Reviews

CRONICA: SIMN la Sala Radio – Concerte și Poeme

SIMN 2019

Petre Fugaciu: Săptămâna Internațională a Muzicii Noi la Sala Radio – Concerte și Poeme

Pe scena Sălii Radio, în data de 24 mai a avut loc unul din importantele concerte simfonice ale ediției Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi din acest an. Importanța momentului poate fi argumentată din mai multe puncte de vedere.

Primul dintre acestea este prezența muzicii contemporane pe una din marile scene ale muzicii românești. Absența muzicii contemporane din viața culturală românească este un dat al actualității românești, astfel că un eveniment ce leagă muzica nouă de una din principalele instituții culturale românești este binevenit.

Argumentul secund este calitatea propriu-zisă a lucrărilor prezentate: observând stagiunile muzicale bucureștene, putem vedea că puține concerte au un program alcătuit în totalitate din lucrări de calitate; faptul că un concert de muzică contemporană a putut atinge acest ideal subliniază un aspect central al vieții muzicale românești: muzica de înaltă calitate continuă să fie scrisă și astăzi.

ONR – foto: Virgil Oprina

Seara a început cu Concertul pentru trombon și orchestră de Maia Ciobanu, în primă audiție absolută; solistul lucrării a fost englezul Barrie Webb, un muzician deosebit, cu o carieră impresionantă. Cu ocazia acestei prime lucrări trebuie admis un fapt evident: niciunul din cele patru opusuri prezentate de-a lungul serii nu se asemăna cu celelalte, fiecare a fost gândit în felul propriu autorului și fiecare lucrare avea alt scop – neînsemnând că au existat diferențe în calitatea propriu-zisă a lucrărilor, evident. Concertul dedicat de Maia Ciobanu trombonului poate fi perceput atât drept o piesă de virtuozitate în repertoriul instrumentului, cât și drept un periplu prin diverse categorii estetice, piperat cu teme recognoscibile.

Concertul pentru violoncel și orchestră semnat de Călin Ioachimescu a fost prezentat de Mircea Marian în postura de solist al Orchestrei Naționale Radio. Versiunea din data de 24 mai a lucrării a subliniat aspectele esențiale ale lucrării, între care se numără o largă paletă de efecte sonore, momente cantabile, dramatismul necesar unei lucrări concertante dedicate violoncelului și, poate nu în ultimul rând, o structură clară. Concertul pune probleme interpretative și probleme tehnice atât pentru solist, cât și pentru ansamblu; una din aceste dificultăți este faptul că solistul trebuie să cânte pe două instrumente – primul este acordat pe primele armonice naturale ale lui la, iar cel de-al doilea este acordat normal; o altă problemă pe care o pune lucrarea este diversitatea de stări semantice pe care muzicienii trebuie să le exprime. Una din soluțiile pentru astfel de probleme este un dirijor cu viziune și cu pregătirea necesară – de care piesa a beneficiat prin prezența lui Gheorghe Costin la pupitrul dirijoral.

După pauză a urmat o lucrare ambițioasă și bine realizată, în cadrul căreia compozitorul și-a propus multe provocări, întrecându-le: Trei poeme de Christian Alexandru Petrescu. Scrise pe versuri de Lucian Blaga (Lângă cetate, Izvorul și Trezire), ciclul de lucrări are forța expresivă a unei opere, reușind să condenseze și să transpună atmosfera și stilistica poeziilor în sonoritățile necesare. În cadrul acestor lucrări, publicul are de-a face cu o dublă ambiguitate: cea muzicală și cea poetică; îmbinarea simbolisticii din poeziile lui Blaga cu discursul semantic de care dispune compozitorul reușește să cucerească și să capteze publicul. Desigur, faptul că lucrările au fost prezentate în primă audiție absolută, iar solist a fost însuși compozitorul poate să fi contribuit la sporirea atenției publicului, însă ceea ce a reținut-o este o scriitură de bună calitate.

Ultima lucrare din programul serii a fost Răscruce de timp – cantată pentru cor și orchestră de Adrian Iorgulescu. Fiind prezentată în primă audiție absolută, lucrarea a fost dedicată Centenarului Marii Uniri. Unitatea viziunii este limpede aici – lucrarea are la bază două poeme ale compozitorului, astfel că tematica abordată, dramatismul inerent opusului muzical și tehnicile specifice prin care aceste caracteristici iau ființă au avantajul de a fi fost gândite drept o singură entitate artistică. În plan poetic Răscruce de timp funcționează drept o reinterpretare modernă a tradițiilor socio-culturale, aducându-le în contextul actual prin asocierea cu limbajul muzical.

Corul Academic Radio

Aceste încercări de interpretare a semanticii lucrărilor ar putea fi, evident, greșite. Definirea termenilor folosiți pentru a vorbi despre contextul cultural în care au fost prezentate cele patru opusuri ar putea fi o discuție separată. Această cronică nu poate acoperi vastitatea de informații ce este prezentată în decursul unei singure lucrări contemporane. Iar orice încercare de a trage o concluzie despre muzica contemporană trebuie să fie susținută cu eforturi pe care o singură cronică, un singur concert sau o singură ediție de festival nu le poate înlocui. Astfel, am putea conchide că am asistat la un concert eminamente contemporan: greu de definit, nuanțat, meditativ și, în final, un fenomen ce se vrea trăit.

CRONICA: Suprarealism în dimensiunea Dollcore

IMN 2019

Lorena Ioniță: Suprarealism în dimensiunea Dollcore

Atenție: acest text poate conține urme de subiectivism și tocmai de aceea trebuie tratat ca atare!

(Foto: Lucian Olteanu)

Dacă în urmă cu doi ani, când participam pentru prima oară la un performance organizat de Irinel Anghel, pășeam cu frică și totodată curiozitate în casa bizară din care se auzeau sunete înfricoșătoare (Apartamentul lui Barbă Albastră), pot spune că acum nu mă mai tem! Desigur, frica aceea inițială dispăruse rapid, chiar după pătrunderea în vestibulul casei, lăsând în urmă o confuză amintire.

Aceste contexte bizare, atipice, speciale, nonconformiste pe care Irinel Anghel le construiește cu minuțiozitate de fiecare dată, produc – după expuneri regulate – reacții puternice, cerând revenirea cât mai curând. Din nefericire, aceste divertismente unicat au o viață proprie scurtă, dar care este prelungită prin experiențe de tip amintire… și prin simpatice fotografii!

Teatrul Apollo 111. 25 mai 2019. Ora 21:00. Dollcore Doll-Hall in Doll Moll.

