara, cele două recitaluri au fost reunite de tema BAROC – CONTEMPORAN, dar distanțate extrem de mult de atitudinea interpreților. Primul recital a fost susținut de către pianiştii Manuela şi Dragoş Mihăilescu, care au interpretat la patru mâini Fantasia upon one note de György Kurtág pe o temă de Henry Purcell şi Arabesque de Gabriel Almaşi, precum şi lucrarea pentru pian solo 11 Minuten für Klavier a compozitorului austriac Martin Lichtfuss (Manuela Mihăilescu). Cu regret trebuie să spun că acest concert a fost foarte puțin pregătit, s-a cântat neglijent şi inexpresiv, aproape robotic, şi că a fost în discordanță cu restul evenimentelor din festival. Am reținut însă lucrarea foarte expresivă şi bine condusă a lui Gabriel Almaşi, într-un limbaj aproape neoclasic, cromatic, care sugera un pianist cu patru mâini, cele două partituri omogenizându-se pe gesturi comune. Aştept cu nerăbdare să o ascult într-o altă interpretare.

Alfredo Ovalles si Matei Ioachimescu – Foto: Darius Sala

Duo-ul vienez Matei Ioachimescu (flaut) şi Alfredo Ovalles (pian), alcătuit dintr-un interpret român şi unul din Venezuela, a demonstrat o atitudine la polul opus, extrem de profesionalistă şi plină de respect față de partiturile interpretate. Chiar dacă nu au mai fost chiar în forma de la Bucureşti (acelaşi recital, cu câteva modificări, l-am ascultat şi la începutul lunii noiembrie, în cadrul Festivalului MERIDIAN), cei doi au făcut cu adevărat Muzică, unul carismatic şi „mişcător din şolduri” (Matei), celălalt un mecanism de înaltă precizie (Alfredo); Aer şi Pământ, dar (talentați) Foc amândoi. Printre lucrările interpretate am ascultat variațiuni „deconstruite” ale ciclului La Folia de Marin Marais, realizate de multitalentatul Alfredo Ovalles. S-a cântat superba lucrare Lied de Toshio Hosokawa, un compozitor japonez care explorează calitățile „caligrafice” ale sunetului prin melisme eterofonice. S-a cântat mai puțin inspirata lucrare Voce Rotta de Füsun Köksal, un fel de expoziție de tehnici extinse şi de obiecte sonore – interpretată în schimb extrem de convingător. S-a cântat a treia parte din Duo-ul lui Wolfram Wagner, un compozitor ale cărui opțiuni estetice incredibil de anacronice nu le înțeleg (e născut în 1962!), dar iată că muzica sa, în mâinile unor interpreți de calibrul celor doi, a fost convingătoare.  S-a mai cântat Elegia Doinei Rotaru, frumusețe sonoră provocatoare de lacrimi, o eterofonie lichidă inspirată de versurile lui Lucian Blaga, un lamento apropiat ca stil de construcție (nu neapărat ca sonoritate) de muzica lui Hosokawa. În final, am avut bucuria să reascult exploziva lucrare Beastie Poetry a tinerei compozitoare Margareta Ferek-Petric, de origine croată dar stabilită tot în Viena, o compozitoare care nu are nicio „jenă” în a-şi exprima sincer vitalitatea, balcanismul din ADN şi simțul umorului.

