INTERVIU: Cătălin Crețu despre “Protosonic”

SIMN 2019

Interviu cu Cătălin Crețu despre spectacolul multimedia Protosonic  

Cum a apărut conceptul pentru acest concert?

            Nu aveam un titlu, știam doar cu cine vreau să lucrez; cu Fernando Mihalache aveam un plan să inițiem un ansamblu, Synthcordia. Asta e practic prima noastră apariție, ne formăm ca duet. Fiindcă mi se părea că programul nu e încă suficient de copt și suficient de rotund, l-am invitat pe Mitoș Micleușanu, un artist foarte special care este și muzician, artist vizual și poet. M-am întâlnit cu el și i-am propus să fie invitat la lansarea ansamblului nostru. Aveam deja niște lucrări, am scris și eu o lucrare special pentru acest concert, a scris și Fernando una și apoi Mitoș a găsit titlul – Protosonic. Eu obișnuiesc să fac spectacole în festivalul Săptămâna Internațională a Muzicii Noi de mai bine de zece ani, prin Centrul de Muzică Electro-acustică și Multimedia, doar că în ultimii doi ani m-am retras pentru că e foarte multă bătaie de cap: pe lângă faptul că trebuie să scrii lucrările, să le aduni, să le repeți, punerea în scenă necesită un mare efort. Există și problema spațiului – acest spațiu (n.r. – Studioul de Operă al Universității Naționale de Muzică din București) nu e dedicat evenimentelor multimedia, aici se face clasa de operă, astfel că e destul de complicat și am făcut o pauză, dar îmi era dor să mai pun în scenă un astfel de eveniment. Mă bucur că sunt oameni profesioniști – am pus cablurile și a sunat totul din prima, aici trebuie să menționez neapărat și noul inginer de sunet, un mare câștig pentru conservator – Claudiu Roșiu, un foarte bun tehnician. Mă simt în siguranță când știu că e cineva de partea cealaltă a cortinei care înțelege exact ce ar trebui să se audă în sală.

Vorbiți-mi despre lucrarea dumneavoastră.

            Este o trilogie, i-am spus Trilogia urmei. De ce le-am legat în această trilogie? Pentru că toate au de-a face cu acordeonul – cu baianul mai bine zis. Acum doi ani am avut o bursă la Zürich, la un studio de la Universitatea de Arte din Zürich și am propus să fac o lucrare pentru baian și mediu electronic. Și atunci am înregistrat niște sunete aici, în România, și m-am dus cu ele în Elveția, unde am lucrat intens două săptămâni și am reușit să generez, să procesez două tipuri de sunete; cu primul tip de sunete am făcut o lucrare electronică pe care am numit-o Richblick – o lucrare cu sunete provenite din acordeon, foarte procesate, o lucrare electronică, o piesă pe bandă. Și mi-a rămas material pentru încă o lucrare. Sunetele care mi-au mai rămas aduc puțin cu baianul, astfel că am păstrat materialul în ideea că fac o lucrare pentru bandă și baian – asta se numește Restblick. Ele sunt piese-surori, chiar dacă folosesc tehnici diferite. Ceea ce e inedit la această lucrare este faptul că am făcut un algoritm care preia intensitatea cu care cântă instrumentistul, care controlează și modul în care se plimbă sunetul în boxe, ca și cum întreaga sală se află în burduful acordeonului. Lucrarea de mijloc – Prosopopeea urmei – e o lucrare ce nu are legătură cu Elveția sau cu cele două blick-uri. Inițial a fost scrisă pentru baian și violoncel, pentru ansamblul Arcord din Viena, a fost cântată acum două ediții la S.I.M.N. și am mai făcut și o variantă pentru baian și violă, cântată la Timișoara. Acum nu mai avem violoncelist, practic boxa devine violoncelist. E un duet între baian și un violoncelist care nu există. Asta e trilogia.

Despre semnificația titlurilor: Richblick, prima lucrare se numește așa fiindcă era un deal în Zürich unde mi-a venit ideea lucrării; acesta avea sufixul blick – care înseamnă vedere – iar Rich vine de la Zürich. Cea de-a doua vine de la București – Bucharest, Rest și blick. Sună bine pentru că e și restul de material sonor. Prosopopeea este o figură retorică ce se leagă de absență, e ca și cum cineva care nu mai există fizic e prezent acolo, un fel de încarnare a duhului. E o metaforă.

Ce ne puteți spune despre remixul Sincroniei de Ștefan Niculescu?

Ideea inițială a fost să iau partitura, unele dintre știme să le dau acordeonului, celelalte să fie făcute cu instrumente virtuale, iar invitatul nostru, Mitoș, să și proceseze acest material. După ce am copiat partitura în programul de notare mi-am dat seama că scriitura nu se pretează acordeonului, e o scriitură pentru lemne, pentru suflători. Am renunțat și la procesare, pentru că piesa e destul de complexă. În schimb am făcut altă schimbare: fiecare dintre instrumente se aude pe alt difuzor, deci practic e ca și cum ar fi cinci instrumentiști cu o sonoritate foarte rotundă, fiindcă în fiecare boxă se aude un alt instrument virtual. După părerea mea este cea mai fidelă versiune a Sincroniei, fiindcă am respectat întocmai indicațiile maestrului chiar de pe manuscris.

Credeți că există un public pentru acest tip de evenimente?

            Eu cred că public există în România, un public inteligent, dar nu întotdeauna reușește organizatorul de spectacole să se ducă exact la publicul-țintă. De mai multe ori unii oameni au venit întâmplător la unele manifestări artistice cu muzici mai grele; iar oamenii au plecat foarte încântați. Poate unii au nimerit din greșeală, iar întrebarea e cum reușim să îi aducem. După cum știm, toată lumea se duce înspre zona de entertainment, fapt pe care cu tristețe îl observ și în Conservator. Cred, însă, că există public pentru orice gen, numai că e vorba de publicitate, de marketing și de contactul cu alte muzici și alte curente.

 

Interviu realizat de Petre Fugaciu

Comments are closed.