INTERVIU: Mircea Marian (Meridian 2019)

Maria Alexandru: Interviu cu violoncelistul Mircea Marian

Interviu preluat de pe OnlineGallery.ro

Foto: arhiva personala a artistului

Începând de duminică, 3 noiembrie, se derulează cea de-a XV-a ediție a festivalului Meridian. Sub titlul Grădina Fragedă/Pulp Garden, singurul concert simfonic din festival, desfășurat la Ateneul Român, a marcat 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Susținut de Orchestra Filarmonicii Altenburg-Gera, programul a inclus o lucrare în primă audiție românească, special comandată pentru acest eveniment, Concertul pentru violoncel și orchestră al compozitorului Dan Dediu, și Simfonia nr. I, op. 68, de Johannes Brahms.

Concertul pentru violoncel și orchestră de Dan Dediu l-a avut ca solist pe strălucitul violoncelist Mircea Marian care, cu doar câteva ore înainte de concert, a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări, pentru care îi mulțumim. 

Ai putea să ne vorbești puțin despre caracteristicile lucrării pe care urmează să o interpretezi? 

M.M.: Sigur. Pot spune că este un concert extrem de ofertant prin diversitatea sa, iar schimbările multiple de caracter surprind audiența și îi oferă interpretului posibilitatea de a fi creativ. În același timp, Concertul abundă în pasaje de virtuozitate care scot la iveală și calitățile tehnice ale violoncelistului. Aș putea spune că mă regăsesc în acest concert și în povestea sa și cred că am ajuns să îmi asum interpretarea până la ultima notă.

Am putut realiza acest lucru datorită ajutorului pe care l-am primit din partea maestrului, alături de care am lucrat vreme îndelungată, înainte de repetițiile cu orchestra, dânsul cântând la pian o reducție de orchestră, iar eu la violoncel. Împreună am încercat de fiecare dată să discutăm și să ajungem astfel la un consens.

Am avut parte de o experiență foarte plăcută, amândoi veneam cu idei muzicale, și, de asemenea, pot spune că domnul Dediu mi-a lăsat chiar foarte multă libertate de a mă exprima, făcându-mă să prind încredere în a-mi expune propriile idei.

Cum e privită muzica nouă de către colegii tăi instrumentiști? Care sunt dificultățile întâmpinate în abordarea unei partituri de muzică nouă? Dacă sunt. 

M. M.: Bineînțeles că sunt. Pot spune că, dintre prietenii mei muzicieni cu care am vorbit și care au abordat muzica contemporană, doar cei care au intrat într-un real contact cu muzica nouă au ajuns s-o înțeleagă și s-o placă. Există în continuare o reticență legată de muzica contemporană, probabil și din cauza faptului că necesită foarte multă răbdare, mai ales la început, pentru a descoperi cu adevărat o lucrare.

Țin minte și acum că prima mea lucrare de muzică contemporană pe care a trebuit s-o interpretez mi-a luat – numai s-o citesc, nu să o și învăț – două luni. Două luni, fiindcă era o scriitură mai ciudată cu care nu eram obișnuit. Pentru a înțelege fiecare detaliu din partitură, am mers să întreb diverși profesori, care au avut amabilitatea de a mă ajuta. Acum sunt convins că, în urma experienței pe care am dobândit-o în domeniu, exact aceeași partitură probabil că mi-ar lua două zile în loc de două luni. Și din acest motiv, poate că unii instrumentiști, necunoscând anumiți termeni, semne, efecte, au o reținere în privința acestui gen.

Eu încurajez muzicienii să aibă curajul și determinarea să-l abordeze și cred că fiecare instrumentist care este dedicat muzicii și care vrea să progreseze trebuie să o facă. De ce? Fiindcă te ajută să te dezvolți foarte mult din punct de vedere creativ. Atunci când cânți o lucrare în primă audiție, e foarte clar că nu ai niciun reper. Nu poți să găsești nimic înregistrat și atunci trebuie doar tu să gândești de la prima până la ultima notă ce vei face cu acea lucrare. În primă fază, sunt convins că nu sună nicicum, dar atunci când ajungi totuși s-o aduci pe scenă și să impresionezi publicul, ți se schimbă maniera de a privi lucrurile. De fiecare dată după ce cânt muzică nouă, când mă reapuc să studiez – nu știu, să zicem concertul lui Haydn în do major –, mi se pare atât de ușor și de natural să cânt, încât nu mai trebuie să mai gândesc, de pildă, locul unui crescendo sau al unui diminuendo. Atât de natural îmi pare totul, parcă vine de la sine. Încurajez pe oricine să abordeze o partitură contemporană. 

Ai putea să ne conturezi un profil al ansamblurilor din care faci parte și să ne dezvălui care este ipostaza care ți se pare mai potrivită pentru tine, cea de solist sau cea de instrumentist (într-o orchestră)?

M. M.: Nu cred că pot să aleg o ipostază ca fiind cea preferată. Mă regăsesc și în cea de solist, și în cea de membru al unui ansamblu. Îmi face o deosebită plăcere să cânt în orchestră și în diferite formule camerale, pentru a cunoaște și a cânta cât mai mulți compozitori. Și, de ceva timp, și ramura pedagogică reprezintă o parte a personalității mele. În absolut toate mă regăsesc, nu pot să pun nimic în prim plan.