Péter Tornyai

Ziua 5

Ultima zi de TIMSONIE (22 noiembrie) ne-a prilejuit ocazia să luăm contact cu muzici foarte interesante, prin conferințele compozitorilor Péter Tornyai (Ungaria) şi Filippo Perocco (Italia). Tânărul Péter Tornyai ne-a vorbit despre ‘Objet trouvé’ şi citat în lucrările tinerilor compozitori din Ungaria. Am aflat că, la fel ca în cazul Serbiei, există o centralizare foarte mare în Ungaria, totul petrecându-se în Budapesta. Am aflat de CentriFUGA, o organizație de muzică conteporană a cărui co-fondator Péter este, împreună cu Máté Balogh şi Csanád Kedves.  Am aflat că tânăra generație de compozitori se simte mai aproape din punct de vedere estetic de generația „bunicilor” decât de cea a „părinților”, bunăoară de grupul experimental New Music Studio creat în anii ’70. Apropierea, pe filieră postmodernă, a tinerei generații de muzica trecutului, se face pe trei căi: 1. prin integrarea unor citate recognoscibile în creații originale, 2. prin distorsionarea şi transformarea citatelor şi 3. prin objets trouvés, inserții ale unor fragmente de material non-muzical sau extra-muzical în creația respectivă. Lucrările despre care s-a vorbit şi din care am audiat câte un fragment au dovedit marea ingeniozitate a autorilor: Péter Eötvös, „maestrul citatului”, da capo (Mit Fragmenten aus W. A. Mozarts Fragmenten) pentru țambal/marimbă şi ansamblu; Bálint Laczkó, Rhapsodie Of 132 pentru cvartet (un discurs fracturat care destructurează cvartetul lui Beethoven); Máté Balogh, Játék („joc”) pentru cvartet cu pian (variațiuni pe lieduri de Beethoven); Zoltán Jeney, Wohin’ pentru orchestră („Oda Bucuriei” cântată în cromatisme întoarse); Balázs Horváth, Plunderphonic intermezzi pentru orchestră şi electronics (lucrare în care este intercalat un Intermezzo de Kodály); din categoria „obiectelor găsite”, György Kurtág, Perpetuum mobile pentru pian (o piesă numai din glissandi),  László Vidovszky, Schroeder’s Death pentru pian preparat în timp real de trei asistenți (pianistul cântă game cromatice, dar sunetele sunt pe rând blocate) şi Balázs Futó, Toccata pentru pian (toată pe bas Alberti). Cele mai incitante mi s-au părut chiar lucrările compozitorului Péter Tornyai, din care enumăr: Fritz und Franz pentru cvartet (în care ascunde din loc în loc primele cinci note din cvartetul op. 76 nr. 3 de Haydn, împreună cu armoniile aferente, într-o figurație continuă de şaisprezecimi); fragmente din ciclul Anamorphosis Nr. 2, Bartók-anamorphosis pentru bariton şi orchestră (obsesia „Judith” din Castelul lui Barbă Albastră) şi Nr. 3, Purcell-anamorphosis pentru voce, violoncel, clavecin şi pian (transpoziția unor armonii dintr-o polifonie la 5 voci din care melodia uneia este „anihilată” şi transformată în recitativ); KAGELstatt-trio pentru două violoncele şi țambal (o variațiune a celebrei piese Match de Kagel). Trebuie amintită şi instalația interactivă cu cântece populare ungureşti pe care compozitorul a realizat-o împreună cu Krisztián Kertész, Bartók’s Bug Collection. Rog cititorul să mă ierte pentru acest lung pomelnic de lucrări, dar entuziasmul cu care au fost primite de către public mă face să cred că acest playlist este necesar oricărui amator de muzici (mai cu seamă postmoderne).

Compozitorul Filippo Perocco, conducător al celebrului ansamblu L’arsenale, nu a putut din păcate sosi la Timişoara, însă a trimis o prezentare video în care ne-a prezentat câteva dintre cele mai reprezentative lucrări dedicate ansamblului. Suntem într-o zonă estetică foarte diferită de cea prezentată de Tornyai, în care timbralitatea devine parametru principal de lucru. Și urmează aici o nouă listă de muzici: Silvia Borzelli, di questo I. andante (o ostinare dramatică pentru voce şi ansamblu mic); Rizoma I pentru voce, ansamblu şi electronics de Stephano Pierini (o lucrare care mi-a plăcut la nebunie, condusă cu o mână foarte sigură şi minunat colorată); Stefano Trevisi, Breaking a curtained haze (o magmă de noise-uri cu „muşcături”); Lorenzo Tomio, You are sick (pe departe cea mai „trăznită” lucrare din listă, minimalistă, cu sonorități agresive de sintetizatoare şi şoapte poliritmice alternate cu sunete extrem de acute); Quintettino pentru 5 instrumente de Riccardo Vaglini (o lucrare excelentă cu influențe din jazz) şi Giovanni Verrando, Keekee Bouba pentru voce transformată şi patru muzicieni care cântă la instrumente neconvenționale (din nou o lucrare fascinantă în care compozitorul creează un spațiu bizar din sonorități percusive). În încheiere, Perocco ne-a vorbit puțin despre noul proiect al ansamblului L’arsenale, Don Quijote, muzică pentru filmul lui Orson Wells scrisă de mai mulți compozitori.