Construit pe coordonatele mai sus menționate, ultimul spectacol al secțiunii Matrix din cadrul SIMN se declara a fi un „declanșator de animare și dezanimare a corpurilor, vocilor, obiectelor și instrumentelor” și totodată o transpunere în concret a unei călătorii prin decoruri suprarealiste cu nuanțe absurde. Gândit sub forma unui rondo amplu încheiat ciclic, evenimentul, desfășurat în 60 de minute, propunea o pendulare între momente de „staticism” fizic (refren) și dezordine controlată (cupletele). Martor al unui tablou suprarealist cu personaje ce – într-o anumită măsură – se metamorfozau, publicul se dovedea a fi la finalul spectacolului un instrument în mâinile celor 19 păpuși care treptat ajungeau să preia controlul. Isabella (A. C. Leonte), Vicky (Cristina Lilienfeld), Mona (Smaranda Găbudeanu), Cassandra (Valentina Iordache), Angelica (Sabina Ulubeanu), Cleopatra (Robert Bajenaru), Tatiana (Alexandra Dascălu), Barbara (Alina Tofan), Rosemarie (Luiza Matilda Mitu), Vanessa (Alex Bălă), Felix (Călin Torsan), Filip (Daniel Stancu), Ferdinand (Alexandru Claudiu Maxim), Rocky (Matei Gheorghe), Rudolf (Alexandru Bîrsan), Rafael (Mircea Honceriu), Raul (Bogdan Frigioiu), Nina (Irinel Anghel) și păpușa gonflabilă Patricia (invitata specială a serii) sunt cele 19 personaje a căror identitate era revelată zilnic.

Dar cum s-a întâmplat de fapt totul?

Anunțat cu câteva luni în urmă, evenimentul Dollcore Doll-Hall in Doll Moll propunea o călătorie prin lumea păpușilor în care inutilul devine util, iar absurdul și suprarealismul cadrul de desfășurare al întregii acțiuni. Revelând treptat contextul, conceptul performance-ului, Irinel Anghel încerca să își pregătească publicul prin anumite indicii clare, dar fără a topi curiozitatea, ci din contră, potențând-o. Astfel că Mozart, David Lynch, Eminescu, Kurt H. E. K. J. Schwitters, Boris Vian, lucrurile inutile, acadelele, umbrelele etc. deveneau elementele unui interesant cocktail de idei ce avea să fie revelat doar la fața locului.

Foto: Roza Zah

Întâmpinat de o păpușă ce la intrarea în sală îți oferea acadele, te trezeai, pătruns în amfiteatru, într-un decor static al spectatorilor-păpuși și interpreților-păpuși, totul aflat sub atenta observație a Patriciei, păpușa gonflabilă plasată în stânga scenei pe o masă învelită în baloane. Așezat pe scaun și cu simțurile amorțite în așteptarea startului, erai luat prin surprindere de black metal-ul ce începea să se producă pe scenă în momentul în care te acomodai cu liniștea locului. Spectacolul pornise. Împănat cu țipetele Ninei (Irinel Anghel), momentul de black metal era o dezmorțire a simțurilor ce fuseseră luate prin surprindere, printr-o construcție de tip refren. În cuplete, păpușile își începeau mișcarea printre spectatori, încercând să provoace deranj, disconfort și zgomot prin comportamente-tip (specifice fiecăreia dintre ele) și interacționând în moduri hilare cu cei rămași pe scaune. În acest timp, pe fundal se succedau colaje cu muzică ambientală formată din sunete cotidiene și totodată specifice anumitor contexte: sunetul mașinii de înghețată, cor acvatic, Mozart distorsionat și subtil etc.

Alterând sau îmbinând scena cu publicul, mișcarea desfășurată în timpul cupletelor îți atrăgea atenția prin multitudinea de elemente dispersate, individualizate, separate. Însă ce au de-a face indiciile primite anterior cu spectacolul? Primul cuplet era un joc al umbrelelor pierdute (deschise și închise de păpușile de pe scaune), succedat într-un mod aleatoriu de discursul personal (auto-descriptiv) al Ninei, parcurgerea unui regulament al protecției datelor personale, recitarea Glossei lui Mihai Eminescu, simularea unui antrenament vocal, dans cu păpușa Patricia etc. Încheiat într-o formă ciclică, rondoul aducea o confruntare directă a celor 19 personaje cu privitorii lor, a căror confuzie părea a servi drept priveliște pentru păpușile devenite spectatori.

Dacă în urmă cu doi ani, când participam pentru prima oară la un performance organizat de Irinel Anghel, plecam cu numeroase întrebări și o puternică stare de confuzie, acum pot spune că nu mai încerc să înțeleg, acesta fiind și scopul. Declarându-se practicantă a confuzionismului, Irinel Anghel reușește să creeze prin ale sale spectacole imagini diverse, bulversante, pe care le transpune în real, iar asta dă farmec reprezentărilor sale. O dată ce ai pătruns în universul său imaginativ, te trezești într-o lume desprinsă de cotidian, o lume a suprarealismului ce este percepută diferit de fiecare în parte. Tocmai de aceea Dollcore Doll-Hall in Doll Moll a fost o experiență colectivă, deschisă multiplelor perceperii subiective.

CRONICA: Clarino în SIMN

SIMN 2019

Desiela Ion: Clarino în SIMN

Este foarte ușor, pentru cei din public, să observe dinamica unei formații camerale, iar în ultimii ani în care am participat la concerte de muzică contemporană am putut surprinde diverse atitudini în rândul interpreților față de aceasta. Așadar, atunci când a apărut pentru prima dată programul complet al Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, m-am grăbit să-l răsfoiesc îndată pentru a afla dacă anumite ansambluri vor evolua în cadrul festivalului sau nu; m-am bucurat, astfel, să găsesc formația lui Emil Vișenescu în paginile caietului-program, Clarino fiind unul dintre ansamblurile mele preferate din România.

În afară de sunetul clarinetului, de care întotdeauna am fost atrasă, Clarino are câteva atuuri care îl fac să iasă în evidență între formațiile camerale din țară, și mă refer aici atât la profesionalismul interpreților, la unitatea dintre ei, cât și la alegerea repertorială, mereu inspirată. Pe lângă aceste calități, găsesc întotdeauna fascinantă prezența lui Emil Vișenescu, un muzician carismatic și un profesor valoros pentru Universitatea noastră, care se implică complet în acest proiect format la inițiativa sa, ansamblul Clarino.

Ordinea din caietul-program a concertului din 20 mai nu s-a respectat în totalitate și, astfel, s-a anunțat începutul cu piesa Adinei Dumitrescu, Vitrina cu figurine de sticlă pentru opt clarinete în si bemol. Am înțeles modificarea din program, în primul rând pentru că dispunerea instrumentelor a fost diferită – trei clarinete în partea stângă a sălii „George Enescu”, trei în partea dreaptă și două în fața scenei, dirijate de Vișenescu din centru –, dar și pentru că efectele sonore din lucrarea Adinei Dumitrescu au funcționat foarte bine pentru debutul acestui concert. Texturile șerpuite de la cele opt clarinete, care se amestecau seducător, mizând pe efectul de spațialitate produs de așezarea instrumentelor în sală, au continuat să evolueze și să dialogheze până într-un punct culminant, în a doua parte a lucrării, pentru ca finalul să le găsească amorțite, incapabile să mai „lupte”.

A doua lucrare a fost dirijată chiar de compozitor, și anume de Vladimir Scolnic care, la rugămintea lui Emil Vișenescu, a fost rugat să spună câteva cuvinte despre The Ice Land pentru octet. Compozitorul nu a vrut să ofere informații suplimentare, altele decât cele din caietul-program, însă textul a fost destul de sugestiv pentru a înțelege imaginea sugerată, adică violența blocurilor de gheață care se topesc treptat pe parcursul lucrării. Un alt tip de duritate a fost perceput și în următoarea lucrare, Discussions no. 6 pentru cvartet de clarinete și mediu electronic, de Menachem Zur, cu toate că aceste două piese au contrastat din mai multe puncte de vedere. Atât la Scolnic, cât și la Zur, momentele de agresivitate au alternat cu cele expresive, sensibile, dar dacă finalul lucrării lui Scolnic a oglindit înlăturarea completă a violenței, Zur a optat pentru un sfârșit mai energic, care semnifica împăcarea dintre cele două stări opuse, prezentate pe parcursul lucrării.

