Cronică: În întâmpinarea unui festival de muzică contemporană

MERIDIAN 2018

Vlad Văidean: În întâmpinarea unui festival de muzică contemporană

Cel sau cea care citește cronicile din Festivalul Meridian știe de la bun început despre ce poate fi vorba: despre „muzica contemporană”. Citește tocmai pentru că face parte din aceeași sectă cu autorul. Simte însă nevoia autorul acestor rânduri să se adreseze și celor care nu citesc pagini despre muzică contemporană. Și atunci el nu poate începe altfel decât punând-o (și punându-se) sub semnul întrebării.

Lumea e încăpătoare, toți au un loc sub soare; oamenii sunt mulți, iar activitățile lor – imposibil de inventariat, imposibil de unificat. Printre ele se numără și facerea, ascultarea și discutarea acestei așa-numite muzici contemporane.

Câți dintre mulții oameni de sub soare își ocupă timpul cu această activitate? Sigur, înainte de a răspunde, e utilă și benefică reamintirea următorului fapt știut și proclamat la unison de toată lumea: muzica în general poate fi considerată una dintre puținele activități care-i unifică pe mulți oameni. Totuși, întrebarea anterioară a fost pusă tocmai pentru previzibilitatea răspunsului: puțini oameni își ocupă timpul cu muzica contemporană. Chiar infim de puțini, s-ar putea spune, dacă s-ar ține cont de prestigiul spiritual pe care s-a obișnuit să și-l revendice această activitate, în calitatea ei de urmașă scăpătată a ceea ce istoria a consacrat drept cea mai elevată, înălțătoare, profundă, pretențioasă formă de muzică – i s-a spus „muzică clasică” (sau savantă sau academică sau cultă; și alți termeni incomozi).

În fine, cauzele care au dus la această sublimă irelevanță îi sunt fără îndoială cunoscute cititorului – altfel nici n-ar mai citi. Ar fi și cu totul lipsit de bun simț din partea autorului dacă ar încerca pertinenta și definitiva deslușire a respectivelor cauze tocmai acum și tocmai aici. În plus, pe cel care nu citește mai mult ca sigur nu-l interesează respectivele cauze. În schimb, s-ar putea să-l intereseze (adică să-l nedumerească) tocmai ceea ce nici autorului nu-i dă pace, împiedicându-l să înceapă în bună regulă.

În definitiv, ce-i determină pe unii oameni să realizeze ceva pe lumea asta, în pofida indiferenței mediatice și uneori chiar a obstacolelor de tot soiul de care știu foarte bine că sunt nevoiți să se izbească? Ce resorturi, ce nădejdi, ce idealuri le mențin trează convingerea că ceea ce realizează ei are o anumită valoare? De ce mai există pe lumea asta compozitori și interpreți, ascultători și muzicologi preocupați de muzica contemporană, din moment ce lumea pare să nu prea-i bage-n seamă? Pur și simplu să fie vorba doar despre același sado-masochism interior numit idealism, cu atât mai admirabil, cu cât are orgoliul de a se ști ignorat? Sau poate doar pentru că acești infim de puțini cândva asta au învățat să facă cel mai bine, iar acum funcționează în virtutea unei autosuficiente inerții profesionale? Sau poate e la mijloc și acea mică vanitate, acea siguranță și satisfacție interioară, acea mai mult sau mai puțin iluzorie justificare a propriei existențe pe care o conferă sentimentul apartenenței la un grup, la o tradiție, la o castă spirituală? Ce vrea să fie, până la urmă, această muzică savantă a vremurilor de astăzi? Vrea să fie prilej de reculegere? Pretinde ea efort intelectual susținut? Vizează ea înălțimile, dar și rădăcinile cele mai interiorizate? Păi de ce, dacă lumea cea mare caută de fapt în muzică în primul rând un panaceu distractiv, o mică mângâiere pe creștet, o mică gâdilare și-o scurtă sărutare?

De bun simț ar fi acum ca autorul să declare că s-a pierdut pe drum. Îi mai rămâne doar atât: să spere că lumea se va dovedi cel puțin la fel de încăpătoare.

Comments are closed.