Victor Andrei Părău si Martin Wistinghausen – Foto: Darius Sala

Seara a avut loc ultimul concert din festival, ROMANTIC-CONTEMPORAN, o manifestare amplă la care au participat basul german Martin Wistinghausen şi ansamblul timişorean ATEM: Cristian Miclea (clarinet), Cristina Mălăncioiu (vioară) şi Victor Andrei Părău (pian). Unul dintre cele mai active şi mai valoroase ansambluri de muzică nouă din țară, deşi înființat destul de recent, în 2013, ATEM este coordonat de Gabriel Mălăncioiu, un excelent curator muzical. Fiecare din membrii ansamblului este un profesionist desăvârşit şi foarte dedicat muzicii secolelor XX şi XXI. L-am remarcat în mod special pe pianistul Victor Părău, cu siguranță unul dintre cei mai buni din țară, cu un sunet minunat, un control impecabil al claviaturii şi o muzicalitate ieşită din comun. Am remarcat şi vocea frumoasă şi expresivă a basului Martin Wistinghausen, care nu se află la prima colaborare cu ansamblul ATEM. Programul a alternat lucrări contemporane cu muzici de Franz Schubert, toate unificate de o cantabilitate specială: din nou, un program gândit inteligent şi cu o unitate tematică neforțată. O încheiere excelentă a unui festival excelent. Enumăr rapid lucrările lui Schubert, al cărui lirism a fost moderat de o notă destul de austeră în interpretare care mie mi-a plăcut: Grenzen der Menschheit pentru bas şi pian, Serenade pentru vioară şi pian, Der Tod und das Mädchen pentru bas şi pian, Sei mir gegrüsst pentru vioară şi pian, Florio şi Der Wanderer an den Mond pentru bas şi pian. Restul lucrărilor au fost în mare parte prime audiții absolute, iar compozitorii care au scris special pentru acest proiect au pornit de la fragmente din muzica lui Schubert. Lucrarea Sabinei Ulubeanu, Unfinished Doppelgänger, pentru bas care se acompaniază singur cu un pian de jucărie, a fost scrisă pe versuri de Paul Celan şi a combinat două lumi aparent „incomensurabile”: o melodie cățărătoare şi cromatică, cu aplomb romantic şi momente de şerpuire melismatică pe cromatism întors, era sfredelită din când în când de triurile metalice ale pianului de jucărie, ecouri nostalgice ale universului copilăriei. O lucrare foarte expresivă, care poate ar fi beneficiat de o mai mare pregnanță melodică. Șerban Marcu a construit o lume sonoră deşi neoclasică şi cu ecouri prokofieviene, foarte vie şi proaspătă în Toccata impaziente pentru clarinet, vioară şi pian. O lucrare delicioasă şi interpretată cu vădită plăcere de ansamblu. Lucrarea lui Erich S. Hermann, shift 3 – nowhere near (5 exercises to keep yourself busy) pentru bas şi bandă a fost singura din program care s-a aplecat asupra umorului absurd şi al teatrului instrumental. Mediul electronic, simplu dar eficient realizat, consta din procesarea unui pian (în general ostinato-uri şi arpegii ascendente) şi a unei voci de femeie care din când în când anunța robotic şi impasibil debutul fiecăruia dintre cele cinci exerciții: 1. Keeping yourself patient; 2. Keeping yourself together; 3. Keeping yourself aware; 4. Asking yourself how it’s going so far şi 5. Keeping yourself undisturbed. Basul a fost provocat nu numai să folosească tipuri de emisie neconvențională (falset, vorbit, şoptit), dar să şi bată din palme şi din picioare sau să mimeze exerciții fizice cu o cravată. Martin a interpretat convingător lucrarea, deşi mi s-a părut că nu i se potriveşte neapărat foarte tare acest tip de muzică şi că s-a simțit mai bine în lucrări mai lirice. Superba lucrarea a lui Filippo Perocco, Dalla brina pentru pian, hipnotică şi repetitivă, s-a desfăşurat numai în registrul acut al instrumentului, cu câteva „clopote” în extremul grav, un limbaj născut din păsările lui Messiaen, clipociri şi vibrații de note repetate şi figurații rapide care evoluau lent. O lucrare care a pus în evidență extraordinara atenție pentru detaliu a pianistului Victor Părău. Gabriel Mălăncioiu a optat pentru titlul care a fost emblema acestei ediții a festivalului: Interferențe pentru bas şi ansamblu. Lucrarea a alternat două tipuri de structuri: una lentă, misterioasă şi lugubră, mai mult în registrul grav cu irizări în extremul acut, pe Scrisoarea I de Mihai Eminescu (foarte bună pronunția lui Martin!) şi una energetică, o figurație rapidă pe celula enesciană urmată de clopote dramatice, basul cântând aici pe texte de Hölderlin. O lucrare foarte bine condusă şi de o sensibilitate aparte, caracteristică compozitorului. aus seinen Schriften pentru bas solo de Péter Tornyai a folosit fragmente din corespondența lui Schubert, punând în valoare toate registrele lui Martin. Structurată în trei părți, din ce în ce mai scurte, lucrarea a demonstrat talent şi pregnanță melodică – un arpegiu ascendent obsedant în prima secțiune, o melodică lentă şi spațializată în a doua, un discurs ludic în a treia. Despre lucrarea Meander pentru clarinet solo care îmi aparține nu pot spune nimic, dar pot spune că m-a bucurat imens colaborarea cu un interpret minunat, Cristian Miclea, care a „simțit” foarte bine piesa şi i-a găsit cumva interpretarea cea mai personală, accentuând latura misterioasă a contrastelor dintre zvâcnirile melismatice şi lamento-urile statice. Concertul – şi festivalul – s-a încheiat cu o mult prea scurtă lucrare de Martin Wistinghausen, care este şi un talentat compozitor, Lună tu – Beiseit, pentru bas şi ansamblu. Pornind din nou de la Scrisoarea I de Eminescu, Martin a demonstrat că îşi cunoaşte, fireşte, foarte bine „instrumentul”, explorând o mare varietate de culori, de la şoaptă la falset la rap cu permutări la lamentare, trio-ul de instrumente țesând în jurul vocii un fundal realizat în mare parte din ostinato-uri şi pedale.

