News

INTERVIU: Horia Maxim (Meridian 2019)

Iulia Alexandra Chertes: Interviu cu pianistul Horia Maxim

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Paul Buciuta

Stimate domnule Horia Maxim, luna noiembrie se deschide cu o nouă ediție (a 15-a) a Festivalului Meridian, organizat anul acesta sub titlul „Grădini sonore”, între 3 și 10 noiembrie. Nu este vorba, desigur, numai de redarea prin muzică a imageriei asociate cu tema grădinii, ci și de abordarea unor concepte (labirintul, ritualul, caracterul sălbatic sau dimpotrivă elaborat etc.), în jurul cărora se construiește câte o „grădină” sonoră. Faceți parte dintre artiștii care au subscris acestui demers. Cum apreciați dificultățile lui, în sensul redării conceptelor prin intermediul muzicii în cadrul acestor „Grădini sonore”?  

H. M.: Consider că este foarte inspirată metafora organizatorilor. O grădină este, înainte de toate, o lume, iar faptul că toate aceste concepte își găsesc locul, fiecare, într-o anumită grădină arată diversitatea direcțiilor acestei propuneri de festival. Revin și repet, grădina este o formă de viață, este o lume în sine, și mi se pare foarte inspirată propunerea.

Deși secțiunea pe care o reprezentați se numește „Grădina de tip clasic/Classic Garden”, programul include lucrări moderne și contemporane de Dinu Lipatti, Toru Takemitsu, Mihai Murariu, Vlad Hîrlav-Maistorovici, Magnus Lindberg și Jenő Takàcs. Cum ați defini filonul „clasic” exprimat prin aceste lucrări?

H. M.: Pentru mine (cu alte cuvinte, e o formă de subiectivism aici), este vorba despre existența afectului în muzică, despre emoție. În muzicile acestor compozitori – și aici îi includ și pe cei tineri, pe Vlad Maistorovici, pe Mihai Murariu și pe Gabriel Almași – se regăsește emoția sau acest subiectivism de tip vechi. Cred că asta m-a influențat în alegerea programului și automat, din punct de vedere conceptual, am „încăput” în această grădină de tip clasic.

Activitatea dumneavoastră concertistică este bine cunoscută publicului. Aveți vreo preferință pentru o anumită perioadă sau curent muzical? În ceea ce privește muzica contemporană, căreia acest festival îi este dedicat, găsiți că prezintă pentru interpret provocări?  

H. M.: Provocări sunt, slavă Domnului, în toate muzicile din toate epocile. Caut să fuzionez cu o anumită muzică; dacă nu reușesc să o fac spontan, la prima întâlnire cu muzica, am învățat să construiesc dragostea, ca să zic așa. Cu alte cuvinte, nu îmi permit luxul de a nu iubi ceea ce cânt, orice ar fi.  

Care este impresia dumneavoastră despre atitudinea și receptivitatea publicului larg din România față de muzica contemporană? 

H. M.: M-aș feri să vorbesc despre publicul larg. Este evident că muzica contemporană se adresează unui segment foarte limitat, este un public anume al muzicii contemporane. Or, scopul nostru este să provocăm acest public, să-l ținem aproape și evident să îi convingem pe alți câțiva să se îndrepte către muzica aceasta și să încerce să o descopere, pentru că, în fond, despre încercarea de a descoperi este vorba aici. E tipul de întreprindere care cere efort și directivitate, or în cazul nostru nu există un „public larg”, nu putem folosi o astfel de sintagmă. Dar, ca peste tot în lumea aceasta, este important ca publicul să primească ce își dorește sau să îi fie satisfăcută curiozitatea. Și, cum spuneam mai devreme, să atragem și pe alții din zone adiacente în sfera aceasta de interes.

Vă mulțumesc mult!

H. M.: Mulțumesc și eu!

INTERVIU: Irina Rădulescu (Meridian 2019)

Lavinia Frâncu: „Grădina Plăcerilor” (MERIDIAN 2019): Interviu cu percuționista Irina Rădulescu

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Sorin Antonescu

Irina Rădulescu ne-a vorbit despre cum a luat naștere duoul PERCUSSIONescu, dar și despre impactul festivalului Meridian asupra vieții muzicale românești.

Ce ne puteți spune despre proiectul PERCUSSIONescu? Cum a început această colaborare?

