PRO-PHILIA (Meridian 2021)

Festivalul Internațional MERIDIAN – Ediția a XVI-a – PLANETARIUM – 7-14 noiembrie 2021

MERIDIAN International Festival – 16th edition – PLANETARIUM – November 7-14, 2021

 

Duminică 7 noiembrie / Sunday November 7th

 

19:00 / 7 p.m.

Sala “George Enescu” a UNMB / George Enescu” Hall NUMB

Live streaming

 

PRO-PHILIA

Ansamblul PROFIL / PROFIL Ensemble

Director artistic / Artistic Director: Dan Dediu

Interpreți: Emil Vişenescu – clarinet, Diana Moş – vioară / violin, Mircea Marian – violoncel / cello, Adriana Maier – pian / piano, Sorin Rotaru – percuție / percussion

Program:

Călin Ioachimescu (RO) – “Jokers” pentru clarinet, violoncel şi pian / for clarinet, cello and piano (p.a.a. / WP, 2020)

Dan Dediu (RO) – “Paesaggio con cacciatori” pentru violoncel si pian / for cello and piano (2005)

Ștefan Niculescu (RO) – “Duplum” pentru clarinet şi pian / for clarinet and piano (1982)

Thomas Beimel (DE) – “Aria” pentru vioară, violoncel şi pian / for violin, cello and piano (2014)

Adrian Iorgulescu (RO) – “Talciok” pentru clarinet, vioară, violoncel, pian şi percuție / for clarinet, violin, cello, piano and percussion (2020)

Călin Ioachimescu (1949-) – “Jokers” (2020)

Scrisă cu zvâc, energie şi vivacitate într-o formă de quasi-rondo, “Jokers” alternează trei tipuri de structuri muzicale: una dinamică, una liniştită şi una ritmică, toate trei fiind interpretate de fiecare dintre cele trei instrumente: clarinetul, violoncelul şi pianul. Economia materialului muzical, bazat în mod liber pe moduri şi dezvoltat cu limpezime, este contrapusă râsului maniacal, homeric şi beckettian din final, care aruncă lucrarea într-o dimensiune a absurdului şi a teatralului. “Jokerii” devin astfel figuri ambigue, fantomatice, vaporoase şi interşanjabile, la granița dintre clovn, nebun şi bufon.

Written with confidence, energy and vivacity in a rondo-like form, “Jokers” alternates three types of musical structures: a dynamic one, a quiet one and a rhythmical one, all three being performed by each of the three instruments: the clarinet, the cello and the piano. The economy of the musical material, freely based on modes and developed with clarity is counterpointed by the maniacal, Homeric and Beckettian laughter of the finale, that plunges the work into an absurd and theatrical dimension. The jokers thus become ambiguous figures, ghostly, vaporous and interchangeable, at the crossroad between clown, madman and buffoon.

Dan Dediu (1967) – “Paesaggio con cacciatori” (2005)

“Paesaggio con cacciatori” (“Peisaj cu vânători”) pentru violoncel și pian a fost scrisă în noiembrie 2005 la Bamberg, în Germania. Este o muzică scrisă din punctul de vedere al prăzii, al victimei, și nu din cel al vânătorului. E o poveste vânătorească spună din perspectiva celui vânat, iar vânătoarea nu este văzută ca o distracție, ci ca masacru, carnagiu. Tema e de mare actualitate în cazul kamikadze și al oamenilor-bombă, deopotrivă prădător și pradă, vânător și vânat. Piesa pune în act o urmărire, un hățiș în care naratorul fuge în panică din fața pericolului. În prima jumătate a piesei, scriitura pianistică ”explodează” într-o ”orbecăială” panicată. Când fugi și ai vânătorii pe urmele tale, nu poți fugi disciplinat. E o fugă viscerală, care deschide o hiper-realitate haotică. Imaginile se succed caleidoscopic. Sunt impresii fragmentare, contrastante, dar întotdeauna rapide, aflate în vertijul vitezei, care aplatizează tot. Viteza devine sinonimă cu scăparea, dar și cu mântuirea. Cu cât mai mare e viteza, cu atât e mai posibil să scapi de urmăritor. Dar fuga e-n zadar: ne așteaptă cușca. Rămân spasmele, odată cu disperarea dezarticulată și loviturile încăpățânate, ca o tocare a nervilor. Urmează apoi evadarea sufletului, o anamneză neverosimil de armonioasă și de colorată, ca o fantă temporală deschisă înspre trecut. Finalul, după o mică meditație, ne readuce la realitatea atroce.

“Paesaggio con cacciatori” (“Landscape with Hunters”) for cello and piano was written in November 2005 in Bamberg, Germany. The music is written from the prey’s, the victim’s point of view, rather than from the hunter’s. It is a hunter’s story told from the perspective of the hunted, the hunt being seen not as entertainment but as massacre, as carnage. The theme is highly topical in the case of the kamikadze and the man-bomb, both predator and prey, hunter and hunted. The piece depicts a chase, a melee in which the narrator flees in panic from danger. In the first half of the play, the piano writing ‘explodes’ into a panicked ‘canvassing’. When you run and have hunters on your heels, you can’t run disciplined. It is a visceral runaway that opens up a chaotic hyper-reality. The images follow one another kaleidoscopically. They are fragmentary, contrasting impressions, but always fast, in the vertigo of speed, flattening everything. Speed becomes synonymous with escape, but also with salvation. The greater the speed, the more likely it is to escape the pursuer. But the escape is in vain: the cage awaits. The spasms remain, along with disjointed desperation and stubborn blows, like the shredding of the nerves. Then follows the escape of the soul, an anamnesis that is unbelievably harmonious and colourful, like a temporal aperture to the past. The ending, after a brief meditation, brings us back to the atrocious reality.