Am obiceiul de a pleca din orice loc de care prind drag cu câteva pietre: cu cât mi-e mai plin sufletul, cu atât atârnă mai greu bagajul la final. Am băgat şi când am plecat din Timişoara în buzunar diverse comori: rafinatul Raphaël Languillat, haiosul Paul Grosar, tânguitorii Saša Mirković şi Vladimir Blagojević, ingeniosul Péter Tornyai, Longing­-ul lui Vladimir Trmčić, Doru Roman, ATEM-ii cei dragi şi multe, multe alte momente care m-au emoționat, m-au bucurat şi m-au făcut să sper că lumea muzicii noi din România este pe drumul cel bun. Și cu oameni ca Gabriel Mălăncioiu, Gabriel Almaşi, Mihai Popean şi restul echipei TIMSONIA, avem şanse mari de tot ca România să (re)devină, de ce nu, un punct de referință în Europa.

INTERVIU: Bogdan Vodă despre concertul de deschidere al SIMN 2019

Interviu cu Bogdan Vodă despre concertul de deschidere al SIMN 2019

Foto: Roza Zah

Cum au decurs repetițiile până acum?

Avem dificultăți, niște lucrări complicate. Un concert de harpă nu este ceva tocmai ușor de acompaniat. O lucrare care presupune bas, cor, orchestră de coarde, orgă, pian, percuții, într-un vocal-simfonic cu totul pretențios, iarăși nu e ușor, iar simfonia maestrului Gheorghiu este de asemenea, amplă și foarte frumoasă, dar nu foate ușoară, pentru, totuși, o orchestră de studenți. Mi-e foarte plăcut să caut într-o partitură gândurile compozitorului, să sper că le-am găsit. În cazul acesta avem fericita situație în care am apucat să lămurim anumite aspecte prin discuție directă cu fiecare dintre cei trei compozitori, care au fost la dispoziția noastră pentru întrebări, ceea ce este o situația extraordinar de bună pentru tinerii studenți, ca și pentru mine.

Să-mi vorbiți un pic, vă rog, despre soliștii serii.

Lucrarea Rugăciunea unui dac a maestrului Brânduș are un extraordinar bas, Iustinian Zetea, cunoscut pentru rolurile sale de operă, dar și pentru activitatea extraordinară în concerte vocal-simfonice. Piesa respectivă are și o partitură de pian, la un nivel solistic demn oricând de două concerte de Prokofiev, prin finețea și complexitatea partiturii, având norocul să-l avem lângă noi pe Horia Maxim; iar în cazul concertului de harpă al lui George Balint, vorbim de Evelina Andrieș, o tânără studentă, extraordinar de talentată și care face o treabă grozavă într-un concert foarte greu pentru harpă. Dincolo de soliști se află orchestra care muncește de zor, pentru realizarea acestui proiect; trebuie să scoatem în evidență munca și realizările ansamblului coral al studenților de la Facultatea de Compoziție, Muzicologie și Pedagogie Muzicală. Un cor extraordinar de studenți numai din anul I, coordonați de maestrul Florian Costea care a făcut o treabă extraordinară, într-o partitură extrem de grea la nivelul corului, cea a domnului Brânduș. Simfonia maestrului Gheorghiu este în variantă revizuită. Da. Această simfonie a avut o primă audiție, cum am înțeles eu, acum aproape șase decenii. Trebuie spus că nici nu îndrăznim să ne gândim la o comparație cu acea versiune, pentru că a fost făcută de către Filarmonică, cu maestrul Silvestri la pupitru. Noi beneficiem de o versiune revizuită. E o simfonie cu un suflu extraordinar, cu finețea scriiturii. Copiii sunt foarte ferciți s-o cânte, i-am auzit și în pauză, după repetiție, fredonând sau cântând din temele simfoniei. O simfonie de tinerețe a maestrului, dar care stă alături de alte lucrări ale simfonismului din mijlocul secolului XX ca o lucrare de mare maestru.

