INTERVIU: Când aplauzele se sting – Michael Djupstrom

MERIDIAN 2019

Lorena Ioniță: Când aplauzele se sting… – interviu cu Michael Djupstrom –

 

Foto: Ana Negoita

Diversitatea vieții muzicale contemporane din București atrage în ultimii ani numeroși invitați străini, dornici de experiențe inedite și de cunoașterea unei lumi ce din exterior pare exotică, necunoscută. Cu ocazia serii de 8 noiembrie 2019 am avut prilejul să-i ascult pe pianistul Michael Djupstrom și violonista Luosha Fang completându-se reciproc într-un concert cu lucrări de o largă diversitate stilistică (de inspirație asiatică, românească, dar și americană), concert ce s-a desfășurat în Aula Palatului Cantacuzino. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că invitatul străin, venit pentru a concerta într-o țară nouă (în cadrul Festivalului Meridian), nu este doar un cunoscător al tradiției muzicale locale, ci și un vorbitor versat al unei limbi mai puțin răspândite precum limba română. Pasiunea și dedicarea pentru cultura românească sunt elemente importante și îmbucurătoare, reieșite din plin în urma discuției cu pianistul și compozitorul american Michael Djupstrom. Tocmai de aceea – epatând și o anumită mândrie dată de modelarea unei discuții desfășurate integral în limba română – invit cititorul să parcurgă în rândurile următoare câteva dintre mărturisirile unei pasiuni vii și ale unui admirabil devotament muzical.

 

Aș vrea să vă întreb – pentru că spuneați în scurta prezentare pe care ați făcut-o înainte de a vă cânta piesa că vă place muzica lui Enescu – cum ați descoperit muzica românească?

M.D.: În timpul studenției mele la Universitatea din Michigan mi s-a oferit ocazia să interpretez (la pian) Sonata a III-a pentru vioară și pian de George Enescu, iar pentru mine a fost ca o mare surpriză, în acel moment, să descopăr că exista o piesă scrisă foarte complicat, dar care suna aproape improvizat. Acest lucru mi-a trezit un mare interes pentru muzica lui Enescu, chiar o obsesie aș putea spune, iar asta m-a făcut să încerc să cunosc întreaga sa creație și evident că mai apoi am început să descopăr muzica multor altor compozitori români. După ceva timp (ani de zile), mi-am dat seama că dacă vreau să cunosc mai în amănunt date despre cultura generală sau despre viața compozitorilor este absolut necesar să învăț și limba. Așadar, după ce am început să cunosc limba, ușile mi s-au deschis.

Iar în sensul acesta căutările dvs. s-au materializat prin cercetări mai amănunțite sau s-au rezumat doar la partiturile cântate?

M.D.: Nu au fost niște cercetări oficiale, însă am petrecut foarte mult timp în biblioteci pentru a căuta piese și informații  despre acestea. În străinătate este foarte dificil să obții partiturile, nu se găsește aproape nimic. Există totuși o editură românească, Editura Grafoart, care editează o multitudine de partituri, iar pentru mine acest lucru este ca o comoară pentru că fără existența lor mi-ar fi fost foarte dificil să îmi procur materialele în străinătate. Revenind la întrebarea dumneavoastră, în engleză aș spune că nu sunt un „armchair researcher”, vreau să spun că nu sunt un muzicolog în adevăratul sens al cuvântului, dar mă interesează foarte mult muzica românească. Aș dori să pot să fac ceva pentru aceasta, deoarece simt că merită, iar după părerea mea este aproape necunoscută în afara României și mi se pare nedrept fiindcă sunt o mulțime de lucrări foarte frumoase care ar trebui să fie cântate și promovate.

Foto: Ana Negoita

Care sunt compozitorii români de care vă simțiți atașat și pe care îi prezentați în concertele dvs. în calitate de pianist? 

