Archives for

Premiile UCMR pe anul 2019

Premiile UCMR pe anul 2019

 

Marele Premiu:

Marius Ţeicu

Premiu pentru lucrări simfonice:

Doina Rotaru – Nympheea, pentru orchestră

 

Premiu pentru lucrări concertante:

Adrian Iorgulescu – Concert pentru flaut şi orchestră

 

Premiu pentru lucrări camerale:

Mihai Măniceanu – Riffs and Solos,  pentru flaut şi pian

 

Premiul pentru lucrare vocal-instrumentală:

Ciprian Andrei IonRondelurile rozelor op. 7, 6 lieduri pentru voce şi pian pe versuri de Alexandru Macedonski

 

Premiul pentru lucrare corală amplă – ex aequo

Csíky BoldizsárDespărţire de Kemenesalja, pentru cor de femei pe 3 voci, text: Dániel Berzsenyi

Marcel-Octav CosteaKyrie din Missa „Caelestia”, cor cu efecte media, muzică religioasă

 

Premiul pentru lucrare vocal-simfonică:

Ghenadie CiobanuDeux chansons pentru soprană, flaut, oboi, clarinet, percuţie, 2 viori, violă, violoncel şi contrabas, text: Valeriu Matei, Matei Vişniec

 

Premiul pentru muzică de jazz sau muzică instrumentală (ex aequo):

Ionel TudorEvening Waltz, instrumental

Nicolae SimionHommage à Richard Oschaniztky, jazz-simfonic

Premiul pentru melodie sau grupaj de melodii:

Horia MoculescuSoarele şi copilul, uşor, text: Carmen Aldea Vlad, orchestraţie: Andrei Tudor

 

Premiul pentru Spectacol (revistă, musical, operetă) :

Andrei TudorParcul de distracţii, musical

 

Premiul pentru sistematică muzicală, etnomuzicologie şi folclor, cercetări de muzică sacră:

Carmen StoianovCărţile psalmilor. Reflecţii în sonor. Cartea a II-a: Psalmii 42-72, Editura Muzicală, 2019

 

Premiul pentru Istoriografie, lexicografie, ediţii critice, antologii:

Alexandru Voevidca, Folclor muzical din BucovinaCântecul vocal de joc (vol. 3). Ediţie critică, catalog tipologic muzical şi antologie de Dr. Constanţa Cristescu, Editura Lidana 2019

 

Lista alcatuita de COSTIN ASLAM. Multumim!

SIMN 2020 – Program (RO)

Săptămâna Internațională a Muzicii Noi 2020

Bucuresti, 23-20 mai 

SÂMBĂTĂ, 23 MAI

Ateneul Român, ora 19

Gulliver (1)

Orchestra Concerto a Universității Naționale de Muzică din București

Dirijor: Bogdan Vodă

Solist: Vlad Maistorovici (vioară)

Anatol VIERU: Muzeu muzical pentru clavecin și orchestră
Vlad MAISTOROVICI: Concert transilvan pentru vioară și orchestră de coarde
Bogdan VODĂ: {Lucrare nouă} pentru orchestră de coarde (p.a.a.)
Einojuhani RAUTAVAARA: Cantus arcticus – concert pentru păsări și orchestră

Green Hours, ora 21

Matrix (1)

RMN – Radiografie Muzicală Neconvențională
cu un InfoAmbient și Incursiuni în Realități Virtuale

Irinel Anghel & AISSA (Aparat Instrumental de Scanare Sonoră Avansată)
Călin Torsan (saxofon), Bogdan Frigioiu (chitară electrică), Matei Gheorghe (electronics),
Vasile Gherghel (electronics), Darie Nemeș Bota (obiecte sonore)

Experiența VR prin casca Oculus Go: Alexandru Claudiu Maxim

InfoAmbientul eterofonic și polifonic este asigurat de un grup de performeri cititori: Diana Rotaru, Sabina Ulubeanu, Alexandra Dascălu, Alina Tofan, Luiza Mitu, Andrada Stan

***

DUMINICĂ, 24 MAI

MARATON MUZICAL CONTEMPORAN

Ulise (1)

Sala ”George Enescu” a UNMB, ora 11

Trio Contraste
Ion-Bogdan Ștefănescu (flaut), Sorin Petrescu (pian), Doru Roman (percuție)

Peter MACHAJDIK: Sinaia Echos (p.a.a.)
Ghenadie CIOBANU: Trio
Violeta DINESCU: Innenglocken pentru percuție și pian
Doron KAUFMAN: Trio (p.a.a.)
Adrian POP: Aana pentru flaut și pian
Andrei PETRACHE: 3, 2, 1…Start

Sala ”George Enescu” a UNMB, ora 13.00

Gulliver (2)

Recital de lieduri

Bianca Manoleanu (soprană) și Remus Manoleanu (pian)
Invitați: Emil Vișenescu, Stanca Manoleanu, Roman Manoleanu

Adrian POP: Mărțișoare și buruieni (pe versuri de Tudor Arghezi) p.a., pentru soprană și pian: 1. Mărțișoare, 2. Fata din dafin, 3. Spuză fierbinte, 4. Alba, 5. Drumul, 6. Domnița, 7. La icoane, 8. Nu mai zăresc
Nicolae COMAN: Metamorfozele cerului (pe versuri de Giuseppe Ungaretti) pentru voce, clarinet și pian: Tramonto, Trapetto, Stasera, Notte di Maggio, Silenzio Stellata, La Notte Bella, Rose in Fiamme, Mattina
Daniela COJOCARU: Vulpea și corbul (Fedru), pentru soprană și pian (p.a.a.)
Dan BĂLAN: Art loto pentru pian la patru mâini, două soprane și percuție (p.a.a.)

Sala ”George Enescu” a UNMB, ora 17.00

Ulise (2)

Cvintet de suflători ”V COLORIS” (Danemarca)

Ștefan Diaconu (flaut), Felicia-Gabriela Greciuc (oboi),
Jonas Lyskjaer Frølund (clarinet), Niklas Kallsoy Mouritsen (corn),
Ignas Mazvila (fagot)

Dan DEDIU: Aurorae for woodwind quintet
Aurel STROE: Quintandre
Hans ABRAHAMSEN: Wind Quintet No. 2 “Walden”
Constantin SILVESTRI: Woodwind Quartet op. 13 no. 1
Tamás BEISCHER-MATYÓ: Wind Quintet

Aula UCMR, ora 19

Ulise (3)

Double Recitals

Barrie Webb (trombon), Mihai Măniceanu (pian)

Eve DUNCAN: Deep in Summer (p.a.a.)
Gabriel MĂLĂNCIOIU: Red Time
Cristian BENCE-MUK: {Lucrare nouă} (p.a.a.)
Stuart GREENBAUM: Three Miniatures
Mihai MĂNICEANU: Riffs and Solos

 

Sergiu Năstasă (vioară), Marius Ungureanu (violă)

Lucrări de Mihai Murariu, Șerban Marcu, Lyl Lacy

***

LUNI, 25 MAI

Aula UCMR, ora 17

Gulliver (3)

Duo pianistic Ana Boldea – Marius Boldea

Joel HOFFMAN: Beijing Express pentru pian la patru mâini
Dan CONSTANTINESCU: Sonatină pentru pian la patru mâini
Constantin SILVESTRI: Sonatina pentru pian la patru mâini
Livia TEODORESCU-CIOCĂNEA: Sonatina burlesca pentru pian la patru mâini

Aula UCMR, ora 19

Ulise (4)

Matei Ioachimescu (flaut), Alfredo Ovalles (pian)

Sigismund TODUȚĂ: Sonata a II-a pentru flaut și pian
Armin SANAYEI: Karak pentru flaut solo
Forrest PIERCE: Queen of Heaven
Nicholas OMICCIOLI: Invisible Worlds pentru pian solo
Gabriela Lena FRANCK: Suenos de Chambi (Harawi de Chambi, Marinera)

MARȚI, 26 MAI

Aula UCMR, ora 17

Ulise (5)

Ansamblul SonoMania

Conducerea muzicală: Diana Rotaru
Dirijor: Simona Strungaru

Anton SVETLICHNY: The Atrocity Exhibition pentru vioară, cello și pian (p.a.r.)
Heinz HOLLIGER: Studie über Mehrklänge pentru oboi
George BALINT: Rhoe pentru clarinet, vioară și pian
DanDe POPESCU: Soar pentru oboi, clarinet, vioară, cello și pian (p.a.a.)
Călin IOACHIMESCU: Tetrachords pentru clarinet, vioară, cello și pian
Liviu MARINESCU: Pulse pentru clarinet, vioară, cello și pian (p.a.r.)
Doina ROTARU: Legend III pentru oboi, clarinet, vioară, violoncel și pian

Sala ”George Enescu” a UNMB, ora 19

Gulliver (4)

Double Recitals

Ansamblul ARCHAEUS

Dirijor: Mircea Pădurariu

Liviu DĂNCEANU: Andamento pentru vioară, clarinet și percuție
Laurențiu GANEA: Archaeus MMXVII
Nicolae BRÂNDUȘ: Archaeusursum (p.a.a.)
Mihai MĂNICEANU: {Lucrare nouă} (p.a.a.)