Următorul moment i-a aparținut lui Sebastian Androne, cel care a deschis a doua secțiune a concertului, cu lucrări ale generației tinere de compozitori din România. Ideile muzicale din Hakken pentru cinci clarinete au fost supuse unui proces continuu de dezvoltare, într-o atmosferă aparent liniștită, dar destul de tensionată.

Wonderland pentru clarinet și cvintet de clarinete de Diana Rotaru a ieșit puternic în evidență grație fanteziei, umorului sau sensibilității din cele trei părți din suită: White Rabbit, Cheshire Cat și Mock Turtle Blues. Emil Vișenescu – cel pentru care a fost scrisă această lucrare – s-a transpus complet în pielea personajelor din Wonderland, fie că a fost vorba de iepurele zburdalnic, de pisica șireată sau de domoala broască țestoasă. Întreaga lucrare m-a ținut în suspans, neputând anticipa următoarea mișcare a fiecărui personaj, iar mijloacele expresive utilizate pentru le contura mi s-au părut foarte creative și de mare efect.

Poate cea mai spectaculoasă lucrare din concert a aparținut Cristinei Uruc, cu Katabasis. Still Wondering, pentru ansamblul de clarinet și percuție, care a presupus participarea ansamblului Game, coordonat de Alexandru Matei. La baza lucrării a stat ideea contrastelor, fie că s-a tradus muzical prin opoziția între registrul grav sau acut, prin diferența puternică dintre nuanțele de fortissimo sau pianissimo sau prin gradul de dinamizare a scriiturii. Simetria piesei a constat în folosirea unor semnale de la tobă într-o nuanță mică, amenințătoare, care au marcat atât debutul lucrării, cât și finalul ei. Interpretarea celor două ansambluri a fost remarcabilă și m-am bucurat de nivelul ridicat al festivalului, așa cum s-a dovedit a fi pe tot parcursul săptămânii.

CRONICA: Diving within the Sound

SIMN 2019

Benedicta Pavel: Diving within the sound…

… a fost deviza celui de-al doilea recital din seria ULISE – Dincolo de limitele culturii, susținut de Ion Bogdan Ștefănescu (flaut) și Mihai Măniceanu (pian). O plăcută imersiune în timp și spațiu s-a petrecut, așadar, în Aula UCMR, în cea de-a treia zi a festivalului „Săptămâna Internațională a Muzicii Noi” (marți, 21 iunie, ora 17:00). Despre această nouă conlucrare a celor doi instrumentiști am aflat mai multe de la pianistul și compozitorul Mihai Măniceanu: „A fost prima noastră colaborare în calitate de interpreți. Pot să descriu această experiență ca fiind una extrem de spontană, intuitivă, firească. Așa cum ar spune Mircea Cărtărescu, a fost ca un fapt «simplu, reflex», care «nu are nevoie de o învățare prealabilă». Ion Bogdan Ștefănescu este un interpret admirabil, un muzician excelent și un prieten aparte, atât cât l-am cunoscut în întâlnirile pentru pregătirea concertului”.

Programul recitalului a inclus deopotrivă lucrări scrise de compozitori români și străini, care s-au succedat – întâmplător sau nu – în ordinea cronologică a nașterii compozitorilor: Xingzimin Pan (n. 1945), Edward Gregson (n. 1945), Doina Rotaru (n. 1951), Ian Clarke (n. 1964), Dan Dediu (n. 1967) și Mihai Măniceanu (n. 1976). Deși ar fi putut trece neobservat, acest detaliu al înlănțuirii pieselor se poate să fi aplanat discrepanțele stilistice dintre lucrări, trecerea de la o piesă la alta făcându-se astfel în mod firesc. Recitalul s-a deschis misterios, în atmosfera unei „povești cu fantome”. Prin lucrarea Kaidan am fost purtați într-o sală de cinema în care se derulează un film de groază. Pornind de la melodia unui cântec folcloric chinezesc Ku Qi Qi („Șapte cicluri ale plânsului”), Xingzimin Pan a creat un mozaic de sonorități terifiante, extrase parcă din clasicele genului horror. Senzația de fiori reci a fost întreținută de atenția deosebită pe care cei doi interpreți au acordat-o fiecărui efect și gest.

În continuare, lucrarea Aztec Dances ne-a purtat într-o călătorie istorică îndelungată. Având ca sursă de inspirație expoziția Moctezuma – Despotul Aztec (British Museum) care a evidențiat importanța muzicii și a dansului în viața aztecilor (așa cum ne informează caietul-program al festivalului), Edward Gregson a imaginat o interesantă lume ritualică prin sonorități modale și multiple efecte menite să transforme flautul în trompete, iar pianul în tobele folosite de azteci la ceremoniile rituale formale. Dansurile aztecilor au fost succedate de lucrarea meditativă a Doinei Rotaru, Crystals, o transpunere sonoră a transparenței cristalului. Deși se prezintă ca o piesă de stare, în care tehnicile abordate sunt conectate cu ideea de lumină, părea că cei doi interpreți se detașează cu greu de agitația interioară a ceremoniilor aztece, însă au realizat efecte cu finețe și profesionalism.

Prin piesa Hatching Aliens („Eclozarea extratereștrilor”), Ian Clarke ne-a readus în sala de cinema, de această dată la un SF. Cei care au vizionat pelicula Aliens au înțeles mai bine „aluziile întunecate”. Lucrarea a avut însă și o dimensiune existențială, reprezentată în secțiunea mediană de o linie melodică lirică înveșmântată modal, care sugera acea lume a ființei nenăscute, dar și incertitudinea față de lumea exterioară (expusă în prima secțiune și în cea finală). După această îndepărtare de zona terestră, revenim cu „picioarele pe pământ” prin Pastorale cynique pentru flaut și pian la mâna stângă de Dan Dediu. Elementele tehnice care stau la baza lucrării – și care sunt verbalizate de compozitor, în textul de prezentare – provin din suprapunerea unei „teme de passacaglie șerpuitoare, ce combină sistemele ritmice giusto și aksak” cu o „melodie pastorală stranie, scrisă într-un sistem ritmic rubato, notat foarte exact”. Atât melodia pastorală, cât și sistemele ritmice folosite (rubato, giusto, aksak), sunt elemente ce se regăsesc în muzica tradițională românească, însă aici au fost desprinse de context, având cu totul alte funcții. Dincolo de abstractizarea procesului componistic, am ascultat o muzică energică și ludică, în care se ascunde lupta permanentă dintre bine și rău. Deși basmele ne învață că „binele” învinge întotdeauna, cinismul acestei lucrări vine să demostreze contrariul: „răul” (sonoritățile grave și agresive ale pianului) acaparează, în final, „binele” (firicelul de melodie în acut a flautului).