I.R.: Povestea începutului nostru este extrem de interesantă pentru că, de fapt, nu a fost plănuit nicicând! Nu ne-am așezat într-o luni dimineață la birou ca să născocim un plan, ci am avut norocul să ne recunoaștem din mulțimea de percuționiști ca fiind doi pasionați de muzică de cameră, de marimbă și de vibrafon. De fapt, primele noastre apariții pe scenă se datorează unei serii de invitații primite din partea Universității Naționale de Muzică din București de a participa ca formație camerală în diferite contexte artistice. Până când ne-am dat seama că suntem compatibili, că abordările noastre muzicale individuale se împletesc fantastic într-un mod atât de natural și că avem multă treabă de făcut! Așadar, ne place să spunem că PERCUSSIONescu „s-a întâmplat” și de aici noi am preluat comanda și am modelat întâmplarea până când am transformat-o într-o identitate. Ceea ce ne conduce spre ce înseamnă PERCUSSIONescu este spațiul în care avem libertatea absolută de exprimare: testăm, propunem, inventăm, descoperim. Este fantastic să poți avea un asemenea univers personal lipsit de orice presiune sau constrângere și unde primează doar creativitatea. Căci PERCUSSIONescu este și un laborator de creație, unde compozitorii sunt invitați să experimenteze, sub supravegherea noastră discretă, dar vigilentă, laborator din care iată că, în mai puțin de un an, încep deja să apară lucrări ce vor fi de referință pentru repertoriul contemporan românesc.

Cum ați ales programul concertului de miercuri, din Aula Palatului Cantacuzino?

I.R.: De-a lungul timpului am observat că avem tendința să fim norocoși, lucru care s-a confirmat și în privința Festivalului Meridian. În primul rând, pentru că am avut privilegiul de a fi incluși într-unul dintre cele mai prestigioase festivaluri de gen din spațiul românesc, un festival cu tradiție și cu o colecție impresionantă de nume mari ale scenei muzicale contemporane românești, și nu numai, care anul acesta, ajuns la o ediție aniversară, a primit în dar un aspect foarte tânăr, foarte fresh și cool. Așadar, sunt evidente ușurința și entuziasmul cu care am alcătuit repertoriul pe care l-am propus. Ne-am bucurat, pe de o parte, de colaborarea cu trei compozitori fantastici ai momentului, Mihai Măniceanu, DanDe Popescu  și Sebastian Androne, care nu au ezitat nicio secundă să răspundă provocării noastre și astfel, literatura românească pentru percuție s-a mai îmbogățit cu trei lucrări grozave (Amalga-maglama, Cave Dweller și  Rust & Sawdust), dar am avut și bucuria să putem aduce în prim-plan lucrări internaționale de referință din repertoriul de specialitate, precum Plato’s Cave de Casey Cangelosi sau Fertility Rites de Hristos Hatzis. Și pentru că un festival cu aspect tânăr are în spate o echipă pe măsură, am primit sugestii repertoriale fantastice care s-au dovedit a fi un real succes (vorbim despre piesele solo, Sun Waves și For flute, or piano, or percussion, or… semnate de Sabina Ulubeanu, respectiv de Bart de Vrees).

Care credeți că este impactul festivalului Meridian asupra vieții muzicale românești?

I.R.: Nu sunt multe festivaluri de muzică contemporană de o asemenea anvergură în România, așadar primul mare câștig al vieții muzicale românești este că Festivalul Meridian există, și încă de atâta timp, și că anul acesta ne-a demonstrat și versatilitatea și deschiderea de care este capabil. Festivalul Meridian este, până la urmă, un teritoriu propice noilor împrieteniri muzicale: compozitorii scriu pentru interpreți, interpreții îi aprofundează pe compozitori, apar colaborări noi, formații noi, lucrări interesante, iar când muzica nouă apare în urma unor colaborări deschise și oneste, sunt șanse foarte mari ca ea să fie de succes.

Ce ne puteți spune despre colaborarea cu duoul Ioachimescu-Ovalles, pentru lucrarea lui Gabriel Mălăncioiu, inclusă în programul concertului? 

