Reviews

Cronică: Cross-event: Arhitectură și muzică

MERIDIAN 2018

Benedicta Pavel: Cross-event: Arhitectură și muzică

Ediția din acest an a Festivalului Internațional „Meridian”, dedicată Centenarului Marii Uniri, a avut un program extins, atât prin multiplicarea și diversificarea evenimentelor – majoritatea recitalurilor fiind precedate de conferințe pe teme diverse –, cât și prin lărgirea orizontului în spre alte arte, precum arhitectura. Întrepătrunderea a fost binevenită, având în vedere numeroasele puncte comune pe care le împart, la nivel structural, arhitectura și muzica. Altminteri, în deschiderea celei de-a treia seri a festivalului, arhitectul Bogdan Tofan afirma că „arhitectura – care înglobează totodată și arta și ingineria – este muzică cristalizată”. Iar evenimentul din seara zilei de 7 noiembrie a înglobat chiar și o a treia artă: pictura, prin frescele Ioanei Greceanu, în sala… „Frescelor”, evident.

Conferința care a precedat recitalul ansamblului „Profil” a debutat cu prezentarea intitulată Interfețe sustenabile ale arhitecturii, realizată de Anca Mitrache. Am aflat, așadar, care sunt calitățile care ar trebui urmărite în arhitectura zilelor noastre, din două perspective importante – aplicabile, de altfel, și în compozițiie muzicale. Abordarea etică, pe de-o parte, reprezintă calitatea sustenabilă din punct de vedere tehnic și presupune folosirea principiilor pasive de proiectare (proiectare care definește obiectul arhitectural): condiții de amplasare, poziția în funcție de punctele cardinale, accesibilitate socială și de conectivitate, structură și conformare de ansamblu, materiale folosite etc. Pe de altă parte, abordarea estetică se constituie din elementele identitare care conferă echilibru imaginii de arhitectură și presupune cunoașterea elementelor sustenabile sub aspect durabil, caracterelor specifice locului (arhitectură tradițională, locală, dar și manifestări-reper ale arhitecturii moderne). Din această perspectivă, în arhitectura de la începutul secolului XX se disting deja curentele decorativist (Ion Mincu), modernist și realist-socialist. De la arhitectul Bogdan Tofan am aflat apoi că Bienala Națională de Arhitectură (desfășurată în perioada mai-noiembrie) s-a extins, începând cu acest an, în toată țara. Astfel, cele 11 secțiuni ale expoziției s-au desfășurat la București, Constanța, Brăila, Iași, Sibiu, Cluj, Oradea și Târgu Mureș, unde au fost prezentate 553 de lucrări. Am apreciat că, pe tot parcursul prezentărilor, cei doi arhitecți au fost foarte atenți la limbajul specific, explicând fiecare termen străin publicului, iar atmosfera s-a menținut destinsă până la finalul serii.

În introducerea recitalului susținut de ansamblul „Profil”, compozitorul Dan Dediu – care a asigurat și conducerea muzicală a lucrărilor pentru fagot și cvintet de coarde (toate trei prime audiții absolute) –, a precizat că programul se bazează pe două idei: „cercul” sau „circularitatea” (3 piese) și „vânătoarea” (2 lucrări). Programul a debutat nostalgic, cu prima parte din Cvartetul nr. 2 de regretatul Nicolae Teodoreanu, lucrare dedicată acestui ansamblu, care reprezintă „o căutare în cerc a aceleiași melodii la fiecare instrument”. Structurile eterofonice au sugerat acea căutare continuă, apăsătoare, care și-a găsit liniștea, în final, după enunțarea temei la vioară, printr-o disipare a melodiei, într-un tril prelung. Sonoritățile luminoase ale primei lucrări au fost urmate de caracterul teatral al piesei Elul Voices pentru fagot și cvintet de coarde de Menachem Zur (Israel). În calendarul ebraic, elul reprezintă cea de-a douăsprezecea lună a anului ecleziastic și a șasea lună din anul civil; este o lună de vară (29 de zile), o perioadă de pocăință succedată de două mari sărbători ebraice. Așadar, titlul ar putea sugera tot o așteptare, chiar o pregătire. Caracterul dramaturgic a fost redat prin expunerea de tipul întrebare-răspuns, realizată între fagot și cvintet.