La final, publicul a rezonat încă de la primele acorduri cu fantezia rock, Riffs and Solos, care i-a adus în fața unui concert cu muzica rock a anilor ’90. (Încă de la începutul recitalului am avut acea senzație, indusă de vestimentația flautistului: o vestă cu ținte.) Mihai Măniceanu – în dubla ipostază de compozitor și interpret – a prelucrat, într-o formă quasi una sonata, „diferite riff-uri și solo-uri din Megadeth, Slayer, Pantera, Iron Maiden”, aducând în prim plan nu numai ritmurile agresive, ci și lirismul acestui gen. Compozitorul a vorbit despre cum a luat naștere această piesă: „Flautistul Matei Ioachimescu mi-a cerut o lucrare de acest fel, știind că am fost pasionat de rock. La prima audiție a piesei a folosit o procesare a flautului care îl făcea să sune ca o chitară electrică cu distors. Bineînțeles că mi-a făcut o mare plăcere să îmi reamintesc de muzica adolescenței mele. Mai am o piesă intitulată Mephisto Rock și se regăsesc influențe rock în alte câteva piese”.

Deși programul recitalului a fost solicitant, interpreții s-au arătat încântați să ofere publicului numeros și un bis. Cei doi și-au regăsit acea liniște interioară pentru a interpreta lucrarea minimalistă Spiegel im Spiegel de Arvo Pärt, însă dispre public se simțea agitație: podeaua scârțâia, telefoanele mobile sunau, lumea trebuia să ajungă la alt concert din festival. Fără îndoială însă, recitalul a fost excelent, având toate ingredientele unui eveniment SIMN reușit – interpreți de excepție, program variat și public dornic să exploreze „adâncimile sunetului” din muzica acestui secol.

CRONICA: Hegemonia tehnologică. Noi cuceriri în lumea muzicii.

SIMN 2019

Lorena Ioniță: Matrix (1) – Hegemonia tehnologică. Noi cuceriri în lumea muzicii.

Foto: Cristian Lupes

Atrăgând atenția prin bizara idee a punerii smartphone-urilor într-un context participativ în actul muzical, concertul Orchestrei de Cameră Radio și a corului format din telefoane mobile era un obiectiv de neratat în programul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi. Așa că, mânată de curiozitate, m-am îndreptat spre Sala Radio în seara de 22 mai, așteptând cu nerăbdare începerea aventurii tehnologice. Cu toate acestea, mare mi-a fost mirarea să constat că așteptările mele de a mă pierde prin marea de oameni ce se înghesuie la premiere și teama de a nu mai prinde loc erau simple himere, spulberate odată cu pătrunderea în sală. Așadar, având la dispoziție unele dintre cele mai bune locuri, pe care doar în serile norocoase studenții le pot ocupa, m-am așezat așteptând începerea primului concert din cadrul ciclului tematic MATRIX.

Subsumate motto-ului „Dincolo de limitele naturii”, cele patru lucrări prezentate în primă audiție – românească sau absolută – propuneau o trecere fantezistă, avangardistă și programatică prin dimensiunea actuală în care muzica și tehnologia se îmbină în forme surprinzătoare.

Tocmai de aceea alegerea unei lucrări tonale pentru deschiderea concertului se arăta a fi un preludiu neașteptat și totodată un memento ce pregătea trecerea firească înspre atmosfera modernității. Axată pe o formulă reinterpretată a cvartetului clasic, Simfonia de cameră nr. 1 pentru orchestră de coarde de Marijn Simons este o plăcută expediție prin trecutul tonal. Cele patru părți – înlănțuite într-o ordine ușor schimbată (I. Molto moderato, II. Allegro energico, III. Lento, IV. Allegretto) față de cea de bază și construite clar, prin alcătuiri simple și concise – scot la iveală orientarea neoclasică a compozitorului și predilecția spre teme pure. Pasiunea și energia pe care dubla trăire i le producea dirijorului Marijn Simons se transpuneau în mișcări ce vădeau intenții și înțelesuri de un aplomb accesibil doar compozitorului.

Foto: Roza Zah

La polul opus, lucrarea lui Vlad Maistorovici debordează prin avangardism exprimat  într-o nouă formă a studiului de concert – în care virtuozitatea se îmbină cu spectaculozitatea prin regie. Tocmai de aceea Icarus Torsostudiu de concert pentru violă și orchestră poate fi perceput într-o dublă manieră: ca gen instrumental al muzicii savante și ca subtilă reprezentare a ideii de concert rock. Astfel că, deși este axată pe o formă plină, unitară, Vlad Maistorovici integrează patru concepte diferite: Măiastra – idee de a „sculpta zborul”,  inspirată de C. Brâncuși –, Hubris – termen ce indică acțiunea omului de a depăși limitele divine, aplicat într-un sens concertant aici –, Event Horizon – nume al unui film S.F. în care este exploatată lumea spațiului – și Elon’s Ride – invenție futuristă ce se integrează de asemenea în câmpul spațial. Altfel spus, Icarus Torso este un mozaic de surse ce compun un studiu-divertisment; o lucrare cu construcție complexă, inspirată din lumea tehnologiei, a explorărilor spațiale, a ficțiunii și a concertelor rock (prin imitarea solo-urilor de chitară electrică în Hubris și a dialogului pe care solistul îl are cu ceilalți instrumentiști în momentele de riff). Totuși, trebuie spus că expunerea publicului la efecte puternice (staticele și interminabilele isonuri în acut și grav) este un experiment periculos. Versatil și deschis propunerilor futuriste, violistul Marius Ungureanu s-a implicat total în actul muzical, îmbogățindu-l prin regia prezentată în această seară.

Foto: Roza Zah

Pornind de la ideea generală a degradării, Nymphea de Doina Rotaru și Geek Bagatelles de Bernard Cavanna au propus două abordări diferite ale aceleiași teme, de un pesimism specific filosofiei ce se infiltrează cu sensibilitate în muzică.

Influențată de literatura suprarealistă a lui Boris Vian și mai exact de al său roman Spuma zilelor, compozitoarea Doina Rotaru a ales să sugereze prin muzica sa ideea degradării desfășurate atât în plan temporal, cât și spațial (vizibil), creând o muzică de un subiectivism aparte. Dezvoltată pe un programatism ce își extrage esența din acțiunea răvășitoare, absurdă, a romanului, lucrarea transfigurează, după cum a precizat chiar compozitoarea în programul de sală, ideea transformării „luminii în întuneric (…) și micșorarea continuă a spațiului”. Astfel că și fără a ști intențiile compozitoarei te lași purtat de această muzică îmbietoare, în care intervențiile jazzistice ale trompetei se aud plutind. Multitudinea de instrumente de percuție cu timbruri sclipitoare topite într-o muzică cu caracter ambiental, creșterile și descreșterile line ce duc la izbucniri spectaculoase – asemenea unor erupții vulcanice (posibil mod de exprimare a travaliului prin care lumina trece pentru a deveni întuneric) – și stingerea acestora într-un ecou vibrant din care se ivește sunetul leneș al trompetei, toate fac din Nymphea lucrarea reprezentativă a serii, către care îmi îndrept preferința.