 

Ora 20

Ansamblul Game

Conducerea muzicală: Alexandru Matei

Tiberiu OLAH: Spațiu și ritm
Anatol VIERU: Mozaic
Ștefan NICULESCU: Incantations pentru 6 percuționiști

***

MIERCURI, 27 mai

Aula UCMR, ora 17.00

Matrix (2)

Ansamblul Wahnsinn

Barrie Webb (trombon), Marius Ungureanu (violă), Erik Sandberg (corn)

Gráinne MULVEY: Aéra kai chordés (Air and Strings)
Mihaela VOSGANIAN: The temptation of a Mermaid looper, dramatic scene for three action musicians and acousmatic midi-percussion. Scenografie de Diana Nistor. Percuția-midi: Mihaela Vosganian (p.a.a.)

Radio România, ora 19

Ulise (6)

Orchestra de Cameră Radio

Lutz Rademacher, dirijor

Maria Bîldea (harpă), Pablo Márquez (chitară), Cristian Niculescu (pian)

Philippe HERSANT: Le Tombeau de Virgile pentru harpă și orchestră (p.a.r.)
Zad MOULTAKA: Hanbleceya pentru chitară și 15 instrumente (p.a.r.)
Matthias PINTSCHER: NUR for Piano and Ensemble (p.a.r.)
György LIGETI: Concert românesc pentru orchestră

***

JOI, 28 MAI

Sala ”Auditorium” a UNMB, ora 17
Gulliver (5)

ALEA Ensemble (Viena)
Sigrid Präsent (vioară), Igmar Jenner (vioară), Tobias Stosiek (cello)

Dario CEBIC: Obsession – 4. Streichtrio (p.a.a.)
Herbert BOLTERAUER: Trio für 2 Violinen u. Violoncello
Oddvar LÖNNER: Streichtrio op.95
Marco REGHEZZA: Invention-Trio
Igmar JENNER: Miniaturen für Streichtrio
Gerhard PRÄSENT: Big Ben für Streichtrio
Diana ROTARU: Solzi (p.a.a.)

Sala de Operă și Multimedia a UNMB, ora 19
Matrix (3)

EXPERIMENTAL AUDIO-VIDEO ART

Corneliu Dan Georgescu: Odenwald (30’)

***

VINERI, 29 MAI

Sala ”George Enescu” a UNMB, ora 17

Nirvana (1)

Recital de lieduri

Claudia Codreanu (mezzosoprană) și Diana Dembinski (pian)

Nicolae TEODOREANU: Lacrima și raza – ciclu de lieduri
Adrian RAȚIU: 3 lieduri din ciclul Hommage à Erik Satie
Dan CONSTANTINESCU: Six poèmes français
Felicia DONCEANU: ciclul Cântece de fată frumoasă
Dinu SAVU: Prometeu (p.a.a.)
Diana VODĂ: ciclul Anotimpuri (5 lieduri)
Sorin LERESCU: ciclul O oră de iubire
Dan BUCIU: Două lieduri

Radio România, ora 19

Nirvana (2)

Orchestra Națională Radio
Corul Academic Radio

Dirijor: Mihai Agafița
Dirijorul corului: Ciprian Țuțu

Emil Vișenescu (clarinet), Iustinian Zetea (bas), Stanca Manoleanu (soprană), Mihai Urzicana (tenor)

Octavian NEMESCU: PreSimfonia a II-a (p.a.a.)
Adrian IORGULESCU: Ipostaze II pentru clarinet, coarde și percuție
Andrei TĂNĂSESCU: Luceafărul – (actul I al oratoriului) (p.a.a.)

***

SÂMBĂTĂ, 30 MAI

Sala de proiecție, ora 9

NOI ISTORII ALE MUZICII ROMÂNEȘTI

Un proiect al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România și al Universității Naționale de Muzică din București

Coordonator: Olguța Lupu

Sala ”Constantin Silvestri”, ora 11

Gulliver (6)

Ansamblul devotioModerna
Conducerea muzicală: Carmen Maria Cârneci

Carmen Maria CÂRNECI: denn der Tag war noch ganz pentru flaut, violoncel, pian
Dan BĂLAN: Trio pentru flaut, clarinet și pian
Roman VLAD: Prințesa X (VIII.) pentru clarinet și medii electronice
Albert BREIER: Trio pentru vioară, violoncel și pian
Julia DEPPERT-LANG: Duo pentru vioara și flaut (p.a.a.)
Susanne STELZENBACH: Netzwerk pentru flaut, vioară și pian
Gabriel IRANYI: Cvartet petru flaut, vioară, violoncel și pian

Aula UCMR, ora 17

Nirvana (3)

Cvartetul de coarde ”Gaudeamus” (Brașov)

Ulpiu VLAD: Înmuguriri
Maia CIOBANU: Trencadis Quartet
Jung Hoon NAM: Scattering (câștigătorul secțiunii de compoziție-muzică de cameră a Concursului internațional ”George Enescu”, ediția din 2018)

Sala ”George Enescu” a UNMB, ora 19

Nirvana (4)

Ansamblul Profil

Tiberiu Soare, dirijor

Ștefan NICULESCU: Sextuplum
Eugen WENDEL: Recercare pentru vioară solo
Solistă: Diana Moș
Dan DEDIU: Gothic Concerto (versiune integrală)

LEGENDS tour: Matei Ioachimescu & PERCUSSIONescu

[ENG]

“Legends” tour is coming soon in 12 cities in Romania, between March 26 and April 9, 2020.

Led Zeppelin, Metallica, Iron Maiden, Aerosmith, Nirvana, Depeche Mode, King Crimson, Deep Purple. Rock music created legends, and legends became, in time, “classics”. The “Legends” concept passes the “Rock” classics through the filter of classical trained musicians and composers, the result being an electric, innovator, attractive and deeply emotional program. Contemporary composers have written music for a peculiar chamber ensemble: flute, marimba and vibraphone.

The three performers that will take the “Legends” on tour are known to the Romanian audiences from other successful projects (”La Vida Loca”, ”Origins”, ”Romanian Rhapsody” etc.). Flutist Matei Ioachimescu is an internationally renowned musicians that, through his spontaneous, charismatic and creative performances is considered a “rockstar” of Classical music. PERCUSSIONescu (Irina Rădulescu – marimba, Răzvan Florescu – vibraphone) is a young but already very appreciated ensemble, the only percussion duo in Romania.

The composers who have written for the “Legends” tour are: Jorge Rojas, Margareta Ferek-Petric, Sabina Ulubeanu, Jacob Elkin,  Mihai Măniceanu, Gabriel Mălăncioiu and Andrei Petrache.
The project is co-financed by AFCN – the Administration of the National Cultural Fund.

[RO]

Turneul Național ”Legends”, în 12 orașe din România, în perioada 26 Martie – 9 Aprilie 2020.