În contrast, lucrarea Concentric Concertino, tot pentru fagot și cvintet de coarde, de Mihai Măniceanu, a readus starea meditativă, pornind de la „câteva canoane realizate pe armonice, cu patru instrumente cu coarde în scordatura”. Pentru realizarea acestei miniaturi, interpreții au ales să înlocuiască instrumentele cu altele, acordate astfel: vioara I (Diana Moș) cu un semiton mai sus (la bemol, mi bemol, si bemol, fa), vioara a II-a (Petru Nemțeanu) cu un ton mai jos (fa, do, sol, re), viola (Marian Movileanu) cu un semiton mai jos (si, fa diez, do diez, sol diez), violoncelul (Mircea Marian) cu un semiton mai sus (re bemol, la bemol, mi bemol, si bemol). Dificultățile tehnice nu au lipsit nici la celelalte două instrumente, care au avut în partitură armonice provocatoare, contrabasul (Săndel Smărăndescu) ajungând până la armonicul 16! Stratul de bază se construia prin întrepătrunderea notelor lungi ale instrumentelor cu coarde, deasupra căruia fagotul (Cristian Buciumaș) intervenea cu scurte fragmente melodioase.

„Vânătoarea” a începu ttot cu un cvartet de coarde, Jagdquartett de Jörg Widmann, al cărui debut clasicizat, cu ritm punctat în stil vânătoresc, a fost imediat alterat prin intervenția corzilor grave, care au „descentrat” armonia tonală dintre cele două viori. Pe parcurs, cei patru „vânători” s-au reechilibrat, pentru câteva momente, în acea armonie „perfectă”, pentru ca în scurt timp melodia să devină irecognoscibilă, prin intermediul diferitelor procedee variaționale. Compozitorul a inclus diverse efecte care asigurau și o teatralitate a interpretării: de la sunetul aerului care trece rapid printre arcușuri (prin scuturarea ritmică a acestora), la intervenții vocale ale interpreților (strigăte) și utilizarea diverselor suprafețe ale arcușului sau chiar ale instrumentului.

Ultima piesă ne-a „teleportat” într-o sală de cinema (proiectorul a contribuit la această imagine), prin piesa tânărului compozitor Sebastian Androne Nakanishi, The Hunter, the Hummingbird and the Hippopotamus. Scrisă inițial pentru piccolo, tubă și pian, și transcrisă ulterior pentru fagot și cvintet de coarde, miniatura ne-a transpus pentru scurt timp într-o lume fantastică, asemănătoare celor descrise de J. K. Rowling în romanele sale celebre. Deși melodia se alcătuia din structuri fragmentate, în staccato, intervențiile fiecărui instrument au fost bine individualizate, atât componistic cât și interpretativ, astfel încât opusul s-a remarcat prin omogenitate. În plus, tema a fost contagioasă – cred că nu am fost singura care a fredonat-o pe drum.

Ansamblul „Profil” încântă de fiecare dată nu numai prin acuratețea interpretării, profesionalismul și implicarea interpreților, cât și prin programul diversificat, alcătuit din lucrări alese și alternate cu grijă, toate aceste ingrediente având ca rezultat un spectacol impecabil de muzică contemporană pe care nu îl poți rata!

[Fotografii de B. Pavel]

Cronică: În întâmpinarea unui festival de muzică contemporană

MERIDIAN 2018

Vlad Văidean: În întâmpinarea unui festival de muzică contemporană

Cel sau cea care citește cronicile din Festivalul Meridian știe de la bun început despre ce poate fi vorba: despre „muzica contemporană”. Citește tocmai pentru că face parte din aceeași sectă cu autorul. Simte însă nevoia autorul acestor rânduri să se adreseze și celor care nu citesc pagini despre muzică contemporană. Și atunci el nu poate începe altfel decât punând-o (și punându-se) sub semnul întrebării.

Lumea e încăpătoare, toți au un loc sub soare; oamenii sunt mulți, iar activitățile lor – imposibil de inventariat, imposibil de unificat. Printre ele se numără și facerea, ascultarea și discutarea acestei așa-numite muzici contemporane.

Câți dintre mulții oameni de sub soare își ocupă timpul cu această activitate? Sigur, înainte de a răspunde, e utilă și benefică reamintirea următorului fapt știut și proclamat la unison de toată lumea: muzica în general poate fi considerată una dintre puținele activități care-i unifică pe mulți oameni. Totuși, întrebarea anterioară a fost pusă tocmai pentru previzibilitatea răspunsului: puțini oameni își ocupă timpul cu muzica contemporană. Chiar infim de puțini, s-ar putea spune, dacă s-ar ține cont de prestigiul spiritual pe care s-a obișnuit să și-l revendice această activitate, în calitatea ei de urmașă scăpătată a ceea ce istoria a consacrat drept cea mai elevată, înălțătoare, profundă, pretențioasă formă de muzică – i s-a spus „muzică clasică” (sau savantă sau academică sau cultă; și alți termeni incomozi).