Pe de altă parte, modul în care Bernard Cavanna ilustrează ideea degradării se răsfrânge cu nostalgie asupra trecutului pierdut și asupra aspectelor negative ale evoluției sociale. Proiectând reflecții filosofice, compozitorul construiește în Geek Bagatelles o punte de legătură între trecut și prezent și totodată îndreaptă semnale de conștientizare către generația tânără. Folosindu-se de citate din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, acesta încearcă să conducă prin muzica sa la ideea nostalgiei, privită din punctul de vedere al distorsionării operei artistice de mare valoare. Elementele preluate sunt sfărâmițate și reintegrate în moduri de nerecunoscut, singurele rămășițe reperabile fiind tema părții a patra și cea a părții a doua.  Totodată, integrarea publicului într-un joc participativ transformă lucrarea într-o pledoarie adresată bucuriei, strigată cu putere în cor (FREUDE). Cu ajutorul unei aplicații oferite ascultătorilor în foaierul Sălii Radio, patru scurte momente muzicale (Joy1, Joy2, Freude și Vocalise) deveneau elementul participativ, activat prin mișcări verticale sau orizontale la semnalul dirijorului Martin Malatray. Dar cum orice lucru bun are și defecte, nu pot să nu remarc faptul că introducerea smartphone-ului în acest context estompează atenția spectatorilor de la muzică și o concentrează asupra conectivității simultane.

Ieșirea din contextul aventurii tehnologice m-a readus în plinătatea existenței actuale, lăsându-mă să reflectez asupra celor auzite și văzute. Concertul se dovedise o interesantă expediție, la nivelul așteptărilor, și totodată o experiență solicitantă. Infinitele posibilități pe care actualul ne-a arătat că ni le poate oferi s-au reflectat și în această seară prin trei viziuni diferite, originale. Tocmai de aceea revin prin acest sfârșit la ideea de limită (pe care festivalul a adoptat-o ca temă generală), de prag imaginar ce este stabilit sau depășit în fiecare moment, așa cum s-a întâmplat și în această seară.

CRONICA: Protosonic – o călătorie sonoră în lumea primordială

SIMN 2019

Maria-Elisa Ghizelea: Protosonic – o călătorie sonoră în lumea primordială 

Studioul de Operă și Multimedia al UNMB a găzduit în cadrul festivalului SIMN un concert inedit ce i-a avut ca protagoniști pe Fernando Mihalache (bayan), Cătălin Crețu (electronics, live video processing) și Mitoș Micleușanu (cercetare sonoră, videoart).

Spectacolul a fost construit pornind de la ideea îmbinării muzicii electronice cu sonoritățile bayanului, alături de procesarea audio și video în timp real, dar și de proiecțiile sugestive aferente fiecărei lucrări. Instrumentul vedetă al serii s-a putut auzi preponderent în prima lucrare, Artipic, compusă și interpretată de Fernando Mihalache. Atmosfera generală creată s-a remarcat prin culori timbrale opuse față de ceea ce asociem în mod normal cu acordeonul. Mister și suspans înclinând spre straniu au caracterizat compoziția, care a speculat o suprapunere incitantă între melodia bayanului și banda electronică, lăsând loc și câtorva momente cu caracter improvizatoric.

Un ethos diferit a avut Trilogia urmei, aparținând lui Cătălin Crețu. Richblick, Prosopopeea urmei și Restblick sunt cele trei părți, diferite ca stare, dar asemănătoare în esență. Un monolog ne-a introdus în universul audiției, care s-a deschis cu o muzică electronică pură. Frecvențele și texturile generate s-au asociat într-o manieră bizară cu imaginile focusate la maximum pe un miriapod, imprimând un potențial interes în urmărirea mișcărilor acestuia. Acordeonul a revenit în următoarele părți, aducând un aer nostalgic, care contrasta cu restul sonorităților percutante ale compoziției.

Elementul care a permis o mai bună receptare și apropiere de muzică, văzută ca întreg, a fost emiterea sunetului prin canale diferite. Astfel, delimitarea atentă a mai multor tipuri de intervenții a făcut posibilă o integrare a spectatorului în actul artistic și în ceea ce a sugerat fiecare lucrare în parte. În Precipitații, Mitoș Micleușanu a creat cu ajutorul sintetizatoarelor un performance cu caracter robotic, îmbogățit prin procesarea în timp real de către Cătălin Crețu a unor filmări deformate și abstractizate pe fundal.

Seara s-a încheiat cu Sincronie (remix), lucrare a lui Ștefan Niculescu, întemeietorul acestui festival, care a fost prezentată într-o manieră nouă, atractivă și captivantă. Repartizarea instrumentelor în boxe diferite a reușit să creeze un aer ambiental, să introducă ascultătorul în miezul lucrării, făcând posibilă, de asemenea, o atentă și limpede urmărire a fiecărei partiții.

Timp de o oră am încercat să descifrăm mesajele uneori bine ascunse, alteori la vedere, ale celor trei minți poziționate într-un „triunghi al bermudelor”. Astfel, scena a reprezentat un câmp de dezbatere, în care ideile muzicale inovative s-au contopit în maniere diverse. Cum ne explicăm Protosonic? Înțelegerea conceptului poate porni de la chintesența primordialității, reprezentată de organismele vii și de sunetul ca element generator de viață. Astfel, întreg actul artistic al serii a constituit o călătorie sonoră de redescoperire a primitivului și a urmei lăsate de acesta posterității.

CRONICA: Trio Wahnsinn în Festivalul SIMN

SIMN 2019

Maria Alexandru: Trio Wahnsinn în Festivalul SIMN

Duminică, 26 mai, în sala “Auditorum” a UNMB au putut fi audiate, sub egida SIMN, o serie de lucrări în primă audiție absolută, semnate de compozitori din Suedia, Letonia, România și Germania. Interpretarea acestora a revenit ineditului ansamblu Wahnsinn, format din trei interpreți de marcă: Marius Ungureanu (violă), Barrie Webb (trombon) și Erik Sandberg (corn).

Atmosfera primei piese din program, Impermanence, aparținând compozitorului leton Edgars Cirulis, a fost dată de alternarea a două stări contrastante, una prin care se accentua ideea de mișcare și alta ce crea o senzație de plutire a materiei. Viola s-a impus ca instrument central, unificând legăturile cu celelalte două instrumente.

Cea de-a doua lucrare, Vortices, semnată de Mika Pelo, a impus sonorități incandescente, pline de culoare. Intonată într-un registru mediu, cu un intro mișcat și o parte dezvoltătoare lentă, lucrarea a sugerat acea „visare controlată” prin care compozitorul suedez și-a descris metoda de compoziție.

Compoziția Entanglement a Liviei Teodorescu-Ciocănea semnifică metaforic ideea de „inseparabilitate cuantică” prin care două particule pot comunica de la distanțe cosmice. Vizând această comunicare pe plan timbral, intonațional și structural, explorând registrul grav spre mediu al celor trei instrumente, compozitoarea a mizat pe o amplificare constantă a tensiunii discursului sonor.

O lucrare spectaculoasă s-a dovedit și cea a compozitorului Gabriel Mălăncioiu, denumită Agnis după zeul ce reprezintă focul în mitologia vedică. Introducerea antrenantă creată cu ajutorul unui ritm pregnant, incisiv constituie leitmotivul întregii lucrări, sugerând imaginea unei lupte. Instrumentele alunecă pe rând din unisonul inițial, asemenea unei flăcări ce își mărește volumul necontrolat.