Led Zeppelin, Metallica, Iron Maiden, Aerosmith, Nirvana, Depeche Mode, King Crimson, Deep Purple. Muzica rock a creat legende, iar legendele s-au transformat, în timp, în ”clasici ai rock-ului”. Când acești clasici ai rock-ului sunt ”trecuți” prin filtrul unor interpreți de muzică clasică rezultă ”Legends”. Un concept în care Classic Rock Meets Contemporary Classics. Adică un program electrizant de cea mai înaltă ținută, inovator, atractiv și emoționant depotrivă, dezvoltat împreună cu compozitori contemporani români și străini, pentru o formulă camerală unică în România – flaut, marimbă și vibrafon.
Artiștii care vor da expresie acestui proiect sunt deja cunoscuți publicului din România din diverse alte proiecte muzicale, extrem de iubite și de cerute (”La Vida Loca”, ”Origins”, ”Romanian Rhapsody” etc.). Este vorba despre flautistul Matei Ioachimescu, artist (re)cunoscut al scenelor internaționale, care, prin interpretarea sa spontană și creativă și prin felul în care transmite emoția și interacționează cu publicul, este considerat un adevărat ”rockstar” al muzicii clasice. Odată cu acest proiect, Matei Ioachimescu revine pe scenele din România în compania lui PERCUSSIONescu (Irina Rădulescu – marimbă, Răzvan Florescu – vibrafon), un grup cameral original, de excepție, care deja se impune pe scenele internaționale. Împreună, îmbinând creativitatea cu tehnica remarcabilă, cei trei artiști vor explora noi teritorii muzicale în seria de concerte extraordinare “Legends”, oferind publicului o experiență sonoră complet nouă.
Compozitorii care se vor alătura proiectului “Legends” sunt: Jorge Rojas (compozitor venezuelean, colaborator al celebrei orchestre Simon Bolivar, cunoscut pentru proiectul La Vida Loca, cu lucrări cântate în cele mai importante săli din America Latină), Margareta Ferek-Petric (compozitoare austriaco-croată, director al Music Biennale Zagreb, câștigătoare a Premiului Orașului Viena și a numeroase premii pentru compozițiile sale, lucrări dedicate unor ansambluri și artiștii de renume internațional), Sabina Ulubeanu (compozitoare prolifică, director al InnerSound New Arts Festival, recent prezentă cu lucrarea simfonică #justacomposer în cadrul Festivalului George Enescu 2019), Jacob Elkin (compozitor din New York, prezent în mari festivaluri internaționale de muzică contemporană), Mihai Măniceanu, (compozitor și pianist mult-premiat, profesor asistent la Universitatea de Muzică din București), Gabriel Mălăncioiu (profesor de compoziție la Universitatea de Vest din Timișoara, cu lucrări cântate în toată lumea, de către ansambluri prestigioase) și Andrei Petrache (Premiul de Creativitate acordat de UNATC și ARCUB în 2018, compozitor și interpret de muzică contemporană dar și de Crossover sau World Music).
Proiectul “Legends” este cofinanțat de AFCN.

SĂPTĂMÂNA SUNETULUI 2020, București

SĂPTĂMÂNA SUNETULUI
2-8 martie 2020, București


Sărbătorim a 5-a ediție a Săptămânii Sunetului la București. Ne bucurăm să anunțăm că la sfârșitul anului 2019, Săptămâna Sunetului a intrat sub înaltul patronaj al UNESCO care a îmbrățișat principiile Săptămânii Sunetului angajându-se oficial în protejarea calității mediului sonor și promovarea sunetului ca obiect educativ, cultural și social.

Pentru această ediție, Săptămâna Sunetului continuă colaborarea cu Institutul Goethe care aduce în spațiul Pavilion instalația sonoră prezentată de Germania la ediția 2019 a Bienalei de la Veneția. Împreună cu Centrul Ceh, avem onoarea de a invita muzicianul Ivan Palacký, un experimentalist rafinat și surprinzător. Spectralismul românesc face parte în continuare din programul Săptămânii Sunetului prin prezența într-un concert solo al violonistului Marius Lăcraru, alături de un concert de muzică contemporană susținut de ansamblul SonoMania. Strings&Noise, un duo de coarde invitat cu sprijinul Forumului Cultural Austriac, deschide oficial anul Beethoven printr-un concert și un workshop cu studenții UNMB, iar creația radiofonică este reprezentată de Ilinca Stihi de la Teatrul Național Radiofonic. Sub forma unei mese rotunde, discutăm despre muzica experimentală din spatele Cortinei de Fier, în cadrul proiectului Unearthing the music, co-finanțat de Uniunea Europeană.

Anul acesta acordăm un loc privilegiat podcast-urilor printr-un eveniment amplu de listening și dialog cu autorii celor mai bune podcast-uri locale. Înregistrările de teren și reflecția asupra ecologiei sonore este prezentată printr-o intervenție a lui Balázs Kovács, profesor la universitatea din Pécs, și prin producțiile sonore ale rezidenților din Delta Dunării ai programului Sonic Future. Un alt moment important din programul acestei ediții este o plimbare sonoră propusă de doi arhitecți pasionați de acustica arhitecturală și urbană.

În data de 3 martie, sărbătorim Ziua Internațională a Auzului declarată de Organizația Mondială a Sănătății pentru a aduce în atenția publicului importanța protecției auzului și a sănătății urechii. Pentru a marca această zi, Săptămâna Sunetului organizează o masă rotundă despre tinnitus la care este invitată Dr. Mădălina Georgescu, ORL.

Inovația ediției 2020 este seria de vizite în studiouri de sunet din București pentru a descoperi diversitatea specializărilor din meseria de inginer de sunet, cum ar fi înregistrările de muzică, sunetul pentru filme sau sonorizarea unui concert live. O a patra vizită ne va dezvălui studioul personal al muzicianului Electric Brother.

Săptămâna Sunetului (Semaine du Son) s-a născut în urmă cu 17 ani la inițiativa unui inginer acustician francez, Christian Hugonnet, care a dorit să familiarizeze publicul cu privire la ceea ce înseamnă sunetul, în accepțiunea sa cea mai largă, căutând să arate implicațiile sunetului în viața de zi cu zi. Temele abordate de Săptămâna Sunetului sunt sănătatea auditivă, mediul sonor, tehnicile de înregistrare și redare, acustica, relația sunetului cu imaginea și expresiile muzicale.
Săptămâna Sunetului are loc în peste 100 de orașe din întreaga lume. Bucureștiul e singurul oraș din Europa centrală și de Est care are un astfel de eveniment amplu dedicat exclusiv sunetului și aspectelor sale culturale și societale.

Pentru programul complet, urmăriți site-ul evenimentului : www.saptamanasunetului.ro

Organizator: Asociația Jumătatea plină (Anamaria Pravicencu și Octav Avramescu)
Parteneri onorifici: La-Semaine du Son (Franța), UNESCO
Partenerii ediției 2020: Goethe-Institut Bucuresti, Centrul Ceh (Czech Centre Bucharest), Forumul Cultural Austriac, Rezidența BRD Scena9, Balassi Intézet – Bukaresti Magyar Intézet/Institutul Maghiar din București, Institutul Francez București, Universitatea Nationala de Muzica Bucuresti, Switch Lab, CINETic, Londohome, Pariz, Control Club, Axa Valaha Productions, UNDA Recording și Chainsaw Europe.
Parteneri media: Revista Zeppelin, Decât o Revistă, Scena9

Portret OCTAVIAN NEMESCU – Ansamblul ARCHAEUS

Marius Lacraru (violonist, membru al ansamblului ARCHAEUS):  INVITATIE LA CONCERT

PLINUL SI GOLUL: PORTRET COMPONISTIC OCTAVIAN NEMESCU

“Plinul si golul”-  portret componistic Octavian Nemescu dedicat  apropiatei aniversari a varstei  de optzeci de ani  intr-un concert realizat de ansamblul Archaeus la Sala mica a Ateneului, sambata 22 februarie, va propune  patru piese a caror alaturare tinteste reliefarea diversitatii, patru meditatii, patru moduri in care sunetul se impleteste cu tacerea potentindu-se  reciproc, patru aventuri  in lumea unei muzici  a carei magie estetica  se implineste in lumina simbolurilor.

Prima piesa din program  este Alfa Omega - marcata de prezenta intermitenta a  uneia dintre cele mai concise sobre si expresive muzici electronice.