În fine, cauzele care au dus la această sublimă irelevanță îi sunt fără îndoială cunoscute cititorului – altfel nici n-ar mai citi. Ar fi și cu totul lipsit de bun simț din partea autorului dacă ar încerca pertinenta și definitiva deslușire a respectivelor cauze tocmai acum și tocmai aici. În plus, pe cel care nu citește mai mult ca sigur nu-l interesează respectivele cauze. În schimb, s-ar putea să-l intereseze (adică să-l nedumerească) tocmai ceea ce nici autorului nu-i dă pace, împiedicându-l să înceapă în bună regulă.

În definitiv, ce-i determină pe unii oameni să realizeze ceva pe lumea asta, în pofida indiferenței mediatice și uneori chiar a obstacolelor de tot soiul de care știu foarte bine că sunt nevoiți să se izbească? Ce resorturi, ce nădejdi, ce idealuri le mențin trează convingerea că ceea ce realizează ei are o anumită valoare? De ce mai există pe lumea asta compozitori și interpreți, ascultători și muzicologi preocupați de muzica contemporană, din moment ce lumea pare să nu prea-i bage-n seamă? Pur și simplu să fie vorba doar despre același sado-masochism interior numit idealism, cu atât mai admirabil, cu cât are orgoliul de a se ști ignorat? Sau poate doar pentru că acești infim de puțini cândva asta au învățat să facă cel mai bine, iar acum funcționează în virtutea unei autosuficiente inerții profesionale? Sau poate e la mijloc și acea mică vanitate, acea siguranță și satisfacție interioară, acea mai mult sau mai puțin iluzorie justificare a propriei existențe pe care o conferă sentimentul apartenenței la un grup, la o tradiție, la o castă spirituală? Ce vrea să fie, până la urmă, această muzică savantă a vremurilor de astăzi? Vrea să fie prilej de reculegere? Pretinde ea efort intelectual susținut? Vizează ea înălțimile, dar și rădăcinile cele mai interiorizate? Păi de ce, dacă lumea cea mare caută de fapt în muzică în primul rând un panaceu distractiv, o mică mângâiere pe creștet, o mică gâdilare și-o scurtă sărutare?

De bun simț ar fi acum ca autorul să declare că s-a pierdut pe drum. Îi mai rămâne doar atât: să spere că lumea se va dovedi cel puțin la fel de încăpătoare.

Cronică: Debut de MERIDIAN

MERIDIAN 2018

Vlad Văidean: Debut de Meridian

Un recital cu adevărat deosebit a marcat deschiderea celei de-a XIV-a ediții a Festivalului Meridian. Tocmai acest fapt m-a frapat, înainte de toate: că rolul inaugurator i s-a acordat unui recital de cvartete de coarde, aproape toate cântate în primă audiție absolută. E o opțiune pe m-am simțit tentat să o interpretez ca pe un fel de declarație de intenție, ca o expresie esențializată a naturii oricărui festival dedicat muzicii contemporane. Căci ce alt tip de muzică rămâne etalonul profunzimii deopotrivă intelectuale și afective dacă nu tocmai cvartetul de coarde? Cum altfel dacă nu ca un manifest poate fi interpretată așezarea în cap de listă a celui mai cerebral și introspectiv gen muzical, care a căpătat reputația istorică a celei mai redutabile pietre de încercare pentru măiestria și maturitatea oricărui compozitor, care îi provoacă deopotrivă pe interpreți și ascultători la căutarea plăcerii în efortul concentrării spirituale?

Pregnantă a fost impresia generală de defilare a unor semnături creatoare perfect închegate, stăpâne pe propriile mijloace și posibilități. Din fiecare lucrare prezentată a reieșit această siguranță a meșteșugului și a afectului, ceea ce nu înseamnă altceva decât maturitate creatoare, ajunsă în posesia unei individualități distincte, pe linia căreia se afirmă consecvent, redimensionându-și, eventual lărgindu-și preocupările și obsesiile proprii. S-ar putea crede că o astfel de trăsătură e sesizabilă mai degrabă de către cei deja familiarizați cu stilurile compozitorilor respectivi; totuși, punctul forte al maturității creatoare rezidă tocmai în eficiența cu care îi convinge până și pe neofiți că are într-adevăr ceva de spus (virtute cardinală, ce nu e deloc democratic distribuită), că știe de unde vine și încotro se îndreaptă. În plus, dincolo de amprenta personală a fiecărui compozitor, a părut să subziste undeva, în adâncuri implicite, sentimentul apartenenței la o aceeași școală de compoziție.

