Cronică: Archaeus

MERIDIAN 2018

Carmen Popa: ARCHAEUS

La doar o săptamână de la emoţionantul Concert dedicat memoriei compozitorului LIVIU DĂNCEANU (a trecut deja 1 an de la trecerea sa în nefiinţă), de la Ateneul Român – concert care a început simbolic cu Archaeus, dar la care au participat şi alţi  invitaţi de marcă şi care a cuprins momente memorabile, ansamblul şi-a onorat din nou cartea de vizită, publicul, printr-un recital extraordinar susţinut în cadrul Festivalului Internaţional MERIDIAN, ajuns la cea de-a  XIV-a ediţie a sa.

Hystory II op.75 pentru ansamblu cameral de Liviu Dănceanu, a fost lucrarea cu care s-a deschis spectacolul Archaeus-ului de la Sala Dalles – trebuie reiterat faptul că piesa a fost compusă în anul 1998, fiind o comandă a festivalului “Spaziomusica 98” de la Cagliari. Modalitatea inedită de a crea o imagine sonoră coerentă, viabilă, prin întrepătrunderi îndrăzneţe ale diferitelor paliere temporale muzicale, cărora li se suprapun şi cele de limbaj, sintaxă, stil şi estetică, a dat sens şi semnificaţie acestei originale Istorii (Hystory), depănată magistral de Archei.

Micro-Reaction, lucrare prezentată în primă audiţie absolută, aparţinând compozitorului Csanad Kedves, pentru un trio inedit – pian, violoncel şi clarinet – constă într-o succesiune de instantanee sonore de real impact, care surprind prin concizie precum şi prin caracterul şanjabil al asocierilor şi efectelor timbrale, nuanţelor şi registrelor, inducând persuasiv, cu fină muzicalitate, stări, trăiri de moment intense, diferite, veritabile. Titlul ne reaminteşte de Mikrokosmos-ul bartokian, autorul reuşind să flexibilizeze perspectiva abordării conceptului de spectacol interior. Cei trei protagonişti, Rodica Dănceanu – pian, Anca Vartolomei – violoncel şi Ioan Nedelciu – clarinet au reacţionat, la rândul lor, faţă de lucrare, extrem de sensibil şi profesionist, printr-o interpretare remarcabilă, care i-a subliniat valoarea.

Desigur, poate că… de Maia Ciobanu, pentru ansamblu, se înscrie în rândul primelor audiţii absolute prezentate de Archaeus în acest concert. Titlul, atât de inspirat, ne relevă, o dată în plus, înclinaţiile literar-filosofice ale compozitoarei, profunzimea şi faţetele sincretice ale actului său creator, capacitatea de a comunica gândul şi emoţia utilizând sonorul instrumentelor tradiţionale, la fel de incitant cum reuşeşte apelând la sursele electronice şi multimedia. O apăsătoare pendulare între întrebări şi răspunsuri (rostite şi nerostite), între certitudini şi îndoieli, între credinţe şi nedumeriri, porneşte, aşa cum ne sugerează autoarea, tocmai de la impalpabilul “poate că”. Noianul semnelor de întrebare se ridică din registrul grav spre cel mediu, apoi acut şi supra-acut pentru a reveni, în cele din urmă la pragul originar. Dincolo de acest “poate că” e vis, ideal, speranţă, dorinţă, aspiraţie, credinţă, înţelegere, luptă şi…poate că…şi unul din rosturile de a fi. Întreg ansamblu a fost prins, sub bagheta dirijorului, în punerea în scenă a sintagmei din titlu, care, de la detaliu până la abis a fost dezbătută creator, subtil, complex, expresiv, deliberat melancolic – prin sarabanda trilurilor – împreună. Finalul, prin alinierea la unison, mi-a sugerat sunetul monitorului care semnalează dispariţia pulsului…adică stingerea sau, poate că…integrarea în infinit.

Tetrachords A, pentru vioară, violoncel, clarinet şi pian, aparţinând compozitorului Călin Ioachimescu, a reprezentat momentul show-ului de virtuozitate, al concertului. Cei patru – Marius Lăcraru, Anca Vartolomei, Ion Nedelciu şi Rodica Dănceanu, au strălucit, en ronde, în intervenţiile lor solistice. Lucrarea, dedicată fiului autorului, Matei Ioachimescu (un excelent tânăr muzician-flautist), mai precis cvartetului acestuia, mizează pe combinarea ingenioasă polifonică şi omofonă a ethos-urilor celor patru tipuri de trisonuri, configurată într-un efervescent “quasi-rondo”, agrementat, la final, evident înaintea codei, ca o cutumă a muzicii culte, cu o spectaculoasă suită de mini-cadenţe, dedicate fiecăruia din  membri cvartetului, deveniţi solişti, susţinându-şi rând pe rând, cu propriile atu-uri artistice, numărul.

Cunoscutul şi apreciatul Lamento pentru vioară solo de Viorel Munteanu (dedicat regretatului violonist ieşean Adrian Berescu, vioara I a cvartetului Ad Libitum) l-a adus în prim plan pe Marius Lăcraru. Interiorizat, sensibil, profund, format la şcoala de muzică contemporană a Archaeus-ului, devenit un excelent interpret al acestei muzici, Marius Lăcraru  a realizat cu virtuozitate şi feeling  tragic tulburător, momentul in memoriam al serii.

Do-mi-no pentru ansamblu, aparţinând compozitorului Adrian Iorgulescu, a treia primă audiţie din program, a impresionat prin rigoarea, echilibrul şi finisajul desăvârşit al construcţiei, prin proporţiile formale seducătoare, prin discursul narativ tonic, jucăuş, dinamic, ironic, condus cu mână de maestru. Principiul ludic, respectiv cel al domino-ului sunt activate în mod ingenios, de un spirit erudit,  în acest demers componistic, generând exerciţiul pur al competiţiei bazat pe infailibila logică a jocului. Incântătoare abordare, sugerată chiar din titlu, care, prin muzicalizarea sa, relevă şi latura poetică, sensibilă a autorului, venită firesc în completarea personalităţii sale creatoare. Cu certe atribute emulative, Do-mi-no a indus Archaeus-ului aceeeaşi dorinţă de rigoare şi sublimă exprimare, în interpretare.

Nu doar în acest moment de final, ci pe parcursul întregului recital, Archaeus, prin toţi membri ansamblului (Anca Vartolomei-violoncel, Rodica Dănceanu-pian, Ana Radu-oboi, Ion Nedelciu-clarinet, Şerban Novac-fagot, Sorin Rotaru-percuţie, Marius Lăcraru-vioară), s-a întrecut pe sine, sub coordonarea inspirată a tânărului dirijor Mircea Pădurariu, spre bucuria/satisfacţia tuturor.

Comments are closed.