Titlul celei de a doua piese Regele va muri nu are nicio legatura cu regalitatea  ca realitate istorica. Aici “Regele” este  simbolul  omului aflat la apogeul dezvoltarii  fizice si mentale iar piesa devine mai intai o poveste a destructurarii apoi una a esentei care rezista ravagiilor timpului. Mica si exuberanta melodie cantata  la inceput de protagonist se deformeaza, treneaza, devine eliptica,   redusa la elementele de contur caracteristice. Dupa iesirea solistului si cufundarea scenei in intuneric, muzica de pe banda continua iar ramasitele melodiei se topesc  pana cand  ramin doar  citeva pete sonore luminoase sugerand mai degraba   purificarea,  purgatoriul decat  pierderea, aneantizarea. Lucrarea este o opera deschisa: instrumentul solist ar putea fi altul, tema pe care o canta ar putea fi alta, una compusa ori un citat – caz in care banda ar fi si ea diferita. Neschimbat este doar procesul de erodare odata cu trecerea timpului si salvarea finala. Conceptul piesei a fost creat in 1968, dar alegerea temei si realizarea benzii  au fost definitivate in 2005 cand a avut loc si prima auditie.

A treia piesa, Clipe, (Spectacle pour un instant/une instance) este o suita de momente sonore foarte scurte. Tensiunea creste cu aceste explozii sonore  care reverbereaza pina  la extinctie  in tacerea parca si mai adanca.

Ultima piesa, Finalis Septima, porneste de la ipostazierea unui element  al discursului – si anume, sfarsitul. Piesa este un paradox  asumat o inlantuire de sapte finaluri. Arhitectura tensiunilor si inspiratia timbrala fac din aceasta muzica una foarte indragita.

Acest concert, Plinul si golul,este al treilea din Microstagiunea de muzica contemporana Archaeus gazduita de Sala mica a Ateneului.  Primul concert  – Panoramic XXI – a avut loc in octombrie. Al doilea – Heterofonia - portret Stefan Niculescu a avut loc in decembrie. Cel de al patrulea  – Azimut - este programat  pe 12 aprilie si va aduce pe scena lucrari de  Adrian Iorgulescu,  Doina Rotaru, Adrian Pop, Liviu Danceanu,Calin Ioachimescu, Carmen Carneci.

***

FOTO: Mihai Benea

REVIEW: Mario Caroli – The Italian Garden

MERIDIAN 2019

Vlad  Văidean: “Mario Caroli” - English version by Maria Monica Bojin [Romanian version below]

Photos by Sorin Antonescu

I am sure I will never forget the “Italian garden” Mario Caroli made bear fruit among the “sound gardens” occasioned by the 2019 Meridian Festival. I am all the surer, as for a long time I didn’t even manage, much as my duty as a concert reviewer compelled me to, to embody by means of words thankful in at least a satisfactorily measure the true state of grace I am convinced I was not the only one to feel during that recital of November 5 at the Cantacuzino Palace in Bucharest. If I finally reached the shore of verbalisation, it is because the same Mario Caroli met me half-way with an elucidatory statement. Says Caroli, in an interview for the site of Miyazawa flute company, among whose emblematic artists he is: “Performing is like drugs, I am totally addicted to it. These are the only moments in which I feel to be really free, like a bird flying above a flat and endless valley”[1]. I realised that, if I started from this confessed impatience of the performer to take to the stage, I could finally understand and translate into words some of the extremely particular, contaminating emotional vibration which Mario Caroli made possible during each moment of his recital.

It was pure joy, kind of quiet joy and which seemed to fully lighten him, probably the same joy that anybody opening the door of their home feels after a long journey. For he went on stage as if he was returning home. He seemed to know very well that he had come back there where nothing could stand between him and the freedom to live under the only beneficial sign – that of the natural and of intimacy. And precisely because he seemed to know all this, he was also enjoying it all. The little vanities imposed by applause he seemed to greet with a rather distracted deference. It was obvious that, more than receiving our admiration, what mattered for him was to give; to give us the same joy of finding ourselves, through music, in a spotless and more relaxing “at home” than any other home.

He began playing as if by chance, as if impatient to break free, flying off and taking us with him. I was struck by this power to make contact with the musical vibration as if with a revelation under whose gentle and irresistible yoke the entire hall was simply “sentenced” to breathe in unison. It’s a power to fascinate which I felt reconfirmed with each piece, no matter its character: as unexpected the production of the first sound, as instantaneous and fully the teleportation in another dimension, that of the “Italian garden” which simply seized us all with its perfectionist rigour and hypnotic expression, the means by which the gardener succeeded in making it possible.

This was an “Italian” garden because the program consisted mainly in works by Italian contemporary composers, to which were added Toshio Hosokawa’s already legendary Vertical Song I as well as two Romanian works in the same (might we call it typically “Italian”?) vein of that musical eloquence which will say yes, no matter how pastel-shaded and unusual its timbral clothing, to the reference to the ancient landmark of songlike tone. The way he chose and structured the repertoire was for that matter in perfection conjunction with what I believe constitutes an essential element of the magical filter Mario Caroli knows how to prepare and serve: his ability to reach music’s essence of pure emotion, there where its sweetest kernel pulsates.

Of course, the almost unreal technical skills of this maestro was meant, at least in a first stage, to shake and disturb. I believe this to be particularly the case of that electrifying Ritorno a Cartagena by Stefano Scodanibbio, with its polyrhythmic complexities coagulated in a sort of war ritual and extremely picturesque percussive effects scattered all over, compelling the flutist to discover his talents as a shamanic percussionist; and also the case of Carmen Cârneci‘s …une main immense, truly a tour de force because of the almost suffocating density of the play of mutual deformation and recomposition taking place between the sounds of the flute and the syllables of Magda Cârneci’s poem of the same name, which the soloist sprinkled now and then as some whistled and whispered mileposts.

On the other hand, with all the dizzying, if not downright terrible, level of craftsmanship, Mario Caroli doesn’t just remain wrapped, as a distant god, in the blinding light of his own excellence, but close to the listener’s heart, so that he emotionally conquers by showing a musicality governed, at all times, by an unsurpassed gentleness. His obvious perfectionist scruple, manifest in the lucidity with which he insists on curbing the tiniest remainder of sound, is in fact a form of extreme kindness, of a wish to caress and to maybe even pamper each and every turn in the musical phrase. And, after all what other attitude could have proved more fitting than this one to approach the discrete and mysterious breaths Federico Gardella sublimated in his Cinque cori notturni sotto la costa? Or Giacinto Scelsi’s short, but memorable incantation Quais, which flew as a limpid spring, on trajectories hypnotic by their circularity? Or the volutes now aphoristic, then dramatic, wonderfully and captivatingly carved in the narrative logic of Ivan Fedele’s fourth Suite française? Or the essence of a sung, lamenting prayer, alternating at times with dancing frenzies, yet kept in the same bright channel which – as proved by her recent Jyotis – Doina Rotaru doesn’t tire of embarking on? Crowned by this new score of the unique Romanian composer (and it is by no accident that Mario Caroli has an affinity for her hypnagogic lyricism), the whole recital thus seemed to be placed under the same sign of the implicit belief that Doina Rotaru confesses through her music: the belief that the victory of light is indeed possible, even if it only breathes secretly, more like a whisper which, trapped in the madness of the day-to-day, only those who have ears to hear can understand.

I do believe the peak of the evening was the very end, that is, Mario Caroli’s encore – probably the most emblematic rendition I ever heard, of the most emblematic page dedicated to the solo flute – Debussy’s Syrinx. I am not shy to say this, and I take the risk of abusing such words of praise: it wouldn’t have surprised me if I had then started to levitate, together with all the listeners who had almost forgotten to breathe. I felt then as if I saw, in all its splendour, the monument of refinement constantly erected by Mario Caroli’s play resembling an ethereal sculpture. I felt then what the superlative level of a performer’s mission must mean: Mario Caroli’s ability to abduct his listeners in a contemplative experience which goes beyond himself and his flawless art, also beyond the pleasure musical tones as such can produce; it is the contemplation of that order which usually only stays anticipated in the world’s subjacent folds but which now finds its way to the surface – through the agency of music and of that performer who knows that he cannot use it, but must serve it – as a whole of which every listener comes to feel, with the maestro who makes them happy, a small and joyful part. I in fact felt what Mario Caroli himself expressed in his turn at the end of the above-mentioned interview; when asked what advice he has for the young flutist, he answers with these memorable words:

“Music is above all – the flute is just a way to express yourself. It is important to develop the artistic side of your personality. Live life in order to see all the beautiful things around us, translating all these things into musical presents for yourself and the people coming to listen to you. They only need to be touched by the music and nothing else. But especially keep humble in your heart, because in front of the immensity of Music, everyone of us is so small”.[2]



[1] & [2]  See https://miyazawa.com/mario-caroli/.