De pildă, chiar cel mai tânăr autor – Roman Vlad – s-a dovedit în cvartetul Vibrații atașat de binecunoscuta paradigmă postenesciană a doinirii eterofonice, pe care a alternat-o cu discrete dinamizări, făcând-o să vibreze pe nivele variate de intensitate afectivă: a adus-o mai întâi în pragul elegiei, apoi în cel al tânguirii dramatice, până când s-a înscris pe traiectoria purificării finale, cantonată în registrul acut. S-ar putea spune, de fapt, că fiul a învățat lecția tatălui, căci același scenariu expresiv – să-i zicem „în căutarea paradisului pierdut” – și același dozaj ireproșabil între stări au putut fi regăsite și în duetul de viori Sonorități din flori albastre al lui Ulpiu Vlad: și aici discursul a început prin a levita în propria-i stază onirică și melismatică, de evidentă sorginte postenesciană, pentru ca mai apoi să capete, aproape pe nesimțite, irizații dramatice, retopite în final în aceeași puritate melopeică din care au izvorât.

Mai narative, mai pastelate s-au dovedit cvartetele lui Adrian Pop (Pas de quattre) și Dan Dediu (Axis). Deși de facturi stilistice diferite, ambele au captivat prin diversitate și prin știință a contrastelor: primul a oscilat, pe de o parte, între ticăituri, structuri imitative, ostinato-uri și acumulări motorice nelipsite de o anume vervă șostakoviciană, iar pe de altă parte a oferit la răstimpuri spațiu de desfășurare unor cantilene generoase, aproape neoromantice. Cel de-al doilea a creionat un scenariu expresiv bizar, un fel de simbolizare sonoră a reprimării psihologice care, cu cât persistă mai mult, cu atât se soldează în cele din urmă cu răbufniri mai copleșitoare: gesturile pointiliste au predominat inițial, instaurând misterul apăsător al răsuflării tăiate, zădărnicind fiecare încercare a unor mecanisme ritmice ghidușe sau a unor strigăte omofone tragice de a ieși la suprafață și de a închega fluența. Acestea s-au emancipat însă ulterior, ajungând să alterneze fulgerătoare și să se suprapună într-o goană macabră, al cărei punct concluziv a părut să survină într-un mod oarecum aleator.

Dar probabil cel mai acaparant și solicitant (atât tehnic, cât și expresiv) a fost Cvartetul de coarde nr. 5 al lui Adrian Iorgulescu: angrenat la rândul lui în zona aceleiași trepidații vehemente care nu suportă stagnarea, în miezul căreia fermentează neîncetat nevoia direcționării ferme a fiecărui gest, acest cvartet a convins prin robustețe și aplomb, prin rigoarea concepției formale care nu lasă absolut nimic la voia întâmplării și care e deopotrivă capabilă să-și țină ascultătorii cu sufletul la gură.

Dar nu în ultimul rând trebuie adăugat că, mai mult decât oricare alt tip de muzică, cea contemporană este profund dependentă de dăruirea și profesionalismul interpreților, nu prea numeroși, care aleg să o promoveze. De aceea, pentru faptul că au făcut posibilă înțelegerea și trăirea în condiții ideale a valoroaselor lucrări tocmai descrise, membrii cvartetului Gaudeamus – Lucia Neagoe (vioara I), Raluca Irimia (vioara II), Leona Varvarichi (violă) și Ștefan Neagoe (violoncel) – merită cuvinte de laudă. Seriozitatea și lipsa de ostentație cu care s-au angajat în pretențioasele partituri abordate au ilustrat perfect ceea ce Ulpiu Vlad, directorul artistic al festivalului, a enunțat ca fiind preocuparea de căpătâi a muzicienilor participanți la Meridian: „…să afli ce ai făcut tu prin muzică, iar nu neapărat ce ai primit de la ea”.

Cronică: TRAIECT în Meridian

MERIDIAN 2018

Desiela Ion: TRAIECT în Meridian

Ultima lună de toamnă anunță, deja de paisprezece ediții încoace, desfășurarea Festivalului Internațional Meridian, organizat de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România. Concertele festivalului sunt dedicate anul acesta Centenarului Marii Uniri și se aliniază motto-ului ediției prezente: „confluențe”, sugestiv reprezentat grafic în caietul-program. Însă nu doar despre intersectarea genurilor muzicale, ideilor sau a mijloacelor de expresie este vorba în această săptămână, ci și despre diversitatea evenimentelor incluse în ediția curentă. O serie de manifestări artistice, precum conferințe ale unor compozitori, interpreți sau arhitecți, lansări de CD-uri sau de partituri, expoziții și concerte multimedia se numără printre evenimentele care marchează ediția centenară a Festivalului Meridian din anul 2018.