Lucrarea verwirrung a Violetei Dinescu a reflectat o abordare ingenioasă a formației, la care s-a adăugat o a patra dimensiune, vocea. Inserarea în partitură a unei notații libere, prin care interpretul a fost pus, într-o oarecare măsură, și în ipostaza de compozitor, și-a pus amprenta asupra discursului sonor, alcătuit din mai multe secțiuni contrastante. Prima dintre acestea, redată de violă, realizează un joc imitativ: mai întâi al vocii cu ajutorul instrumentului și apoi al violei cu ajutorul vocii. Ultima secțiune aduce din nou elemente incitante sonor, instrumentiștii dispersându-se prin sală și recitând în șoaptă texte ale poetei Eva Maria Berg.

Dincolo de diversitatea sonorităţilor, maniera de interpretare a trio-ului Wahnsinn a fost una strălucită, plină de savoare. Am asistat la o diversitate de concepţii sonore şi o asiduă explorare a posibilităţilor timbrale puse la dispoziţie de acest ansamblu.

CRONICA: Bits of Romanian Beats

SIMN 2019

Maria Isabela Nica: Bits of Romanian Beats

 Cea mai importantă manifestare artistică dedicată muzicii contemporane, Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, pune prin definiție noutatea în prim-plan. O reflecție vie a noutății este reprezentată de tinerii interpreți și compozitori români, care angrenați în acest eveniment și încurajați să se auto-depășească, precum afirmă și motto-ul festivalului: „Limite … și dincolo de ele!”, au reușit să conlucreze la materializarea, în parte, a unor lucrări și interpretări proaspete ce sunt oferite în cea de-a XXIX-a ediție a festivalului.

Din secțiunea Double Recitals, aflată sub semnul tematicii GULLIVER – Dincolo de limitele istoriei, extragem manifestarea de luni, 20 mai, ce a avut loc la ora 19:00 în Sala „George Enescu” a Univeristății Naționale de Muzică din București. Ansamblul de clarinete Clarino, avându-l pe Emil Vișenescu în ipostaza de dirijor și solist, ne-a propus spre audiere lucrări aparținând compozitorilor Adina Dumitrescu, Vladimir Scolnic, Menahem Zur, Sebastian Androne, Diana Rotaru, urmând ca programul să fie încheiat de Katabasis. Still Wandering pentru ansamblu de clarinet și percuție semnată de Cristina Uruc. Această ultimă lucrare i-a avut ca invitați pe membrii ansamblului PERCUSSIONescu: Irina Rădulescu și Răzvan Florescu, coordonați de Sorin Rotaru și Alexandru Matei, prezent și el pe scenă alături de cei doi tineri. Ca o fuziune electrică, lucrarea s-a desfășurat într-o interpretare interesantă, o colaborare extrem de reușită între cele două ansambluri, mereu sub semnul profesionalismului, coerentă și densă, fără ezitări, până la final. Acestei interpretări i-a urmat partea a doua a recitalului ce a aparținut integral duo-ului PERCUSSIONescu.   

Format în 2016, duo-ul PERCUSSIONescu, din care fac parte Irina Rădulescu și Răzvan Florescu, și-a propus să crească popularitatea celor două spectaculoase instrumente de percuție,  vibrafonul și marimba, pentru care manifestă o atracție aparte. Cunoscând foarte bine faptul că repertoriul dedicat acestor instrumente este destul de sărac, ei „cântă în principal piese << tinere >>, pentru că și repertoriul pentru un astfel de duo a început să apară abia în secolul XX. […] Colaborează cu compozitori români, prieteni, cu care pot discuta, pentru că e foarte important ca aceștia să înţeleagă mai întâi principiile de funcţionare ale instrumentelor și abia apoi să scrie.” (citat preluat din biografia paginii oficiale a ansamblului). Astfel, Bits of Romanian Beats, așa cum a sunat titlul recitalului de luni seară, a însemnat cu adevărat o provocare, atât pentru cei șapte compozitori care au scris lucrări special pentru această formulă, dar și pentru cei doi interpreți, care au fost la rândul lor motivați de complexitatea lucrărilor rezultate.

Pe parcursul recitalului au fost proiectate în stânga scenei șapte imagini, câte una pentru fiecare lucrare, viziuni ce au ajutat conturarea unei stări sugestive în timpul audierii sau care, au clarificat ideile sonore, unde era necesară o intervenție non-muzicală.

Prima lucrare, Toacatta (p.a.a.), semnată de Lucian Zbarcea a îmbinat ritmurile pregnante de toacă cu virtuozitatea specifică toccatei, în completarea ei fiind proiectată o imagine alb-negru ce înfățișa o măicuță ce bate la toacă. O piesă a portalurilor sonore, a schimbărilor de stare, cu alternanțe între pasajele dificile tehnic și mișcarea lentă, ce și-a găsit însă un fluid coerent în interpretarea celor doi soliști.

Love and die a Dianei Gheorghiu „e inspirată din lucrarea lui Nauman (100 live and die), ce constă în patru coloane luminoase ce conțin 100 de cuvinte legate de viață și de moarte, reprezentând acțiuni, emoții, culori […]” (citat preluat din programul de sală al evenimentului). Proiectată în stânga scenei, imaginea lucrării lui Nauman alăturată piesei compozitoarei Diana Gheorghiu, interpretată cu precizie și finețe, a căpătat relief spectacular în cadrul demersului componistic, conturând un spațiu transcedental.

În contrast cu lucrarea precedentă a urmat Eccentric Vibes (p.a.a.), semnată de Bogdan Pintilie, o partitură foarte bine sistematizată, având în construcția sa ritmuri complexe – pregnante și variate, executate cu entuziasm și precizie la marimbă și vibrafon. Momentul a dezvăluit audienței o piesă ce te ține mereu în suspans și pare a deschide noi porți către lumea ritmului și a combinațiilor imprevizibile. Interpretarea generoasă a soliștilor a eclipsat întru-totul imaginea sugestivă a unui portret excentric-colorat menită a ilustra momentul.

În continuare, DanDe Popescu ne-a oferit Cave dweller (p.a.a.), o piesă cu un limbaj minimalist, care a impus un dialog intens între cei doi soliști. Parcurgând sonor patru direcții și ipostaze, în directă relație cu momente ale existenței umane (notate în partitură prin indicațiile de tempo: wake, fight or flight, rise și evolve), interpreții au dat dovadă de versatilitate și o foarte mare putere de sugestie, reușind să transpună în muzică mesajul profund al autorului.

Răspunzând și el provocării ansamblului PERCUSSIONescu, Daniel Šimek le-a dedicat lucrarea Head echoes (p.a.a.). Alături de o abordare interpretativă deosebită, metamorfozată într-o contribuţie expresivă proprie, lucrarea a propus un exercițiu de imaginație, „în care orice eveniment ce se produce în mediul înconjurător poate provoca un impuls în mintea umană”. Pe ecran a fost proiectat textul: „Just listen …” mesaj ce a subliniat faptul că muzica este, până la urmă, cea care contează.