****************

[Cronica a aparut initial in Revista “Actualitatea Muzicala” Nr. 12 / 2019]

Sunt sigur că nu voi putea uita vreodată „grădina italiană” pe care Mario Caroli a făcut-o să rodească printre „grădinile sonore” ocazionate de Festivalul Meridian din acest an. Sunt cu atât mai sigur, cu cât multă vreme nici nu am reușit, oricât m-ar fi obligat datoria de cronicar, să palpez prin intermediul unor cuvinte cât de cât mulțumitoare veritabila stare de grație pe care am convingerea că nu numai mie mi-a prilejuit-o acel recital desfășurat în 5 noiembrie 2019, în Aula Palatului Cantacuzino din București. Dacă în cele din urmă am ajuns totuși la limanul verbalizării, este pentru că mi-a ieșit în cale același Mario Caroli, printr-o declarație lămuritoare; spune el – într-un interviu acordat pentru site-ul prestigioasei companii de flaute Miyazawa, printre ai cărei artiști emblematici se numără – că „interpretarea este, pentru mine, ca un drog; sunt total dependent de ea. În momentele în care cânt mă simt liber cu adevărat, ca o pasăre planând deasupra unei văi întinse, nesfârșite”[1]. Mi-am dat seama că, pornind de la această mărturisită nerăbdare a interpretului de a fi prezent pe scenă, aș putea în sfârșit să înțeleg și să traduc cumva în cuvinte vibrația emoțională extrem de particulară, contaminantă, pe care Mario Caroli a făcut-o posibilă în fiecare clipă a recitalului său.

Era pur și simplu bucurie – un soi de bucurie liniștită, ce părea să-l însenineze pe de-a-ntregul, probabil aceeași bucurie de care oricine se simte cuprins atunci când, după un lung voiaj, descuie ușa casei sale. Căci părea să fi urcat pe scenă ca și cum ar fi revenit acasă. Părea să știe foarte bine că se reîntoarce acolo unde nimic nu mai poate sta în calea libertății de a trăi sub singura zodie binefăcătoare – aceea a firescului și a intimității. Și tocmai pentru că părea să știe toate acestea, se și bucura. Micilor vanități impuse de aplauze părea să le acorde o deferență oarecum distrată. Era evident că, mai mult decât să primească admirația noastră, pentru el conta să ofere; să ne ofere și nouă aceeași bucurie de a ne regăsi, prin muzică, în sânul unui „acasă” mai curat și mai odihnitor decât orice alt cămin.

A început să cânte parcă din întâmplare, parcă nerăbdător să se elibereze, luându-și zborul și luându-ne și pe noi împreună cu el. M-a frapat mult puterea aceasta de a stabili contactul cu vibrația muzicală ca și cu o revelație sub al cărei blând și irezistibil jug întreaga sală se pomenea pur și simplu „condamnată” să respire la unison, ca o singură făptură. E o putere de fascinare pe care am simțit-o reconfirmată în cazul fiecărei piese, indiferent de caracterul ei: pe cât de neașteptat părea să fie emis primul sunet al fiecăreia, pe atât de instantaneu și deplin avea loc astfel teleportarea într-o altă dimensiune, aceea a „grădinii italiene” ce s-a dovedit acaparantă prin rigoarea perfecționistă și deopotrivă prin expresivitatea hipnotizantă cu care grădinarul a reușit să o facă posibilă.

S-a numit „italiană” această grădină pentru că programul a cuprins, majoritar, piese ale unor compozitori contemporani italieni, cărora însă li s-au mai adăugat deja legendarul Vertical Song I de Toshio Hosokawa, precum și două lucrări românești înscrise pe aceeași coordonată (i-am putea spune „specific italiană”?) a acelui tip de elocvență muzicală ce nu-și refuză, oricât de pastelate și inedite i-ar fi veșmintele timbrale, raportarea la străvechiul reper al cantabilității. Modul de alegere și de structurare a repertoriului a intrat, de altfel, într-o conjuncție perfectă cu ceea ce cred că și constituie un ingredient de bază al filtrului magic pe care știe să-l prepare și să-l servească Mario Caroli: capacitatea lui de a străbate până în esența de emoție pură a muzicii, acolo unde pulsează sâmburele ei cel mai dulce.

Sigur, capacitățile tehnice aproape neverosimile ale acestui maestru au fost de natură, cel puțin într-o primă fază, să cutremure și să tulbure. Cu prisosință cred că s-a întâmplat astfel în cazul acelei electrizante Ritorno a Cartagena de Stefano Scodanibbio, în care complexitățile poliritmice, coagulate într-un fel de ritual războinic, precum și efectele percusive extrem de pitorești, presărate la tot pasul, obligă flautistul să-și descopere talentele de percuționist șamanic; dar și în cazul piesei lui Carmen Cârneci, …une main immense, veritabil tur de forță prin densitatea aproape sufocantă a jocului de deformare și asamblare reciprocă instituit între sunetele flautului și silabele poemului omonim semnat de Magda Cârneci, silabe pe care solistul le presară la cotituri, ca pe niște borne șuierate și șoptite.

Pe de altă parte, cu toată amploarea amețitoare, dacă nu de-a dreptul teribilă, a nivelului său de măiestrie, Mario Caroli nu rămâne totuși învăluit, ca un zeu distant, în lumina orbitoare a propriei excelențe, ci reușește să se păstreze aproape de inima ascultătorului, să cucerească emoțional prin faptul că muzicalitatea lui se trădează guvernată, la fiecare gest, de o delicatețe fără egal. Evidentul său scrupul perfecționist, manifest în luciditatea cu care ține să strunească și cel mai infim rest de sunet, este de fapt o formă de gingășie extremă, de dorință de a mângâia și poate chiar de a cocoloși absolut fiecare întorsătură de frază muzicală. Și, până la urmă, ce altă atitudine s-ar fi putut dovedi mai potrivită decât aceasta pentru a aborda respirațiile discrete și tainice pe care Federico Gardella le-a sublimat în ale sale Cinque cori notturni sotto la costa? Sau scurta, dar memorabila incantație Quais de Giacinto Scelsi, ce a curs ca un izvor limpede, pe traiectorii hipnotizante prin circularitatea lor? Sau volutele când aforistice, când spectaculoase, minunat și captivant croite în logica narativă a celei de-a patra Suite française de Ivan Fedele? Sau, în fine, esența de rugăciune doinită, alternată la răstimpuri cu frenezii dansante, păstrate însă în aceeași matcă luminoasă pe urmele căreia – după cum a demonstrat și în Jyotis, opus de dată recentă – nu ostenește să pornească Doina Rotaru? Încununat de această nouă partitură a inconfundabilei compozitoare române (cu al cărei lirism hipnagogic Mario Caroli pare să aibă o afinitate lăuntrică deloc întâmplătoare), întregul recital a părut astfel să se plaseze sub zodia aceleiași credințe implicite pe care Doina Rotaru o mărturisește prin muzica sa: credința că izbânda luminii este într-adevăr posibilă, chiar dacă ea adie în taină, mai degrabă sub forma șoaptei pe care, din mijlocul nebuniei cotidiene, o poate înțelege numai cine are urechi de auzit.