M.D.: Orice. Aici, pentru că este un festival de muzică contemporană, trebuie să cântăm muzică contemporană, dar… există o fundație în Statele Unite care se ocupă de promovarea muzicii și căreia i-am cerut să sponsorizeze câteva dintre concerte în orașul meu natal (St. Paul, Minnesota) și căreia îi datorez faptul că a făcut posibilă inițiativa mea de prezentare a muzicii contemporane, dar și a celei românești. Dacă voi obține această subvenție, cred că o să funcționeze (proiect viitor).

Cum ați descoperit totuși Sonata a 3-a de George Enescu?

M.D.: Cred că totul a pornit după ce am ascultat unul dintre discurile violonistei Ida Haendel în care cânta alături de Vladimir Ashkenazy un program cu multe alte lucrări, însă aceasta a fost de departe cea mai interesantă parte.

Vorbiți-ne puțin și despre latura dvs. componistică; când ați început să compuneți?

M.D.: Am început să cânt la pian când eram mic, dar în același timp și compuneam. A fost ceva natural. Studiile mele universitare au fost numai în compoziție, dar a trebuit să și practic instrumentul pe care îl cunoșteam, iar pentru mine a fost întotdeauna pianul. Acum eu mă simt un muzician care este în același timp compozitor și pianist. 

Iar dacă ar fi să ne povestiți despre compozițiile dvs., cam în ce direcție mergeți, spre ce vă îndreptați, ce vă interesează în domeniul compoziției? 

M.D.: E o întrebare dificilă. Aș spune că perioada mea preferată este prima jumătate a secolului XX, iar că, așa cum poate ai observat în lucrarea mea cântată în această seară, există în muzica mea o anumită influență a lui Debussy. Nu numai, dar toți compozitorii din această perioadă mă interesează foarte mult, precum și muzica lui Enescu. Mă fascinează exotismul începutului de secol, iar pentru urechile mele această muzică are o doză de imprevizibilitate, ceea ce îmi place foarte mult. Asta am dorit să preiau și să transpun și în muzica mea. 

Deci vă impresionează imprevizibilul…

M.D.: Da, aș spune o muzică organică, o muzică vie și nu neapărat ceva gândit. Desigur, este o muzică foarte gândită, însă vreau să pară pentru cei ce o ascultă foarte naturală și vie.

Chiar am simțit și la finalul piesei dvs. pe care ați cântat-o în această seară că nu ați dorit să ne oferiți sfârșitul pe tavă, cum s-ar spune, ci s-a lăsat puțin așteptat, iar acea doză de imprevizibilitate s-a simțit. Credeți că există o corelare între lucrarea dumneavoastră și cea generală a concertului din seara aceasta, cea a „grădinii de ceață”?

M.D.: Nu prea știu fiindcă a fost decizia Dianei Rotaru. Nu am vorbit prea mult despre povestea originală din care se inspiră piesa mea („Walimai”, din colecția Cuentos de Eva Luna a scriitoarei Isabel Allende), dar de fapt acțiunea acesteia se desfășoară într-o pădure tropicală, iar atmosfera este foarte densă, caldă, umedă, ceea ce am vrut să transpun și în muzica mea. Mai ales în partea pentru pian; și cred că asta a și inspirat-o pe Diana în alegere titlului pentru concertul nostru.

Iar alegerea subiectului pentru lucrarea dvs. de unde a apărut?

M.D.: Povestea aceasta este foarte mică, de 5-6 pagini. Nu este exclusiv o lucrare programatică, dar există câteva corelații foarte evidente între lucrarea mea și povestea originală. De exemplu ideea de fugă (este un moment în carte când protagonistul a fost luat prizonier, iar el încearcă să fugă) este surprinsă la început printr-o mișcare foarte ritmică. 

Deci citatele acelea din muzica universală sunt cumva nota personală?

M.D.: Sper să nu se audă ca citate ci mai degrabă ca influențe.

Vă mulțumesc!

Comments are closed.