Sub semnătura lui Bogdan Vodă, Clepsidre (p.a.a.) se joacă cu implacabilitatea scurgerii timpului. Într-un limbaj sofisticat, muzica de mare sugestie și expresivitate, se dilată sau devine compactă asemenea timpului, sub semnul eternei iluzii a subiectivității aparent obiective. Construită inteligent, bazată pe algoritmul cunoscut ca „sita/ciurul lui Eratostene”, compozitorul a oferit ocazia duo-ului PERCUSSIONescu să exploreze puțin „joaca cu timpul”, lucru ce a fost bine manevrat de către cei doi soliști, regăsind plăcerea rostirii instrumentale, exprimată firesc.

În încheiere, Vivraimba (p.a.a.) a lui Andrei Petrache a încheiat spumos recitalul. Din cele trei părți ale lucrării: I. (e)Motion, II. Introspection, III. Finale, le-am audiat doar pe ultimele două. Spectaculozitatea lucrării a constat în virtuozitatea cu care a fost executată, interpreții Irina Rădulescu și Răzvan Florescu, dând dovadă de o velocitate ireproșabilă. Ultima parte a lucrării, Finale, a impus un limbaj inspirat din jazz-modern-world music, având un impact considerabil asupra publicului, după finalul recitalului reușind să disting fragmente fredonându-se prin sală. O lucrare ce utilizează o paletă generoasă de exprimare, soliștii reușind să transmită cu adevărat plăcerea de a interpreta o astfel de muzică, cu zâmbetul pe buze și mult entuziasm. Proiectată pe ecran, lucrarea Quad Moebius a lui Wim Delvoye, a sugerat potrivit ideea de fuziune dintre „doi”, reușind să sublinieze acest concept al duo-ului PERCUSSIONescu, care în interpretare se metamorfozează într-un singur organism perfect controlat.

Muzica pentru percuție pare a avea un viitor strălucit, atât în ceea ce privește interpreții, cât și compozitorii. O muzică ce nu are nevoie de „subtitrare”, dar de care ne-am putut bucura datorită  soliștilor și compozitorilor profesioniști și mai ales datorită cadrului oferit de Săptămâna Internațională a Muzicii Noi. În favoarea acestui fapt mărturia celor doi tineri PERCUSSION-iști vine în întărire: „În spatele nostru există mulți oameni extraordinari fără existența cărora proiectul la care am lucrat în ultimele șase luni nu ar fi căpătat forma, culoarea și energia pe care le-a avut. Așadar, mulțumim directorului festivalului, Dan Dediu, pentru oportunitatea de a participa la un eveniment de un asemenea prestigiu, compozitorilor noștri fabuloși, Diana Gheorghiu, Lucian Zbarcea, Bogdan Vodă, Bogdan Pintilie, DanDe Popescu și Andrei Petrache, care au avut răbdare cu noi și care au îmbogățit repertoriul românesc de percuție cu șase lucrări de excepție, dragului nostru prieten Daniel Šimek, pentru lucrarea dedicată și pentru prezența sa la concert, dar și întregii echipe de organizare care ne-a ascultat toate dorințele și ideile. Mulțumim Dianei Rotaru pentru promovarea online, Anei-Maria Copu pentru proiecțiile video și lui Laurențiu Vasilachi pentru afișul cool. Mulțumim pentru promovare la radio Mariei Balabaș și lui Marica Cristian Rădoi!

Și nu în ultimul rând, mulțumim domnului profesor Alexandru Matei pentru consecvența cu care a sădit în noi pasiunea și interesul pentru muzica contemporană românească. Motiv pentru care îi dedicăm concertul de aseară și toate celelalte care vor urma pentru acest proiect.

Vă mulțumim pentru tot ce ne-ați dăruit!” (Irina Rădulescu și Răzvan Florescu).

Concluzionând ceea ce s-a întâmplat în seara de 20 mai putem spune cert că da, există limite, iar cei ce ne-au oferit aceste două ore intense de muzică ne-au dovedit că se poate ajunge „ … și dincolo de ele!”

CRONICĂ: Ansamblul Atem – Vortex Sonique

SIMN 2019

Nicoleta Cîrstea: Ansamblul Atem - Vortex Sonique

Nu avem existență fără transcendență. (Karl Jaspers)

În cea de-a XXIX-a ediție a festivalului SIMN (Săptămăna internațională a muzicii noi) s-a pus accentul pe muzica de proveniență franceză și autohtonă dar și pe promovarea generațiilor tinere de compozitori și interpreți. Penultima zi de festival a adus pe scena Muzeului „George Enescu” ansamblul ATEM din Timișoara. Ansamblu îi are în componența sa pe Vlad Colar – flaut, Cristian Miclea – clarinet, Cristina Mălăncioiu – vioară, Darius Tereu – violoncel și Victor Andrei Părău – pian. Concertul s-a aflat sub egida conceptului central intitulat Nirvana, concept în care transcendența și dezmărginirea eului sunt dezvoltate prin sacralitate și ritualuri deschise spre comuniune și mister.

Primul moment artistic a fost interpretarea lucrării intitulate Stunden-Blumen. Hommage a Olivier Messiaen, pentru clarinet, vioară, violoncel și pian, compusă de către Toshio Hosokawa (Japonia). Creația aceastuia se poate defini prin sinteza creată între influnțele culturii occidentale și cele specifice muzicii tradiționale japoneze. Membrii ATEM au reușit să se muleze pe o „zonă” muzicală foarte greu de definit, uimind deopotrivă prin tehnica instrumentală. Starea și senzația de tensiuine au fost puse în evidență prin jocul contrastant al fiecărui instrument. Aparent sub semnul simbolistic al dualității complementare – ying și yang, tematica centrală a fost elaborată muzical prin trecerile relativ bruște de la o stare la alta, pe principiul contrastului.

Starea insuflată audienței s-a apropiat transcendental de simbolistica aparte propusă de către compozior, reuniunea veleităților europene cu sensibilitatea irezistibilă a universului asiatic sugerând alunecarea către un anume abis infinit al creației.

Conceptul existenței ca principiu funcțional al umanității s-a făcut simțit și în celelalte momente ale serii. În lucrarea intitulată sugestiv Dancer on a Tightrope pentru vioară și pian, compozitoarea Sofia Gubaidulina (Rusia) a exemplificat prin intermediul combinației dintre vioară și pian depășirea „barierelor” confortului unei zile obișnuite. Încă de la ricoșeul „exagerat” al viorii s-a observat o timbralitate aparte ce a fost urmată de folosirea inedită a corzilor pianului fie prin ciupire sau lovire. Transcendența de la „confort” la asumarea de riscuri a fost captată de către cei doi interpreți prin contrastul celor două părți ale piesei, trecerea fiind una bruscă și de efect. Finalul, sub semnul biruinței și al fanteziei, a fost pus în lumină prin tensiunea armonică dar și prin tremolul viorii care ajunge într-un registru acut, oferind ascultătrilor o variantă de definire a existenței de o prospețime ieșită din comun.