Dar culminația serii am resimțit-o chiar la final, când Mario Caroli a oferit drept bis probabil cea mai emblematică interpretare auzită de mine vreodată, a celei mai emblematice pagini muzicale dedicate flautului solo – Syrinx de Claude Debussy. Nu mă feresc să o spun, cu tot riscul abuzării de cuvinte mari: nu m-aș fi mirat dacă aș fi intrat atunci în levitație, laolaltă cu toți ascultătorii care aproape uitaseră să mai respire. Am simțit atunci arătându-mi-se în toată splendoarea monumentul de rafinament înălțat clipă de clipă de către cântul ca o sculptură aeriană al lui Mario Caroli. Am simțit atunci ce trebuie să însemne nivelul superlativ al menirii de interpret: este capacitatea lui Mario Caroli de a-și răpi ascultătorii într-o trăire contemplativă ce trece dincolo de el însuși și de măiestria lui fără cusur, dincolo și de plăcerea pe care o pot stârni sonoritățile muzicale propriu-zise; este contemplarea acelei ordini care de obicei rămâne doar presimțită în cutele subiacente ale lumii, dar care acum răzbate la suprafață – prin mijlocirea muzicii și a celui ce știe că nu se poate sluji de ea, ci că trebuie să se pună în slujba ei – drept un întreg din care fiecare ascultător ajunge să se simtă, alături de maestrul ce-l bucură, o mică și fericită parte. Am simțit, de fapt, ceea ce chiar Mario Caroli a exprimat la rândul lui în finalul interviului din care am antecitat; întrebat fiind ce sfat i-ar da unui tânăr flautist, el răspunde cu aceste cuvinte memorabile:

„Muzica mai presus de orice – flautul e doar un mijloc de a te exprima pe tine însuți. Este important să-ți dezvolți latura artistică a personalității tale. Trăiește-ți viața în așa fel, încât să sesizezi toate lucrurile frumoase care ne înconjoară, transformându-le apoi pe toate în daruri muzicale pentru tine și pentru oamenii care vin să te asculte. Trebuie doar ca ei să fie atinși de muzică; nimic mai mult. Dar mai ales păstrează-te modest în adâncul inimii, căci în fața imensității Muzicii, fiecare în parte suntem atât de mici.”[2]


[1] „Performing is like drugs, I am totally addicted to it. These are the only moments in which I feel to be really free, like a bird flying above a flat and endless valley.” ― https://miyazawa.com/mario-caroli/

[2] „Music is above all – the flute is just a way to express yourself. It is important to develop the artistic side of your personality. Live life in order to see all the beautiful things around us, translating all these things into musical presents for yourself and the people coming to listen to you. They only need to be touched by the music and nothing else. But especially keep humble in your heart, because in front of the immensity of Music, everyone of us is so small.” ― https://miyazawa.com/mario-caroli/ 

INTERVIU: Când aplauzele se sting – Michael Djupstrom

MERIDIAN 2019

Lorena Ioniță: Când aplauzele se sting… – interviu cu Michael Djupstrom –

 

Foto: Ana Negoita

Diversitatea vieții muzicale contemporane din București atrage în ultimii ani numeroși invitați străini, dornici de experiențe inedite și de cunoașterea unei lumi ce din exterior pare exotică, necunoscută. Cu ocazia serii de 8 noiembrie 2019 am avut prilejul să-i ascult pe pianistul Michael Djupstrom și violonista Luosha Fang completându-se reciproc într-un concert cu lucrări de o largă diversitate stilistică (de inspirație asiatică, românească, dar și americană), concert ce s-a desfășurat în Aula Palatului Cantacuzino. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că invitatul străin, venit pentru a concerta într-o țară nouă (în cadrul Festivalului Meridian), nu este doar un cunoscător al tradiției muzicale locale, ci și un vorbitor versat al unei limbi mai puțin răspândite precum limba română. Pasiunea și dedicarea pentru cultura românească sunt elemente importante și îmbucurătoare, reieșite din plin în urma discuției cu pianistul și compozitorul american Michael Djupstrom. Tocmai de aceea – epatând și o anumită mândrie dată de modelarea unei discuții desfășurate integral în limba română – invit cititorul să parcurgă în rândurile următoare câteva dintre mărturisirile unei pasiuni vii și ale unui admirabil devotament muzical.

 

Aș vrea să vă întreb – pentru că spuneați în scurta prezentare pe care ați făcut-o înainte de a vă cânta piesa că vă place muzica lui Enescu – cum ați descoperit muzica românească?

M.D.: În timpul studenției mele la Universitatea din Michigan mi s-a oferit ocazia să interpretez (la pian) Sonata a III-a pentru vioară și pian de George Enescu, iar pentru mine a fost ca o mare surpriză, în acel moment, să descopăr că exista o piesă scrisă foarte complicat, dar care suna aproape improvizat. Acest lucru mi-a trezit un mare interes pentru muzica lui Enescu, chiar o obsesie aș putea spune, iar asta m-a făcut să încerc să cunosc întreaga sa creație și evident că mai apoi am început să descopăr muzica multor altor compozitori români. După ceva timp (ani de zile), mi-am dat seama că dacă vreau să cunosc mai în amănunt date despre cultura generală sau despre viața compozitorilor este absolut necesar să învăț și limba. Așadar, după ce am început să cunosc limba, ușile mi s-au deschis.

Iar în sensul acesta căutările dvs. s-au materializat prin cercetări mai amănunțite sau s-au rezumat doar la partiturile cântate?

M.D.: Nu au fost niște cercetări oficiale, însă am petrecut foarte mult timp în biblioteci pentru a căuta piese și informații  despre acestea. În străinătate este foarte dificil să obții partiturile, nu se găsește aproape nimic. Există totuși o editură românească, Editura Grafoart, care editează o multitudine de partituri, iar pentru mine acest lucru este ca o comoară pentru că fără existența lor mi-ar fi fost foarte dificil să îmi procur materialele în străinătate. Revenind la întrebarea dumneavoastră, în engleză aș spune că nu sunt un „armchair researcher”, vreau să spun că nu sunt un muzicolog în adevăratul sens al cuvântului, dar mă interesează foarte mult muzica românească. Aș dori să pot să fac ceva pentru aceasta, deoarece simt că merită, iar după părerea mea este aproape necunoscută în afara României și mi se pare nedrept fiindcă sunt o mulțime de lucrări foarte frumoase care ar trebui să fie cântate și promovate.

Foto: Ana Negoita

Care sunt compozitorii români de care vă simțiți atașat și pe care îi prezentați în concertele dvs. în calitate de pianist? 

M.D.: Orice. Aici, pentru că este un festival de muzică contemporană, trebuie să cântăm muzică contemporană, dar… există o fundație în Statele Unite care se ocupă de promovarea muzicii și căreia i-am cerut să sponsorizeze câteva dintre concerte în orașul meu natal (St. Paul, Minnesota) și căreia îi datorez faptul că a făcut posibilă inițiativa mea de prezentare a muzicii contemporane, dar și a celei românești. Dacă voi obține această subvenție, cred că o să funcționeze (proiect viitor).

Cum ați descoperit totuși Sonata a 3-a de George Enescu?

M.D.: Cred că totul a pornit după ce am ascultat unul dintre discurile violonistei Ida Haendel în care cânta alături de Vladimir Ashkenazy un program cu multe alte lucrări, însă aceasta a fost de departe cea mai interesantă parte.

Vorbiți-ne puțin și despre latura dvs. componistică; când ați început să compuneți?

M.D.: Am început să cânt la pian când eram mic, dar în același timp și compuneam. A fost ceva natural. Studiile mele universitare au fost numai în compoziție, dar a trebuit să și practic instrumentul pe care îl cunoșteam, iar pentru mine a fost întotdeauna pianul. Acum eu mă simt un muzician care este în același timp compozitor și pianist. 

Iar dacă ar fi să ne povestiți despre compozițiile dvs., cam în ce direcție mergeți, spre ce vă îndreptați, ce vă interesează în domeniul compoziției? 

M.D.: E o întrebare dificilă. Aș spune că perioada mea preferată este prima jumătate a secolului XX, iar că, așa cum poate ai observat în lucrarea mea cântată în această seară, există în muzica mea o anumită influență a lui Debussy. Nu numai, dar toți compozitorii din această perioadă mă interesează foarte mult, precum și muzica lui Enescu. Mă fascinează exotismul începutului de secol, iar pentru urechile mele această muzică are o doză de imprevizibilitate, ceea ce îmi place foarte mult. Asta am dorit să preiau și să transpun și în muzica mea. 

Deci vă impresionează imprevizibilul…

M.D.: Da, aș spune o muzică organică, o muzică vie și nu neapărat ceva gândit. Desigur, este o muzică foarte gândită, însă vreau să pară pentru cei ce o ascultă foarte naturală și vie.

Chiar am simțit și la finalul piesei dvs. pe care ați cântat-o în această seară că nu ați dorit să ne oferiți sfârșitul pe tavă, cum s-ar spune, ci s-a lăsat puțin așteptat, iar acea doză de imprevizibilitate s-a simțit. Credeți că există o corelare între lucrarea dumneavoastră și cea generală a concertului din seara aceasta, cea a „grădinii de ceață”?