De exemplu, în seara asta mă simt foarte bine ca solist, dar abia aștept să reîncep să mă duc și la Orchestra de Cameră Radio, unde fac parte dintr-un colectiv extraordinar. Suntem o familie, râd și chiar glumesc cu colegii despre faptul că uneori vin obosit la o repetiție cu Orchestra de Cameră și plec de acolo odihnit. Nu fiindcă nu muncim, de fapt muncim foarte mult, dar este o atmosferă foarte plăcută, care ne încarcă cu pozitivitate și cu voie bună.

În plus, împreună cu colega mea, Ella Bokor, alcătuim duo-ul Duo Cello Jaya, care ne-a adus multe împliniri. Am susținut până acum câteva turnee naționale și internaționale și avem destule proiecte și pe viitor. Duo-ul a luat naștere acum aproximativ opt ani și era alcătuit din Ella împreună cu o altă colegă, Aleka Potingă, care a ales să plece din țară pentru a studia muzica jazz. Ella m-a întrebat dacă nu aș vrea să cânt cu ea în acest duo, eu am fost foarte încântat și, de atunci, de șase ani, încă mai cântăm împreună și ne face o deosebită plăcere. Abordăm diferite genuri și stiluri, de la baroc până la muzică contemporană.

De ceva timp, de vreo doi ani, ne adresăm compozitorilor tineri să ni se alăture și, până în prezent, am avut mai multe concerte cu lucrări scrise de compozitori foarte tineri. Chiar acum ne pregătim să facem un turneu național în care să promovăm muzica contemporană și tineri compozitori extrem de talentați, cum sunt Sebastian Androne, Răzvan Baciu, Diana Rotaru ș.a. Sunt foarte mulți compozitori care merită cântați cât mai des. Cei trei menționați sunt deja consacrați, de fapt, întâmplarea face să-i fi spus chiar pe cei care sunt deja renumiți, dar cred că avem deja vreo zece compozitori care au compus pentru acest duo, printre care și o cubaneză!

Cu ansamblul Violoncellissimo tocmai am terminat un turneu național pe care sper să-l repetăm an de an, să schimbăm orașele. Violoncellissimo a luat naștere la inițiativa maestrului Marin Cazacu, datorită căruia ne-am creat și aici o familie, alături de care simt o reală plăcere atunci când cânt. După fiecare concert ieșim la un suc, mai vorbim, este o atmosferă foarte plăcută. În Orchestra Română de Tineret n-am mai cântat, cred, de trei ani, fiindcă am considerat că nu mai sunt chiar așa de tânăr și am zis că este momentul să mă retrag și să-mi ia altcineva locul.

Sunt foarte ocupat, dar îmi face și plăcere. Indiferent de latura artistică pe care o aleg, tot ce implică muzică, mă face să mă simt în largul meu și îmi aduce acel sentiment de „acasă”. Sunt foarte puține zile în care nu muncesc, dar așa mă simt bine.

Cred că este și acea responsabilizare pe care mi-a insuflat-o maestrul Cazacu, cel pe care eu l-am văzut tot timpul muncind. De dimineață până seara, de luni până duminică. Nu am încercat neapărat să-l copiez, dar cumva mi-a transmis această seriozitate. Dânsul îmi spunea în facultate, cât timp i-am fost student, că îmi trebuie doar două zile pe an în care să nu studiez: de ziua mea și de Crăciun. Fără îndoială, este o exagerare, dar am ținut minte acest lucru și mi-a intrat în sânge. Bineînțeles că sunt mai multe zile în care nu studiez, dacă ar fi să le adun, dar prin atitudinea sa mi-a transmis dorința și pofta de a munci. Și cred că datorită faptului că trăiesc tot timpul prezentul și muncesc în fiecare zi, asta mi-a asigurat și viitorul.

Care este viziunea ta în general despre muzică din postura unui interpret? Atunci când interpretezi îți pui propria amprentă, propria viziune, sau preferi să fii un bun „orator” al epocii pe care o redai?

M. M.: Mie îmi place să descopăr singur o partitură. Atunci când citesc pentru prima oară o știmă, încerc să nu audiez nimic înainte. De-abia după ce o descopăr singur și-mi creez propriile personaje, pe care mai apoi le transpun poate în culori timbrale sau în stări afective,  o ascult eventual ca să văd dacă nu m-am îndepărtat un pic prea mult de viziunea compozitorului. Oricum, mie mi se pare foarte greu să asculți pe youtube ceva și să încerci să imiți, fiindcă n-ai cum să-ți însușești în totalitate ceea ce altcineva a gândit. Chiar dacă vrei să copiezi acea interpretare, tot tu vei fi, pentru că vei veni cu un alt sunet, un alt tip de vibrato, un alt tip de articulație și probabil cu un alt tip de implicare, până la urmă.

Eu, de exemplu, pe lângă activitatea de interpret, sunt și profesor și îi încurajez foarte tare pe elevii și pe studenții mei să asculte cât mai multă muzică. Nu pentru a o copia, ci pentru a-și face o idee și pentru a se familiariza cu muzica respectivă, cu perioada în care a fost scrisă lucrarea respectivă ș.a. Dacă nu asculți, nu ai cum să înțelegi cum ar trebui să cânți. 

Îți mulțumesc foarte mult!

M. M.: Mulțumesc și eu!

Comments are closed.