CRONICA: Clarino în SIMN

SIMN 2019

Desiela Ion: Clarino în SIMN

Este foarte ușor, pentru cei din public, să observe dinamica unei formații camerale, iar în ultimii ani în care am participat la concerte de muzică contemporană am putut surprinde diverse atitudini în rândul interpreților față de aceasta. Așadar, atunci când a apărut pentru prima dată programul complet al Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, m-am grăbit să-l răsfoiesc îndată pentru a afla dacă anumite ansambluri vor evolua în cadrul festivalului sau nu; m-am bucurat, astfel, să găsesc formația lui Emil Vișenescu în paginile caietului-program, Clarino fiind unul dintre ansamblurile mele preferate din România.

În afară de sunetul clarinetului, de care întotdeauna am fost atrasă, Clarino are câteva atuuri care îl fac să iasă în evidență între formațiile camerale din țară, și mă refer aici atât la profesionalismul interpreților, la unitatea dintre ei, cât și la alegerea repertorială, mereu inspirată. Pe lângă aceste calități, găsesc întotdeauna fascinantă prezența lui Emil Vișenescu, un muzician carismatic și un profesor valoros pentru Universitatea noastră, care se implică complet în acest proiect format la inițiativa sa, ansamblul Clarino.

Ordinea din caietul-program a concertului din 20 mai nu s-a respectat în totalitate și, astfel, s-a anunțat începutul cu piesa Adinei Dumitrescu, Vitrina cu figurine de sticlă pentru opt clarinete în si bemol. Am înțeles modificarea din program, în primul rând pentru că dispunerea instrumentelor a fost diferită – trei clarinete în partea stângă a sălii „George Enescu”, trei în partea dreaptă și două în fața scenei, dirijate de Vișenescu din centru –, dar și pentru că efectele sonore din lucrarea Adinei Dumitrescu au funcționat foarte bine pentru debutul acestui concert. Texturile șerpuite de la cele opt clarinete, care se amestecau seducător, mizând pe efectul de spațialitate produs de așezarea instrumentelor în sală, au continuat să evolueze și să dialogheze până într-un punct culminant, în a doua parte a lucrării, pentru ca finalul să le găsească amorțite, incapabile să mai „lupte”.

A doua lucrare a fost dirijată chiar de compozitor, și anume de Vladimir Scolnic care, la rugămintea lui Emil Vișenescu, a fost rugat să spună câteva cuvinte despre The Ice Land pentru octet. Compozitorul nu a vrut să ofere informații suplimentare, altele decât cele din caietul-program, însă textul a fost destul de sugestiv pentru a înțelege imaginea sugerată, adică violența blocurilor de gheață care se topesc treptat pe parcursul lucrării. Un alt tip de duritate a fost perceput și în următoarea lucrare, Discussions no. 6 pentru cvartet de clarinete și mediu electronic, de Menachem Zur, cu toate că aceste două piese au contrastat din mai multe puncte de vedere. Atât la Scolnic, cât și la Zur, momentele de agresivitate au alternat cu cele expresive, sensibile, dar dacă finalul lucrării lui Scolnic a oglindit înlăturarea completă a violenței, Zur a optat pentru un sfârșit mai energic, care semnifica împăcarea dintre cele două stări opuse, prezentate pe parcursul lucrării.

Următorul moment i-a aparținut lui Sebastian Androne, cel care a deschis a doua secțiune a concertului, cu lucrări ale generației tinere de compozitori din România. Ideile muzicale din Hakken pentru cinci clarinete au fost supuse unui proces continuu de dezvoltare, într-o atmosferă aparent liniștită, dar destul de tensionată.

Wonderland pentru clarinet și cvintet de clarinete de Diana Rotaru a ieșit puternic în evidență grație fanteziei, umorului sau sensibilității din cele trei părți din suită: White Rabbit, Cheshire Cat și Mock Turtle Blues. Emil Vișenescu – cel pentru care a fost scrisă această lucrare – s-a transpus complet în pielea personajelor din Wonderland, fie că a fost vorba de iepurele zburdalnic, de pisica șireată sau de domoala broască țestoasă. Întreaga lucrare m-a ținut în suspans, neputând anticipa următoarea mișcare a fiecărui personaj, iar mijloacele expresive utilizate pentru le contura mi s-au părut foarte creative și de mare efect.

Poate cea mai spectaculoasă lucrare din concert a aparținut Cristinei Uruc, cu Katabasis. Still Wondering, pentru ansamblul de clarinet și percuție, care a presupus participarea ansamblului Game, coordonat de Alexandru Matei. La baza lucrării a stat ideea contrastelor, fie că s-a tradus muzical prin opoziția între registrul grav sau acut, prin diferența puternică dintre nuanțele de fortissimo sau pianissimo sau prin gradul de dinamizare a scriiturii. Simetria piesei a constat în folosirea unor semnale de la tobă într-o nuanță mică, amenințătoare, care au marcat atât debutul lucrării, cât și finalul ei. Interpretarea celor două ansambluri a fost remarcabilă și m-am bucurat de nivelul ridicat al festivalului, așa cum s-a dovedit a fi pe tot parcursul săptămânii.

Comments are closed.