Interviu realizat de Petre Fugaciu

CRONICA: SIMN la Sala Radio – Concerte și Poeme

SIMN 2019

Petre Fugaciu: Săptămâna Internațională a Muzicii Noi la Sala Radio – Concerte și Poeme

Pe scena Sălii Radio, în data de 24 mai a avut loc unul din importantele concerte simfonice ale ediției Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi din acest an. Importanța momentului poate fi argumentată din mai multe puncte de vedere.

Primul dintre acestea este prezența muzicii contemporane pe una din marile scene ale muzicii românești. Absența muzicii contemporane din viața culturală românească este un dat al actualității românești, astfel că un eveniment ce leagă muzica nouă de una din principalele instituții culturale românești este binevenit.

Argumentul secund este calitatea propriu-zisă a lucrărilor prezentate: observând stagiunile muzicale bucureștene, putem vedea că puține concerte au un program alcătuit în totalitate din lucrări de calitate; faptul că un concert de muzică contemporană a putut atinge acest ideal subliniază un aspect central al vieții muzicale românești: muzica de înaltă calitate continuă să fie scrisă și astăzi.

ONR – foto: Virgil Oprina

Seara a început cu Concertul pentru trombon și orchestră de Maia Ciobanu, în primă audiție absolută; solistul lucrării a fost englezul Barrie Webb, un muzician deosebit, cu o carieră impresionantă. Cu ocazia acestei prime lucrări trebuie admis un fapt evident: niciunul din cele patru opusuri prezentate de-a lungul serii nu se asemăna cu celelalte, fiecare a fost gândit în felul propriu autorului și fiecare lucrare avea alt scop – neînsemnând că au existat diferențe în calitatea propriu-zisă a lucrărilor, evident. Concertul dedicat de Maia Ciobanu trombonului poate fi perceput atât drept o piesă de virtuozitate în repertoriul instrumentului, cât și drept un periplu prin diverse categorii estetice, piperat cu teme recognoscibile.

Concertul pentru violoncel și orchestră semnat de Călin Ioachimescu a fost prezentat de Mircea Marian în postura de solist al Orchestrei Naționale Radio. Versiunea din data de 24 mai a lucrării a subliniat aspectele esențiale ale lucrării, între care se numără o largă paletă de efecte sonore, momente cantabile, dramatismul necesar unei lucrări concertante dedicate violoncelului și, poate nu în ultimul rând, o structură clară. Concertul pune probleme interpretative și probleme tehnice atât pentru solist, cât și pentru ansamblu; una din aceste dificultăți este faptul că solistul trebuie să cânte pe două instrumente – primul este acordat pe primele armonice naturale ale lui la, iar cel de-al doilea este acordat normal; o altă problemă pe care o pune lucrarea este diversitatea de stări semantice pe care muzicienii trebuie să le exprime. Una din soluțiile pentru astfel de probleme este un dirijor cu viziune și cu pregătirea necesară – de care piesa a beneficiat prin prezența lui Gheorghe Costin la pupitrul dirijoral.

După pauză a urmat o lucrare ambițioasă și bine realizată, în cadrul căreia compozitorul și-a propus multe provocări, întrecându-le: Trei poeme de Christian Alexandru Petrescu. Scrise pe versuri de Lucian Blaga (Lângă cetate, Izvorul și Trezire), ciclul de lucrări are forța expresivă a unei opere, reușind să condenseze și să transpună atmosfera și stilistica poeziilor în sonoritățile necesare. În cadrul acestor lucrări, publicul are de-a face cu o dublă ambiguitate: cea muzicală și cea poetică; îmbinarea simbolisticii din poeziile lui Blaga cu discursul semantic de care dispune compozitorul reușește să cucerească și să capteze publicul. Desigur, faptul că lucrările au fost prezentate în primă audiție absolută, iar solist a fost însuși compozitorul poate să fi contribuit la sporirea atenției publicului, însă ceea ce a reținut-o este o scriitură de bună calitate.