Cel de-al doilea concert al primei zile a fost cel susținut de Grupul de Muzică Nouă TRAIECT, înființat în anul 1982 de către Sorin Lerescu, ansamblul aflându-se și în prezent sub conducerea muzicală a compozitorului. De mai bine de treizeci de ani, principalul obiectiv al grupului este de a prezenta lucrări în primă audiție semnate atât de creatori români, cât și de compozitori străini. Iată că și în concertul din 5 noiembrie, Grupul de Muzică Nouă TRAIECT a propus publicului un repertoriu cu șapte lucrări, dintre care șase în primă adiție românească și o lucrare în primă audiție absolută, excepția fiind ultima piesă.

Canticae et Diverbia pentru flaut, clarinet, vioară, violoncel și pian a lui Harry Crowl, în interpretarea lui Alexandru Hanganu, Răzvan Gachi, a Geaninei Săveanu-Meragiu, Vioricăi Nagy și a lui Andrei Podlacha, s-a desfășurat pe două planuri, așa cum indică și titlul: pe de-o parte exista cântecul propriu-zis, interpretat solo sau de mai multe instrumente, și pe de altă parte se distingea „dialogul”, fie el structurat ca întrebare-răspuns sau ca dublă afirmație. Poate și din cauza lungimii lucrării, sau a ideilor muzicale foarte diverse, distincția dintre cele două planuri s-a dovedit a fi un drum anevoios, care a necesitat maximă atenție din partea publicului.

Următoarea lucrare, atent aleasă în prelungirea precedentei, a adus în prim-plan sensibilitatea vocii feminine, în interpretarea Claudiei Codreanu. Portrait imaginaire pentru mezzosoprană, saxofon și pian de Sorin Lerescu, pe textul unui poem cu același titlu de Hélène Dorion, a continuat ideea dialogului. Melodia vocală a fost întreruptă de câteva ori de către ceilalți doi interpreți, angrenați în discuția muzicală imaginată de Sorin Lerescu, organizată tripartit, cu întrebarea cheie „est-ce toi qui… ”, care marchează debutul și finalul lucrării.

Martin Q Larsson a contribuit la concertul de luni seara cu o piesă din zona muzicii minimaliste, Gyration Point 3.21 pentru flaut, clarinet, trombon, vibrafon, pian, vioară și violoncel. Cu structuri muzicale care se repetau în unison, în stretto sau cu rol de ecou, lucrarea lui Larsson a reușit, din perspectiva mea, să întrunească acele calități care îi asigură  unei piese de tip minimalist coerența necesară pentru evitarea simplismului, generată de repetările stridente și obositoare. De notat la această piesă ar fi și apariția vibrafonului și a saxofonului, în interpretarea altor doi membri TRAIECT, Georgeta Radu și Cătălin Bucerzan.

Programul concertului a continuat cu Valentin Timaru, Meditații pentru clarinet solo, o lucrare construită pe analogia dintre acțiunea propriu-zisă a meditației și redarea ei sonoră instrumentală, cu valuri de arpegii și sunete lungi, melodioase, în vibrato. Cu toate că și următoarea lucrare poartă un titlu dintr-o zonă înrudită, Dreams V pentru flaut, clarinet, vioară, violoncel și pian de Sonia Bo a contrastat puternic cu piesa lui Timaru. Dacă acesta și-a imaginat meditația într-o atmosferă de reverie, de liniște și introspecție, Sonia Bo a conturat o lume a viselor răscolitoare, unde realitatea este cea care învinge și care biruiește scurtele momente de tulburare.

Ultimele două lucrări ale concertului au păstrat pattern-ul repertorial, adică alternanța unor piese interpretate de un grup restrâns de instrumente cu cele redate de un ansamblu mare. După furtuna din Dreams V de Sonia Bo a urmat Fairy Tale for a Duo, pentru două viori, de Teodor Nicolau, o piesă care a scos în evidență virtuozitatea celor două violoniste, Geaninei Săveanu-Meragiu alăturându-se Raluca Florescu, invitata Grupului de Muzică Nouă TRAIECT din seara de 5 noiembrie. În final, Dana Cristina Probst a realizat, cu Alba Carolina pentru ansamblu, o lucrare de sinteză, cu accent pe expresivitate melodică, structuri recurente, dialoguri instrumentale sau virtuozitate tehnică, motiv pentru care am considerat că alegerea repertorială s-a dovedit a fi diversă, inteligent organizată.

În schimb, atitudinea unor interpreți nu a fost întotdeauna de înțeles, publicul prezent la sala Auditorium din UNMB putând să observe o anume nepăsare sau chiar șușoteli nepoliticoase ale instrumentiștilor care nu cântau, în timpul pieselor pentru formații restrânse, de duo sau trio…

[Fotografii de D. Ion]

Cronică: Muzică românească de cameră în Casa Lipatti

MERIDIAN 2018

Vlad Ghinea: Muzică românească de cameră în Casa Lipatti

Data de 19 martie 2017 a marcat un moment important pentru cultura românească: aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Dinu Lipatti. Un an mai târziu, în cadrul celei de a doua ediţii a Festivalului „I love Lipatti”, s-a deschis Casa Artelor „Dinu Lipatti” (cel mai nou centru cultural bucureştean), tocmai în imobilul în care a trăit marele pianist până la plecarea sa din ţară, în 1943.