Ștefan Niculescu (1927-2008) – “Duplum” (1982)

Solară și tonică, miniatura propune cu o drastică economie de mijloace un periplu sonor drag compozitorului, anume sincronia – convergența într-o unică scandare a unui motiv emblematic a două voințe inițial distincte și complementare. Se întâlnesc aici elemente de limbaj niculescian tipic: melodica agățătoare bazată pe salturi mari ce figurează un mod diatonic spațializat, repetiția colorată a unui sunet, rupturile cadențiale, motivele ritmice pregnante. (Dan Dediu)

Solar and tonic, the miniature proposes with a drastic economy of means a sonic journey dear to the composer, namely synchrony – the convergence in a single chant of an emblematic motif belonging to two initially distinct and complementary wills. Elements of typical Niculescian language are to be found here: the clinging melodic based on large leaps that figure a spatialised diatonic mode, the colourful repetition of a sound, the cadential breaks, the poignant rhythmic motifs. (Dan Dediu)

Thomas Beimel (1967-2016) – “Aria” pentru vioară, violoncel şi pian / for violin, cello and piano (2014)

Cântec; nelimitat. O melodie ca un râu infinit care ne poartă și ne ghidează senzațiile. Despre asta ne vorbește “Aria”. Pe măsură ce violoncelul cucerește din ce în ce mai mult spațiul sonor, el emană cântecul său, învăluit de aura armonică a pianului şi însoțit de vioară, capabilă să culeagă un bogat mănunchi de note prin intermediul întâlnirii. Totul până când cântecul – după popasuri de ascultare interioară – se revarsă într-o deltă melodică.

Song; unlimited. A melody like an infinite river that carries us and guides our sensations. This is what ‘Aria’ is about. As the cello conquers more and more sound space, it emanates its song, enveloped by the harmonic aura of the piano and accompanied by the violin – which is capable of gathering a rich bundle of notes through this encounter. All this until the song – after rests of inner listening – spills out into a melodic delta.

Adrian Iorgulescu (1951) – “Talciok” (2020)

Resimt uneori, când mă proiectez în siajul îndepărtat al copilăriei, un suflu interior încă viu și atracțios vizavi de lumea balcanică, pestriță, cumva stranie a moșilor, bâlciurilor, bazarurilor, a târgurilor de tot felul, a piețelor de vechituri și mărunțișuri. Memoria mă transportă atunci imediat în mediul sonor al acestora. E vorba despre un periplu deloc imaginar, printre sonorități și zgomote specifice, puternice, frivole, extrem de diferite, dar care ciudat se combină aproape de la sine, firesc, într-o unitate cvasi-spontană. Fie că sunt vorbite, țipate, sacadate sau cântate în orice formulă posibilă. Această amalgamare aparent întâmplătoare și rudimentară, născută din etalarea unor elemente fonice banale, recuzitare, m-a captivat întotdeauna și m-a inspirat în compunerea mai multor piese.

Este – după cum chiar titlul o arată – și cazul prezentei, scrisă pentru un ansamblu alcătuit din clarinet, vioară, violoncel, pian și percuție, la care se adaugă câteva intervenții vocale și de teatru instrumental.

Am apelat la surse ”contaminate” stilistic în sensul celor descrise anterior, respectiv la scurte citate extrase din repertoriul de mahala, dintr-un insert folcloric, un cântec de pahar și o romanță. Desigur, toate acestea expuse și dezvoltate în raport cu o strategie structurală și expresivă clar definită și consecventă. Nu voi prezenta aici chestiuni sau aspecte tehnice.Vreau numai să semnalez că rolul interpreților a fost gândit similar personajelor unei dramaturgii scenice. Ei intră, interferează și ies separat din ”caruselul” talciocului, aproximativ conform cu un tip de organizare lait-motivică.

I sometimes feel, when I project myself into the distant echoes of childhood, an inner breath still alive and attractive towards the Balkan world, motley, somewhat strange world of festivities, fairs, bazaars, all kinds of fairgrounds, flea markets and bargains. My memory then transports me at once to their sound environment. It is a not-at-all imaginary journey through specific sounds and noises, loud, frivolous, extremely different, but that strangely combine almost by themselves, naturally, in a quasi-spontaneous unity. Whether spoken, shouted, disrupted or sung in every possible formula. This seemingly haphazard and rudimentary interweaving, born from the display of banal, recessive sound elements, has always captivated and inspired me in the composition of several pieces. 

This is – as the title suggests – also the case here, the piece being written for an ensemble consisting of clarinet, violin, cello, piano and percussion, with the addition of a few vocal and instrumental theatre interventions. 

I have resorted on stylistically ”contaminated” sources in the sense described above, i.e. short quotations taken from the ghetto repertoire, a folkloric insertion, a drinking song and a romanza. Of course, all of these exposed and developed in the light of a clearly defined and consistent structural and expressive strategy. I will not present here technical issues or aspects. I only want to point out that the role of the performers has been conceived similarly to the characters of a stage drama. They enter, interfere and exit separately from the ”carousel” of the fairground, almost like an arrangement based on a guiding idea.

***

p.a.a. = primă audiție absolută / WP = World Premiere

[Traduceri / Translations: Ana Lica]