Ultima lucrare din programul serii a fost Răscruce de timp – cantată pentru cor și orchestră de Adrian Iorgulescu. Fiind prezentată în primă audiție absolută, lucrarea a fost dedicată Centenarului Marii Uniri. Unitatea viziunii este limpede aici – lucrarea are la bază două poeme ale compozitorului, astfel că tematica abordată, dramatismul inerent opusului muzical și tehnicile specifice prin care aceste caracteristici iau ființă au avantajul de a fi fost gândite drept o singură entitate artistică. În plan poetic Răscruce de timp funcționează drept o reinterpretare modernă a tradițiilor socio-culturale, aducându-le în contextul actual prin asocierea cu limbajul muzical.

Corul Academic Radio

Aceste încercări de interpretare a semanticii lucrărilor ar putea fi, evident, greșite. Definirea termenilor folosiți pentru a vorbi despre contextul cultural în care au fost prezentate cele patru opusuri ar putea fi o discuție separată. Această cronică nu poate acoperi vastitatea de informații ce este prezentată în decursul unei singure lucrări contemporane. Iar orice încercare de a trage o concluzie despre muzica contemporană trebuie să fie susținută cu eforturi pe care o singură cronică, un singur concert sau o singură ediție de festival nu le poate înlocui. Astfel, am putea conchide că am asistat la un concert eminamente contemporan: greu de definit, nuanțat, meditativ și, în final, un fenomen ce se vrea trăit.

CRONICA: Suprarealism în dimensiunea Dollcore

IMN 2019

Lorena Ioniță: Suprarealism în dimensiunea Dollcore

Atenție: acest text poate conține urme de subiectivism și tocmai de aceea trebuie tratat ca atare!

(Foto: Lucian Olteanu)

Dacă în urmă cu doi ani, când participam pentru prima oară la un performance organizat de Irinel Anghel, pășeam cu frică și totodată curiozitate în casa bizară din care se auzeau sunete înfricoșătoare (Apartamentul lui Barbă Albastră), pot spune că acum nu mă mai tem! Desigur, frica aceea inițială dispăruse rapid, chiar după pătrunderea în vestibulul casei, lăsând în urmă o confuză amintire.

Aceste contexte bizare, atipice, speciale, nonconformiste pe care Irinel Anghel le construiește cu minuțiozitate de fiecare dată, produc – după expuneri regulate – reacții puternice, cerând revenirea cât mai curând. Din nefericire, aceste divertismente unicat au o viață proprie scurtă, dar care este prelungită prin experiențe de tip amintire… și prin simpatice fotografii!

Teatrul Apollo 111. 25 mai 2019. Ora 21:00. Dollcore Doll-Hall in Doll Moll.

Construit pe coordonatele mai sus menționate, ultimul spectacol al secțiunii Matrix din cadrul SIMN se declara a fi un „declanșator de animare și dezanimare a corpurilor, vocilor, obiectelor și instrumentelor” și totodată o transpunere în concret a unei călătorii prin decoruri suprarealiste cu nuanțe absurde. Gândit sub forma unui rondo amplu încheiat ciclic, evenimentul, desfășurat în 60 de minute, propunea o pendulare între momente de „staticism” fizic (refren) și dezordine controlată (cupletele). Martor al unui tablou suprarealist cu personaje ce – într-o anumită măsură – se metamorfozau, publicul se dovedea a fi la finalul spectacolului un instrument în mâinile celor 19 păpuși care treptat ajungeau să preia controlul. Isabella (A. C. Leonte), Vicky (Cristina Lilienfeld), Mona (Smaranda Găbudeanu), Cassandra (Valentina Iordache), Angelica (Sabina Ulubeanu), Cleopatra (Robert Bajenaru), Tatiana (Alexandra Dascălu), Barbara (Alina Tofan), Rosemarie (Luiza Matilda Mitu), Vanessa (Alex Bălă), Felix (Călin Torsan), Filip (Daniel Stancu), Ferdinand (Alexandru Claudiu Maxim), Rocky (Matei Gheorghe), Rudolf (Alexandru Bîrsan), Rafael (Mircea Honceriu), Raul (Bogdan Frigioiu), Nina (Irinel Anghel) și păpușa gonflabilă Patricia (invitata specială a serii) sunt cele 19 personaje a căror identitate era revelată zilnic.