Inclus în Festivalul Internaţional „Meridian” (ediţia a XIV-a), evenimentul din 8 noiembrie (găzduit de Casa Artelor „Dinu Lipatti”) s-a desfăşurat în trei părţi: o conferinţă a compozitoarei Irina Hasnaş, cu tema Dinu Lipatti creator; un recital de flaut, al cărui protagonist a fost Cătălin Opriţoiu; un recital de lieduri, susţinut de mezzosoprana Claudia Codreanu şi de pianista Diana Dembinski Vodă.

Irina Hasnas – Foto: Paul Buciuta/CADL

Directorul-fondator al instituţiei de cultură, regizoarea Alice Barb, a vorbit în introducere despre traseul parcurs de la stadiul de proiect la reuşita de a salva şi a conserva casa care a aparţinut odinioară familiei Lipatti (iniţial, se dorea de către proprietari deschiderea unui pub în acest loc), precizând faptul că a condiţionat activităţile festivalului în această incintă de includerea în programe a lucrărilor lui Dinu Lipatti. Conferinţa Irinei Hasnaş s-a axat așadar pe creaţia lui Lipatti, prezentându-se personalităţile care au influenţat stilul său componistic neoclasic (Paul Dukas, Nadia Boulanger, George Enescu, Mihail Jora şi alţii). De asemenea, au fost redate câteva înregistrări ale lucrărilor lui Lipatti, aflat şi în ipostaza de interpret: Nocturna în fa diez minor pentru pian (1941), Concertino în stil clasic, op. 3 pentru pian şi orchestră de cameră (1936) sau Sonatina pentru mâna stângă (1941). La finalul conferinţei a fost ilustrată strânsa legătură artistică dintre Enescu şi Lipatti printr-o înregistrare a Sonatei a III-a pentru pian şi vioară „în caracter popular românesc” în la minor, op. 25 de Enescu, aceasta fiind precedată de un citat care îi aparţine lui Yehudi Menuhin: „Dacă, într-adevăr, muzica sporeşte trăinicia legăturilor interumane, este la fel de adevărat că Dinu Lipatti mi-a fost un frate, George Enescu fiindu-ne, la amândoi, un naş întru spirit şi muzică.”

Catalin Opritoiu – Foto: Paul Buciuta/CADL

Tehnica instrumentală desăvârşită şi sensibilitatea artistică au caracterizat interpretarea flautistului Cătălin Opriţoiu. Lucrarea Triptic de Lidia Ciubuc s-a remarcat prin momentele de virtuozitate, care au precedat o secţiune cu un vădit caracter meditativ (piesa a trebuit reluată la final din cauza intervenţiei nedorite a unei sonerii din public, fapt ce a compromis în primă fază înregistrarea realizată de cei de la Radio România Muzical). Recent dispărut dintre cei vii (în anul 2016), Thomas Beimel a explorat tehnica instrumentală, în special cântatul concomitent din flaut şi din voce, în lucrarea das tor des kusses (de fapt, singura aparținând unui compozitor străin din tot evenimentul). A urmat prima audiție absolută De unul singur de George Balint, pentru flaut piccolo şi alto, cu „incantaţii” vocale. În Sonata pentru flaut solo de Tiberiu Olah s-a evidenţiat „jocul” armonicelor, iar Introducere şi Allegro de Dinu Lipatti a creat în prima secţiune o atmosferă de tip impresionist, fiind urmată de o parte în tempo rapid, cu elemente populare româneşti.