M.D.: Nu prea știu fiindcă a fost decizia Dianei Rotaru. Nu am vorbit prea mult despre povestea originală din care se inspiră piesa mea („Walimai”, din colecția Cuentos de Eva Luna a scriitoarei Isabel Allende), dar de fapt acțiunea acesteia se desfășoară într-o pădure tropicală, iar atmosfera este foarte densă, caldă, umedă, ceea ce am vrut să transpun și în muzica mea. Mai ales în partea pentru pian; și cred că asta a și inspirat-o pe Diana în alegere titlului pentru concertul nostru.

Iar alegerea subiectului pentru lucrarea dvs. de unde a apărut?

M.D.: Povestea aceasta este foarte mică, de 5-6 pagini. Nu este exclusiv o lucrare programatică, dar există câteva corelații foarte evidente între lucrarea mea și povestea originală. De exemplu ideea de fugă (este un moment în carte când protagonistul a fost luat prizonier, iar el încearcă să fugă) este surprinsă la început printr-o mișcare foarte ritmică. 

Deci citatele acelea din muzica universală sunt cumva nota personală?

M.D.: Sper să nu se audă ca citate ci mai degrabă ca influențe.

Vă mulțumesc!

CRONICI MERIDIAN: Actualitatea Muzicala Nr. 12/2019

CRONICĂ: Două zile, trei concerte și o Junglă electronică

Ana-Maria Cazacu: Două zile, trei concerte și o Junglă electronică 

Cronica preluata de pe BookHub.ro

Foto: Sorin Antonescu

„Noile tehnologii ajută creatorii să viseze” (Adrian Enescu)

La nici două luni după călătoria în muzica secolului XXI pe care ne-a propus-o ediția din acest an a Festivalului Internațional „George Enescu”, universul muzicii contemporane şi-a redeschis porțile. Și astfel, după propria aventură în muzica secolului XXI, ca „mânuță de ajutor” în Forumul compozitorilor, imaginația copilului din mine aștepta cu nerăbdare să se mai joace în universul muzicii contemporane. În Festivalul “Meridian”, am ajuns martoră, în zilele de 9 şi 10 noiembrie, la crearea unei noi lumi – o junglă electronică. Aceasta mi s-a dezvăluit ca piesă importantă a unui puzzle sonor complex, derivat din fuziunea dintre trecut şi prezent, dintre sunetul natural şi cel procesat electronic, dintre muzică și poezie, vis şi realitate.

Tărâmul misterios s-a deschis ca orice lume de basm, cu formula magică A fost odată, ipostaziată acum de sunetul violoncelului, personaj principal în lucrarea lui Călin Ioachimescu, intitulată Celliphonia. Am pătruns astfel într-un univers dominat de dialogul dintre cele două entități sonore – violoncelul și mediul electronic –, personaje ale unei alte lumi, în care muzica te învăluie din toate părțile, iar sunetul violoncelului amintește de un cântec ritualic al buciumului. Departe de zgomotul junglei electronice, pe care mi-am imaginat-o pe tot parcursul călătoriei ca metaforă a unei jungle a existenței, am poposit de asemenea ascultând lucrarea Atlantikos de Roman Vlad. Compusă pentru flaut și mediu electronic, aceasta a propus o nouă pătrundere în lumea tainică a ritualului – o lume ascunsă ochiului, întrucât interpretul nu se află pe scenă.

O altă dimensiune a acestei mini-jungle a fost și cea conturată de Maia Ciobanu, creatoare a unei lumi sonore pe care mintea noastră, ancorată în jungla existențială, cu greu o poate imagina. Opusul său, Veni-va pentru clarinet și mediu electronic, nu este altceva decât o meditație muzicală asupra sfârșitului lumii, asupra momentului în care cea de-a șaptea pecete se va deschide, iar Împărăția lui Dumnezeu se va arăta pe Pământ. Și, pentru că acest moment nu poate fi așteptat decât cu teama firească în fața pătrunderii în necunoscut, parcursul lucrării este o întruchipare a freamătului întregului univers. Am asistat astfel la un dialog sonor între planul terestru, sugerat de melosul agitat al clarinetului, și un altul, nevăzut, dar plin de lumină, ipostaziat de vocea mediului electronic. Toată această pendulare se dezvăluie ȋn melosul final al clarinetului, imagine a unei rugăciuni în care cele două dimensiuni tind să se unească și iar să se despartă, pentru a lăsa loc doar vocii nevăzute, din ce în ce mai amenințătoare, pentru că pecetea se deschide și totul va deveni, curând, doar umbră și vis.

Dintr-un astfel de vis am revenit și eu la realitate, odată cu pătrunderea în ultima sferă a ceea ce înseamnă o dimensiune Electro-Landscape în care, treptat, muzica își dovedește puterea de imitație a tuturor lucrurilor. Din acest punct de vedere, lucrarea lui Constantin Basica, You are my Happy Place 2.0, a permis imaginației să călătorească și într-o lume mai apropiată de realitatea cotidiană, în care arta sunetelor tinde să depășească orice barieră, ca actant într-un joc al culorilor și imaginilor, care se derulează prea rapid, devenind tot mai greu de descifrat și perceput.

Acest popas nu a fost decât o modalitate de a pătrunde într-o altă lume a acestei jungle electronice, într-o dimensiune Electro-vision, în care muzica te însoțește în sfere deopotrivă reale și fantastice. Am ajuns, astfel, pe aleile unei păduri de sticlă, o “junglă remixată”, în care sunetele trompetei și ale mediului electronic te lovesc asemenea unor picături de ploaie și ele neobișnuite, pentru că în acea pădure plouă cu acid și amoniac. Dar muzica se încheie și trebuie să ne îndreptăm spre alte lumi. Și anume, spre muzici mult mai ancorate în jungla existenței, în care arta sunetelor depășește lumea imaginației noastre, fiind înzestrată cu puteri nebănuite de a imita vocea umană, așa cum a sugerat Holly Herndon ȋn lucrarea Godmother, sau de a întruchipa misterul existenței. Acesta din urmă a reprezentat punctul central al lucrării moshimoshi, ȋn care Megumi Okuda a perceput procesul respirației din perspectiva unui dialog ȋntre sunetul de trianglu și cel al mediului electronic.

Călătoria nu s-a sfârșit ȋnsă aici, pentru că muzica timpului meu mai are multe de spus… Cum ar fi faptul că sunetul electronic poate fi o întruchipare a oricărei alte dovezi a existenței, așa cum sunt zgomotul trenului, cel al experimentului fizic, al birourilor, al luminilor unui oraș la ceas de seară. Și totuși, în lucrarea Guillaume de St. Cloud Suffers A Violent Dazzling, compozitorul Jeesie Marino a demonstrat că muzica tinde spre mai mult, ieșind din spațiul nostru planetar și ajungând chiar la lună, pe care încă o privim cu scepticism din punct de vedere al posibilității de existență. Ȋnsă, pe măsură ce evoluăm, totul pare să se întoarcă la inițial, dar un inițial aflat sub stăpânirea unui permanent bruiaj, în care realitatea capătă o altă dimensiune. Existența se transformă într-un carusel hipnotic, ce se învârte până la epuizare, ajungând în final să dispară. Iar această dispariție este una rapidă, ca atunci când spui abracadabra, formulă-cheie în lucrarea Reclaiming Vision, care spune o poveste muzicală despre om și mediul înconjurător, despre atitudinea ființei umane de a distruge ȋn special ceea ce nu se poate vedea, fapt ce are drept finalitate pierderea culorii și a vieții, odată cu ea.

Și totuși… în universul mereu imprevizibil al muzicii contemporane viața renaște și odată cu ea și culoarea. Și astfel, într-unul din scurtele popasuri prin jungla electronică, am redevenit actant al unui joc deopotrivă firesc și greu de câștigat, având drept ajutor viziunea compozitoarei Sarah Nemstov. Ȋn lucrarea Red, cele două personaje, clarinetul și mediul electronic, ne-au învățat încă o dată că muzica nu este altceva decât o întruchipare a lumii văzute, prea tumultoasă, prea ancorată în formal, prea crudă, uneori. Dar ceea ce ne rămâne nouă de făcut este să ne deschidem mintea și să înțelegem că așa cum muzica depășește constant toate zăgazurile societății, la fel trebuie să reacționăm și noi. Astfel, ca în acel proverb românesc care spune că „cine râde la urmă râde mai bine”, putem sfida atrocitatea care pare că vrea din ce în ce mai mult să ne sugă sângele, prin răspândirea binelui acolo unde el pare să fi dispărut sau nici să nu fi existat. Pentru noi și pentru cei din jurul nostru, pentru că „dragostea nu cade niciodată”.