Dar cum s-a întâmplat de fapt totul?

Anunțat cu câteva luni în urmă, evenimentul Dollcore Doll-Hall in Doll Moll propunea o călătorie prin lumea păpușilor în care inutilul devine util, iar absurdul și suprarealismul cadrul de desfășurare al întregii acțiuni. Revelând treptat contextul, conceptul performance-ului, Irinel Anghel încerca să își pregătească publicul prin anumite indicii clare, dar fără a topi curiozitatea, ci din contră, potențând-o. Astfel că Mozart, David Lynch, Eminescu, Kurt H. E. K. J. Schwitters, Boris Vian, lucrurile inutile, acadelele, umbrelele etc. deveneau elementele unui interesant cocktail de idei ce avea să fie revelat doar la fața locului.

Foto: Roza Zah

Întâmpinat de o păpușă ce la intrarea în sală îți oferea acadele, te trezeai, pătruns în amfiteatru, într-un decor static al spectatorilor-păpuși și interpreților-păpuși, totul aflat sub atenta observație a Patriciei, păpușa gonflabilă plasată în stânga scenei pe o masă învelită în baloane. Așezat pe scaun și cu simțurile amorțite în așteptarea startului, erai luat prin surprindere de black metal-ul ce începea să se producă pe scenă în momentul în care te acomodai cu liniștea locului. Spectacolul pornise. Împănat cu țipetele Ninei (Irinel Anghel), momentul de black metal era o dezmorțire a simțurilor ce fuseseră luate prin surprindere, printr-o construcție de tip refren. În cuplete, păpușile își începeau mișcarea printre spectatori, încercând să provoace deranj, disconfort și zgomot prin comportamente-tip (specifice fiecăreia dintre ele) și interacționând în moduri hilare cu cei rămași pe scaune. În acest timp, pe fundal se succedau colaje cu muzică ambientală formată din sunete cotidiene și totodată specifice anumitor contexte: sunetul mașinii de înghețată, cor acvatic, Mozart distorsionat și subtil etc.

Alterând sau îmbinând scena cu publicul, mișcarea desfășurată în timpul cupletelor îți atrăgea atenția prin multitudinea de elemente dispersate, individualizate, separate. Însă ce au de-a face indiciile primite anterior cu spectacolul? Primul cuplet era un joc al umbrelelor pierdute (deschise și închise de păpușile de pe scaune), succedat într-un mod aleatoriu de discursul personal (auto-descriptiv) al Ninei, parcurgerea unui regulament al protecției datelor personale, recitarea Glossei lui Mihai Eminescu, simularea unui antrenament vocal, dans cu păpușa Patricia etc. Încheiat într-o formă ciclică, rondoul aducea o confruntare directă a celor 19 personaje cu privitorii lor, a căror confuzie părea a servi drept priveliște pentru păpușile devenite spectatori.

Dacă în urmă cu doi ani, când participam pentru prima oară la un performance organizat de Irinel Anghel, plecam cu numeroase întrebări și o puternică stare de confuzie, acum pot spune că nu mai încerc să înțeleg, acesta fiind și scopul. Declarându-se practicantă a confuzionismului, Irinel Anghel reușește să creeze prin ale sale spectacole imagini diverse, bulversante, pe care le transpune în real, iar asta dă farmec reprezentărilor sale. O dată ce ai pătruns în universul său imaginativ, te trezești într-o lume desprinsă de cotidian, o lume a suprarealismului ce este percepută diferit de fiecare în parte. Tocmai de aceea Dollcore Doll-Hall in Doll Moll a fost o experiență colectivă, deschisă multiplelor perceperii subiective.

CRONICA: Clarino în SIMN

SIMN 2019

Desiela Ion: Clarino în SIMN

Este foarte ușor, pentru cei din public, să observe dinamica unei formații camerale, iar în ultimii ani în care am participat la concerte de muzică contemporană am putut surprinde diverse atitudini în rândul interpreților față de aceasta. Așadar, atunci când a apărut pentru prima dată programul complet al Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, m-am grăbit să-l răsfoiesc îndată pentru a afla dacă anumite ansambluri vor evolua în cadrul festivalului sau nu; m-am bucurat, astfel, să găsesc formația lui Emil Vișenescu în paginile caietului-program, Clarino fiind unul dintre ansamblurile mele preferate din România.