Diana Voda si Claudia Codreanu - Foto: Paul Buciuta/CADL

Duo-ul Claudia Codreanu – Diana Vodă a dezvăluit apoi o excelentă compatibilitate artistică, întărită de o cunoaştere aprofundată a repertoriului şi de o remarcabilă implicare afectivă, fie că vorbim de lucrări de Zeno Vancea (Moină, pe versuri de George Bacovia), Cornel Ţăranu (Tu reviendras I şi II din ciclul 5 Tzara lieds, pe versuri de Tristan Tzara), Felicia Donceanu (Balet, versuri de Bacovia), Nicolae Coman (Sufletele fântânilor, pe versurile Marianei Dumitrescu) sau Valentin Gheorghiu (Transfigurare, pe versuri de Tudor Arghezi). Diana Vodă s-a aflat şi în ipostaza de compozitor, propunând un ciclu de cinci lieduri, Anotimpuri (pe versurile lui Lucian Blaga; unul dintre lieduri este un autoportret, restul parcurgând cele patru anotimpuri până la clopoţeii peisajului iernatic). De asemenea, au fost prezentate în primă audiţie absolută lieduri aparţinând Olguţei Lupu (Viziune; se remarcă interesantul comentariu componistic la versurile lui Marin Sorescu) şi lui Dinu Savu (Singur, pe versuri de James Joyce). Prin Deux ariettes oubliées (pe poezii de Paul Verlaine) din ciclul Cinci lieduri de Dinu Lipatti, s-a completat cadrul evocator al personalităţii marelui muzician român.

Un mini-maraton (început la ora 18 şi încheiat în jurul orei 21), evenimentul din 8 noiembrie a păstrat ca leitmotiv personalitatea lui Dinu Lipatti, lăsând în urmă o întrebare dureroasă: ce compoziţii ar mai fi oferit Lipatti dacă ar fi rămas mai mult pe această lume?

Cronică: Muzică și poezie

MERIDIAN 2018

Desiela Ion: Muzică și poezie în a doua zi a Festivalului Meridian

Nu este pentru prima dată când ansamblul devotioModerna îmbină aceste două arte într-un concert de muzică contemporană din cadrul Festivalului Internațional Meridian. În anul precedent, publicul a avut ocazia să asiste la un eveniment asemănător, în care fiecare compoziție interpretată de ansamblu era precedată de o poezie aleasă de creatorul fiecărei piese în parte. Mi-a plăcut inițiativa, mai ales că textele au fost expresiv prezentate de către o actriță (în 2017) și de o poetă (în 2018).

Am recunoscut numele primei compozitoare, Ivana Stefanović, de la concertul de anul trecut. Dacă în ediția precedentăam audiat un trio, pe 6 noiembrie 2018, la sala Auditorium a Universității Naționale de Muzică din București, Mihai Murariu a interpretat o lucrare pentru pian solo a compozitoarei sârbe. For Left Hand Onlya fost introdusă de poeta Lidia Lazu (care a recitat toate poeziile din concert) cu un text propriu, intitulatUn nume dorit. Cu toate că am apreciat atât poezia, cât și lucrarea prezentată de Mihai Murariu cu virtuozitatea sa pianistică deja bine-cunoscută, nu am fost totuși pe deplin convinsă de compatibilitatea celor două lucrări artistice care se presupuneau a fi în legătură. Explicația a venit mai târziu, din partea dirijoarei ansamblului, Carmen Cârneci, care a semnalat existența unei erori în programul concertului, două poezii fiind inversate și recitate înaintea altor piese…

Al doilea moment al serii i-a aparținut lui Carmen Cârneci:…qui rêve. Giacometti-Szene pentru flaut-bas, precedată de rostirea textului lui Alberto Giacometticare însoțește sculptura acestuia, Femme couchée qui rêve, din 1929. Compozitoarea și-a imaginat o lucrare plină de seducție, mister și farmec, toate aceste trăsături specific feminine fiind puse în valoare de interpretarea Carlei Stoleru la flaut-bas.

Poezia care a introdus următoarea lucrare, SORI pentru violoncel și bandă de Donoung Lee, s-a numit Paradisul poetic și îi aparține Magdei Cârneci. Chiar dacă poezia aceasta nu era menită să vină în introducerea piesei pentru bandă (din câte am înțeles, inversarea s-a produs între poezia Magdei Cârneci și cea Lidiei Lazu), mi s-a părut că asocierea dintre SORI și Paradisul poetic a fost una foarte reușită. Dacă în poezie autoarea fixa anumite locuri, cum ar fi biblioteca, palatul, atelierul, labirintul sau orașul, lucrarea lui Lee – interesantă, bine gândită și cu bun-gust – s-a axat întocmai pe diverse efecte de spațialitate.

Încă un cuplu de muzică-poezie care a funcționat foarte bine a fost cel dintre Hyperlink I pentru flaut și percuție, de Mihai Murariu și textul lui Ștefan Augustin Doinaș, Arie și ecou. Formula de început și de final a piesei lui Murariu, cea în care flautul intona un pasaj ascendent, urmat îndeaproape de ecoul marimbei, părea să sugereze sonor ideea exprimată în poezie, prin ultimele două versuri: „O, arie-a lumii absent suverană/pe cine-ntâlnești că te-ntorci ca ecou?”. Pe parcursul întregii lucrări am perceput acest „joc” între flaut și percuție, interpretat de Carla Stoleru și Irina Rădulescu.