Jonathan Harvey (1939-2012) este unul dintre cei doi compozitori de la care a luat „naștere” proiectul Vortex Sonique. Cu piesa Nataraja pentru flaut piccolo și pian s-a trecut către investigarea stării de angoasă a eului, făcându-se apel la prezența evocatoare a trăsăturilor zeului Shiva, zeu al distrugerii. Flautistul Vlad Colar a surprins nu doar prin flexibilitatea pe care a demonstrat-o prin schimbarea cu lejeritate de la flaut la flaut piccolo, dar și prin efectele și modalitățiile de emisie sonoră care au indus starea de angoasă, sugerând apropierea dezastrului.

Al patrulea moment a acaparat prin combinația de timbre care semnifică diferențele și polaritățile prezențelor, pe care compozitorul Karel Volniasky (Israel) le-a sublimat în lucrarea Controversy pentru vioară, flaut și clarinet. În ciuda faptului că în principal țesătura reprezintă un dialog între cele trei instrumente, s-au evidențiat zone de îmbinare a melodiilor, rezultând astfel o unitate cu caracter tranzitoriu.

De departe piesa cea mai convingătoare ca tehnică și mesaj a fost Après l’ineffable pentru violoncel și pian de Benjamin Attahir (Franța). Violoncelistul Darius Tereu a avut dificila misiune de a reda forța și starea de dezmărginire implicată de „ritualurile” de maturizare ale eul-ui. Nu doar melodia a indus abisul nesfârșit de agonie dar și interpretarea celor doi care a „hipnotizat” prin caracterul sacral, evoluând pe două planuri (pianul – contemplativ și violoncelul – tensiunea și murmurul disperării).

Încheierea concertului l-a avut în prim plan pe compozitorul George Crumb (n.1939), creația sa fiind un punct de plecare foarte important în acest proiect. Noutatea piesei Eleven Echoes of Autumnpentru flaut alto, clarinet, vioară și pian a constat în folosirea nu doar a clapelor și corzilor pianului  (prin lovire și ciupire), dar și prin folosirea pianului drept cutie de rezonanță de către cei doi suflători în anumite momente.

Nu doar acest aspect a fost remarcat, printre combinațiile heterofone au apărut mici momente în care fiecare dintre cei patru interepreți au recitat pe rând (la începutul fiecărei cadențe) un text în latină. Tensiunea a fost creată în forma unui arc de cerc, iar culminația fiecărei părți a avut un caracter gradual.

Pe principiul conceptului de Nirvana, am avut astfel plăcerea de-a audia și aprecia diversitatea sonoră care a caracterizat evenimentul. Alunecarea printre stările ce definesc momente ale existenței, eterna căutare a eul-ui, agonia și extazul căutării s-au finalizat în acest caz cu o reprezentație de natură contemporană, în care experimentarea și îmbinarea s-au dovedit primordiale și obligatorii în viziunea compozitorilor contemporani.   

CRONICĂ: Seară la Ateneu dedicată muzicii noi românești

SIMN 2019

Korada Vako: Seară la Ateneu dedicată muzicii noi românești

Ion Bogdan Stefanescu

În 23 mai 2019, în sala mare a Ateneului Român a avut loc un concert simfonic memorabil, în cadrul festivalului Săptămâna Internațională a Muzicii Noi. Fără îndoială, Orchestra Filarmonicii “George Enescu” nu a avut decât de câștigat de pe urma faptului că a interpretat sub bagheta dirijorului Camil Marinescu. De aceea, poate că personalitatea acestui dirijor ar merita o minimă prezentare și aici: și-a început studiile muzicale la vârsta de nouă ani, învățând să cânte la fagot. Apoi a studiat la Universitatea Națională de Muzică din București, unde cunoștințele acumulate la clasele de fagot și de dirijat i-au pus bazele unei structuri muzicale viguroase. I-a avut ca maeștri pe Constantin Bugeanu, Cristian Mandeal și Mihai Brediceanu. Abordează cu aceeași îndemânare repertoriul simfonic și cel de operă, susținând multe concerte în Germania, Canada, Israel, Japonia, Italia, Mexic, Rusia, SUA, China, Marea Britanie. Întrucât interpretează frecvent și astfel face cunoscute lucrări ale compozitorilor români, se consideră pe sine însuși drept un ambasador al muzicii românești. A predat pentru un timp fagotul la Universitatea Națională de Muzică din București, apoi a devenit profesor de dirijat la Universitățile de Artă din Osaka și Kyoto.

Seara nu putea începe mai frumos decât cu glumele spirituale ale dirijorului, care a creat o atmosferă plăcută și a adus bună-dispoziție în rândurile publicului. Prima piesă interpretată a fost Elegia minacciosa (con Gnossienne-Mandala) de Dan Dediu, compozitor reputat, recunoscut nu numai în România, ci și în afara țării. Orchestra a început să cânte pianissimo possibile, ceea ce a creat o stare de mister, de necunoscut. Încet-încet, a început să crească intensitatea, iar trecerea de la piano la forte și invers a produs o impresie extraordinară. În intervențiile pianului s-a făcut auzită influența lui Satie (promisă, de altfel, încă din titlul lucrării), integrându-se perfect în atmosfera piesei. Foarte special a fost și momentul când a răsunat toba mare din spatele publicului, ca o chemare de departe, ca un element amenințător ce venea de altundeva și ajungea treptat să facă parte din ceea ce se întâmpla pe scenă. Piesa s-a terminat în fortissimo possibile, iar câteva clipe după încheiere, magia a rămas parcă să plutească încă în sală, îngemănându-se mai apoi cu aplauzele călduroase publicului.

A urmat concertul pentru flaut și orchestră Esențe de Mihaela Vosganian, compozitoare foarte specială, a cărei creație se caracterizează prin atenția pentru spațiul sonor interior și atmosfera meditativă. În rol de solist s-a aflat Ion Bogdan Ștefănescu, care a cântat la patru feluri de flaut: piccolo, alto, bas și flaut de concert. Concertul a început cu flautul piccolo, printr-o melodicitate ce părea să evoce lumea păsărilor și cadrul liniștit al naturii. Apoi, pe măsură ce solistul schimba instrumentele, expresia melodică devenea tot mai tare, mai dură. S-a evidențiat astfel o serie de stări schimbătoare care, fără să fie bruște, îi dădeau ascultătorului impresia că se lasă noaptea, că este invitat să parcurgă o călătorie presărată cu momente frumoase și tulburătoare în același timp, capabile să rămână pentru foarte mult timp în memorie.

Seara s-a încheiat cu Simfonia nr. 3 de Tiberiu Olah, bine cunoscutul compozitor, profesor și muzicolog româno-ungar. E o lucrare ce nu mai are nevoie de prezentări, impresionantă prin dinamismul ei, prin multele ei schimbări de ritm și de intensitate. Orchestra a cântat-o extraordinar de frumos, în acest sens fiind admirabilă reușita dirijorului de a intra, prin mișcări mici și precise, într-o strânsă conexiune spirituală cu instrumentiștii.

A fost un concert foarte valoros datorită frumoaselor lucrări prezentate, seriozității instrumentiștilor și iubirii pe care ei au dovedit-o pentru această muzică. Într-adevăr, piesele compozitorilor români trebuie să fie în continuare cântate, astfel încât publicul să aibă un cât mai frecvent contact cu muzica nouă, iar compozitorii să se bucure de apreciere încă de acum, de când încă sunt în viață!