În afară de sunetul clarinetului, de care întotdeauna am fost atrasă, Clarino are câteva atuuri care îl fac să iasă în evidență între formațiile camerale din țară, și mă refer aici atât la profesionalismul interpreților, la unitatea dintre ei, cât și la alegerea repertorială, mereu inspirată. Pe lângă aceste calități, găsesc întotdeauna fascinantă prezența lui Emil Vișenescu, un muzician carismatic și un profesor valoros pentru Universitatea noastră, care se implică complet în acest proiect format la inițiativa sa, ansamblul Clarino.

Ordinea din caietul-program a concertului din 20 mai nu s-a respectat în totalitate și, astfel, s-a anunțat începutul cu piesa Adinei Dumitrescu, Vitrina cu figurine de sticlă pentru opt clarinete în si bemol. Am înțeles modificarea din program, în primul rând pentru că dispunerea instrumentelor a fost diferită – trei clarinete în partea stângă a sălii „George Enescu”, trei în partea dreaptă și două în fața scenei, dirijate de Vișenescu din centru –, dar și pentru că efectele sonore din lucrarea Adinei Dumitrescu au funcționat foarte bine pentru debutul acestui concert. Texturile șerpuite de la cele opt clarinete, care se amestecau seducător, mizând pe efectul de spațialitate produs de așezarea instrumentelor în sală, au continuat să evolueze și să dialogheze până într-un punct culminant, în a doua parte a lucrării, pentru ca finalul să le găsească amorțite, incapabile să mai „lupte”.

A doua lucrare a fost dirijată chiar de compozitor, și anume de Vladimir Scolnic care, la rugămintea lui Emil Vișenescu, a fost rugat să spună câteva cuvinte despre The Ice Land pentru octet. Compozitorul nu a vrut să ofere informații suplimentare, altele decât cele din caietul-program, însă textul a fost destul de sugestiv pentru a înțelege imaginea sugerată, adică violența blocurilor de gheață care se topesc treptat pe parcursul lucrării. Un alt tip de duritate a fost perceput și în următoarea lucrare, Discussions no. 6 pentru cvartet de clarinete și mediu electronic, de Menachem Zur, cu toate că aceste două piese au contrastat din mai multe puncte de vedere. Atât la Scolnic, cât și la Zur, momentele de agresivitate au alternat cu cele expresive, sensibile, dar dacă finalul lucrării lui Scolnic a oglindit înlăturarea completă a violenței, Zur a optat pentru un sfârșit mai energic, care semnifica împăcarea dintre cele două stări opuse, prezentate pe parcursul lucrării.

Următorul moment i-a aparținut lui Sebastian Androne, cel care a deschis a doua secțiune a concertului, cu lucrări ale generației tinere de compozitori din România. Ideile muzicale din Hakken pentru cinci clarinete au fost supuse unui proces continuu de dezvoltare, într-o atmosferă aparent liniștită, dar destul de tensionată.

Wonderland pentru clarinet și cvintet de clarinete de Diana Rotaru a ieșit puternic în evidență grație fanteziei, umorului sau sensibilității din cele trei părți din suită: White Rabbit, Cheshire Cat și Mock Turtle Blues. Emil Vișenescu – cel pentru care a fost scrisă această lucrare – s-a transpus complet în pielea personajelor din Wonderland, fie că a fost vorba de iepurele zburdalnic, de pisica șireată sau de domoala broască țestoasă. Întreaga lucrare m-a ținut în suspans, neputând anticipa următoarea mișcare a fiecărui personaj, iar mijloacele expresive utilizate pentru le contura mi s-au părut foarte creative și de mare efect.

Poate cea mai spectaculoasă lucrare din concert a aparținut Cristinei Uruc, cu Katabasis. Still Wondering, pentru ansamblul de clarinet și percuție, care a presupus participarea ansamblului Game, coordonat de Alexandru Matei. La baza lucrării a stat ideea contrastelor, fie că s-a tradus muzical prin opoziția între registrul grav sau acut, prin diferența puternică dintre nuanțele de fortissimo sau pianissimo sau prin gradul de dinamizare a scriiturii. Simetria piesei a constat în folosirea unor semnale de la tobă într-o nuanță mică, amenințătoare, care au marcat atât debutul lucrării, cât și finalul ei. Interpretarea celor două ansambluri a fost remarcabilă și m-am bucurat de nivelul ridicat al festivalului, așa cum s-a dovedit a fi pe tot parcursul săptămânii.