Trio-ul Liviei Teodorescu-Ciocănea, intitulat Namagiri, pentru vioară, corn și pian (Natalia Pancec, Sorin Lupașcu și Mihai Murariu), a debutat cu melodii cantabile la pian și vioară, și punctări cheie ale cornului. Dialogul tono-modal între cele trei personaje a continuat să evolueze până în punctul din finalul piesei, atunci când a apărut o stare de „încremenire”, o tatonare continuă și lentă a unui la bemol major, cu scurte întreruperi de acorduri micșorate, mărite, și de clustere.

Dacă aspectul de continuitate a ocupat un loc important în lucrarea Liviei Teodorescu-Ciocănea, prefațată de poezia Arborele de banyan de Sudeep SEN,în ultima lucrare a concertului, ORsept pentru opt seara, pentru ansamblu și bandă de Octavian Nemescu, am întâlnit exact opusul, și anume discontinuitatea. Membrilor devotioModerna menționați mai înainte li s-au alăturat Mihai Bădiță (clarinet), Cristian Buciumaș (fagot) și Dan Cavassi (violoncel), pentru a prezenta, în primă audiție absolută, lucrarea lui Nemescu (fără vreo poezie asociată). Se întrepătrundeau două planuri: pe de-o parte,exista elementul de continuitate al benzii peste care se suprapuneau, pe de-altă parte, numeroase intervenții ale instrumentiștilor, fie în tutti, fie grupați în duo, trio, etc. Caracterizată de fractura constantă și intenționată, lucrarea lui Nemescu a valorificat și noțiunea de tăcere în muzică, chiar și banda întrerupându-se,în câteva rânduri, pentru scurt și semnificativ timp.

[Fotografii de D. Ion]

Cronică: Muzică și arhitectură

MERIDIAN 2018

Lavinia Frâncu: Muzică și arhitectură

Sebastian Burneci Quintet – Foto: L. Francu

Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București a găzduit marți, 6 noiembrie, două evenimente emblematice ale spațiului cultural românesc actual, Bienala Națională de Arhitectură (ediția a XIII-a) și Festivalul Internațional Meridian (ediția a XIV-a).

Seara a început cu conferința susținută de prof.univ.dr.arh. George Mitrache. În lucrarea sa, „Învățământul de arhitectură – context și perspective”, a vorbit despre impactul pe care evoluția tehnologiei l-a avut asupra arhitecturii, despre obiectivele și viziunile școlii de arhitectură în general și, implicit, ale Facultății de Arhitectură din București, dar și despre raportarea continuă a acesteia la spațiul european din punct de vedere pedagogic.

În continuare, lect.univ.dr.arh. Sidonia Teodorescu a prezentat în lucrarea sa, „Ion D. Berindey și Palatul Cantacuzino din București”, o scurtă istorie și o descriere a clădirii cunoscută azi sub denumirea de Muzeul Național „George Enescu”, dar și date despre cel căruia i se datorează impresionanta arhitectură, Ion D. Berindey. Autoarea a prezentat imagini, manuscrise și schițe, care dezvăluie minuția cu care arhitectul a gândit fiecare detaliu al clădirii.

Suflul contemporan al Festivalului Meridian și-a făcut simțită prezența prin recitalul de jazz susținut de Sebastian Burneci Quintet. Muzicienii (Sebastian Burneci – trompetă, George Natsis – pian, Simona Strungaru – sintetizatoare, Adrian Flautistu – contrabas, Vlad Popescu – percuție) au delectat auditoriul cu piese compuse de Sebastian Burneci,  dintre care I DreamThat I Am Awake fiind cântată în premieră absolută. Dialogurile continue dintre momentele improvizatorice ale trompetei și cele ale pianului au demonstrat profesionalism și talent. Impactul a fost cu atât mai mare pentru ascultători, date fiind efectele obținute de Simona Strungaru la sintetizator. Publicul, deși nu foarte numeros, și alcătuit în pare parte de studenți și profesori ai Facultății de Arhitectură, a „gustat” cu plăcere momentul muzical.

O altă încântare a serii a fost reprezentată de cele două expoziții, Lucrări recente și proiecte ale arhitecților români și 15 ani Facultatea de arhitectură de interior, pasionații și amatorii putând admira lucrările realizate de studenții facultății sau de arhitecți din întreaga țară.

Ideea interesantă, aceea de a alătura cele două evenimente artistice, a provenit desigur din faptul că muzica poate fi percepută ca o arhitectură a sunetelor, în timp ce arhitectura vorbește prin aceleași proporții ca muzica (ritm, armonie).

Bogdan Tofan – Foto: L. Francu

George Mitrache – Foto: L. Francu

Sidonia Teodorescu – Foto: L. Francu