Cu acest gând am părăsit tărâmul plin de mister al junglei, deşi ştiam că aventura nu se sfârşise aici. Pentru că ziua următoare, şi ultima, a Festivalului Meridian a prilejuit o nouă călătorie pe un tărâm deja cunoscut şi totuşi atât de imprevizibil, care merita a fi explorat și pe care ne-am lăsat purtați de sunetul viorii. Aceasta s-a dezvăluit acum drept un instrument care „trebuia să moară”, dar nu înainte de a parcurge, la rândul lui, un traseu inițiatic presărat cu experiențe sonore diverse.

Foto: Sorin Antonescu

Rând pe rând, ni s-au înfățişat lumi desprinse din sfera fantasticului, în care muzica te învăluia din toate colțurile. Caracterul ei complex mi s-a dezvăluit pe deplin ȋn universul conceput de Diana Rotaru ȋn lucrarea Glossolalia, a cărei atmosferă pare a fi pe deplin  desprinsă din sfera hipnotică a unui ritual și din cea a dialogului ȋntre sunetul viorii şi cel al mediului electronic, apropiat de lumea ȋn care trăim. Ȋn aceeași ambianță, lucrările Man and Arp şi Invisible Flashesand Obscure Transmissions, compuse de Marina Rosenfeld și Annie Gosfield, s-au deschis ca nişte spații abstracte, în care se părea că vioara şi mediul electronic se aflau într-un permanent dialog de semnale pline de suspans. Am călătorit în acest spațiu fiind mereu tentați să ne întrebăm unde ne aflăm şi, mai ales, dacă nu cumva mintea noastră se pregăteşte deja pentru un zbor de la Pământ spre alte lumi, ca într-un roman de Jules Verne sau ca într-un nou episod al oricărui serial ştiințifico-fantastic.

Răspunsul a venit odată cu întoarcerea noastră la un tărâm aparent ştiut, în care muzica viorii, a filmului şi a lumilor nordice demonstrează că natura pare că poartă cu sine o muzică proprie, fie ea legată de o călătorie spre tărâmuri necunoscute, trecând prin universul albastru sau prin cel alb, prin portul unui oraş mare sau chiar printr-o pădure în care totul pare străjuit de zăpezi, după cum spune şi titlul piesei lui Mattias Sköld, intitulată Far North. Şi totuşi, acest prim periplu sonor al zilei nu putea fi lipsit de un final plin de suspans, aşa cum a fost şi cel sugerat de Tony Blomdahl în lucrarea V+RX-15, o nouă dimensiune a unei lumi fantastice în care totul se distorsionează, iar mintea zboară liber şi rapid, fiind ghidată de profiluri sonore diverse şi complexe, care scindează imaginația prin viteza lor de derulare.

Cu toate acestea, călătoria nu se termina aici… Iar acest lucru a fost posibil pentru că violonistul George Kentros, ghidul nostru pe acest tărâm tainic, ne pregătea cea din urmă surpriză, punându-ne înainte o lucrare proprie, o poveste despre făurirea viorii, al cărei titlu, This violin must die, ascundea de fapt o nouă semnificație. Aceasta a fost sugerată prin întrepătrunderea dintre lumea sunetelor şi cea a imaginilor purtătoare ale unui mesaj contradictoriu, în care vioara se creează şi în acelaşi timp se distruge, procese la fel de greu de realizat. Mesajul este însă unul clar: vioara „trebuie să moară” pentru ca sunetul ei să se metamorfozeze în sunetul procesat electronic, mult mai apropiat de lumea în care trăim. Astfel, în timp ce pe jos se aflau bucăți din ceea ce mai demult fusese o vioară, mintea noastră zbura deja spre alte lumi, purtată de sunetele prezentului. Iar când această călătorie se anunța a se apropia de final, o nouă şi ultimă întrebare s-a ivit: „Dacă totul evoluează, de ce nu ar evolua şi muzica, acest limbaj mai tainic şi mai imprevizibil decât oricând, prin care lumea ȋn care trăim se definește cel mai firesc?”. Şi de fiecare dată acest gând primea un răspuns, venit de la sunetul lemnului şi al viorii, ca întruchipări ale sunetelor timpului, care nu vor înceta odată cu terminarea muzicii propriu-zise, ci vor dăinui permanent, până la încetarea oricărui alt sunet, a oricărei urme de existență.

INTERVIU: Mihaela Vosganian (Meridian 2019)

Gabriela Bejan: „Into My GongSelf” în festivalul MERIDIAN 2019 „Grădini Sonore”: Interviu cu Mihaela Vosganian

Interviu preluat de pe OnlineGallery.ro

Foto: Ana Negoita

Fondatoarea trans-realismului arhetipal în artă, Mihaela Vosganian a propus anul acesta pentru „Grădina Zen” din cadrul Festivalului Meridian (care a avut loc vineri 8 noiembrie 2019, în Studioul de Operă şi Multimedia al Universității Naționale de Muzică din Bucureşti) spectacolul Into My GongSelf. Prin această orientare estetică spirituală, artista și compozitoarea Mihaela Vosganian a contopit cu mult curaj o lume a imaginarului multi-dimensional. 

Cum a luat naștere Into My GongSelf?  

M.V.: Inițial nu era o piesă gândită pentru muzică, ci pur și simplu făcea parte din modulele mele de terapie vibrațională. Este modulul care se numește Tao Yoga Gong. Eu am trei module de astfel de terapie, acesta fiind unul dintre ele. Raluca a venit cu ideea să facem o versiune spectaculară, ea având niște sculpturi care vorbesc despre întregirea sinelui care s-ar potrivi. Astfel, ne-am gândit cum să transformăm conceptul acesta pentru scenă. Eu fac terapiile o dată pe lună (de lună plină, de lună nouă), fiind niște sesiuni mai speciale pentru oamenii deschiși spre zona spirituală. Lucrarea este o versiune care a funcționat, am dus-o și în străinătate, fiind foarte bine primită. Am făcut-o și în București de mai multe ori, în diverse locuri, prima dată aici, la Universitatea Națională de Muzică București.

Care sunt provocările sau dificultățile întâmpinate de-a lungul interpretării? 

M.V.: Din păcate a fost extrem de frig. Deși cei din Conservator s-au străduit să de-a drumul la instalații, n-au reușit. Frigul îți poate periclita vocea, stai puțin cu stres, una e să cânți pe cald, una e să cânți pe rece. Condițiile în mod normal ar trebui să fie foarte bune ca să nu-ți afecteze vocea sau mișcarea. Eu folosesc o tehnică mai neobișnuită, o tehnică șamanică, cu multifonice.

Cu ce v-ati propus să plece publicul după această experiență? 

M.V.: În mod ideal, pentru cei care au deschidere spirituală, muzica asta te duce într-o stare de conștiință extinsă; adică nu e doar muzică, cum te duci în mod obișnuit la un concert și vizionezi ceva, este mai mult de atât, este o meditație, o provocare de a intra într-o stare transpersonală. Așa fac muzica în ultima vreme, foarte multe dintre lucrările mele sunt la granița cu meditația și ritualul. Foarte multă lume vine și îmi spune că „la un moment dat aproape că am plecat, nu mai eram aici”. Li se pot întâmpla unora chiar niște trăiri speciale, dar acum depinde cum pornești la drumul ăsta și cum accepți. Oamenii care nu sunt profesioniști în zona muzicală sunt mai deschiși pentru că nu au prejudecăți. Muzicienii sunt într-un festival de muzică contemporană, așteaptă anumite lucruri, iar dacă le dai ceva complet diferit, adică le schimbă paradigma, s-ar putea să fie surprinși și să nu știe cum să reacționeze. În general, știu de la publicul obișnuit că foarte mulți reușesc să intre în stări mai speciale.