I.R.: Spuneam ceva mai devreme despre tendința noastră de a fi norocoși; iată încă un exemplu. Am fost deosebit de onorați să împărțim seara de concert cu fantasticii Matei Ioachimescu și Alfredo Ovalles, ba mai mult decât atât, să împărțim și scena cu ei pentru cvartetul Tevana semnat de Gabriel Mălăncioiu special pentru noi. A fost o provocare la care am răspuns cu foarte mare responsabilitate, nu este deloc ușor să performezi alături de instrumentiști de un asemenea prestigiu! Îi admirăm de multă vreme pe Matei și Alfredo, sunt o sursă de inspirație pentru duoul nostru: profesionalism, carismă, devotament, pasiune și multă nebunie – nebunia aceea creatoare, care sclipește în ochi și se aude în suflet! În plus, am descoperit cu mare bucurie o compatibilitate naturală care a făcut ca această colaborare să pară ca și cum ar fi dintotdeauna. A fost o experiență fantastică! Cât despre lucrarea lui Gabriel, este singura scrisă până acum pentru aceasta formulă și am îmbrățișat-o cu mare entuziasm încă de la început. O muzică extrem de sugestivă, sensibilă, spumoasă, extrem de complexă și atractivă.

INTERVIU: Matei Ioachimescu (Meridian 2019)

Lavinia Frâncu: „Grădina Plăcerilor” (MERIDIAN 2019): Interviu cu flautistul Matei Ioachimescu

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Sorin Antonescu

Duoul Matei Ioachimescu & Alfredo Ovalles a susținut un concert în cadrul Festivalului Meridian, ediția „Grădini sonore”. Despre situația muzicii contemporane românești, dar și despre viitoarele proiecte ale duoului, ne-a vorbit flautistul Matei Ioachimescu, într-un scurt interviu.

Înainte de toate, spuneți-ne câteva cuvinte despre duoul Ioachimescu-Ovalles. Cum a început colaborarea cu pianistul din Venezuela? 

M.I.: Doi muzicieni foarte ocupați cu o sumedenie de proiecte individuale, atât ca soliști, cât și ca membri ai mai multor formule camerale, cu cariere individuale independente, s-au întâlnit asupra unei cești de cafea, gândind în ce măsură și-ar putea uni forțele tehnice și interpretative dobândite separat. După o trecere sumară prin repertoriul standard pentru aceste două instrumente, noi am ajuns la concluzia că am putea prezenta un repertoriu total inedit. Astfel a apărut proiectul „La Vida Loca”, care a îmbogățit muzica Americii Latine cu tehnici din muzica de avangardă. Un proiect de succes care trezește emoții puternice oriunde este prezentat. Pe lângă extinderea „La Vida Loca” spre muzici din toată lumea, noi avem și apariții în festivaluri de muzică contemporană, prezentând muzica momentului într-o manieră relaxată, una care atrage publicul către acest gen de muzică.

În concertul de miercuri s-au remarcat tineri compozitori (Andrei Petrache, Sebastian Androne-Nakanishi), dar și interpreți (vorbim aici de duoul PERCUSSIONescu). Credeți că muzica contemporană românească este pe mâini bune? Se întrevede un viitor bun pentru aceasta?

M.I.: Nu știu cum arată viitorul, nimeni nu știe, dar, concentrându-ne pe prezent, pe muzica prezentului, pe condițiile ca aceasta să fie cântată, atât în festivaluri de profil, cât mai ales în programe camerale și simfonice universale, pe susținerea unor ansambluri solide și atractive precum PERCUSSIONescu, oferindu-le tinerilor compozitori șansa de a colabora cu artiști solizi și atractivi, cred că pavăm un drum pe care vor putea păși și alții.

Cum percepeți dumneavoastră, ca artist, reacția publicului românesc la muzica nouă, la concertele cum sunt cele incluse în festivalul Meridian

M.I.: Eu personal nu tratez muzica momentului în mod diferit față de muzica unor compozitori ai trecutului. Așadar nu-mi imaginez altfel de reacții ale publicului, față de, să-i spunem, un concert clasic. Da, mulți oameni încă au dificultăți de a se rupe de tradiția unui sistem armonic, a muzicii „plăcute la ureche”. Este de înțeles, până la urmă, vorbim despre cel mai îndelungat sistem muzical din istoria muzicii. Însă bucuria celor care descoperă privilegiul de a fi martori la creația momentului, la noi forme de manifestare, este mare, chiar dacă nu sunt mulți cei care au acces la așa ceva. La urma urmei, ține foarte mult de nevoia fiecăruia de a experimenta lucruri din ce în ce mai sofisticate.

CRONICĂ: O grădină a plăcerilor

Lavinia Frâncu: O grădină a plăcerilor

Cronica preluata de pe OnlineGallery.ro

Foto: Sorin Antonescu

Festivalul Meridian ne-a invitat într-o „grădină a plăcerilor”, găzduită de Aula Palatului Cantacuzino, unde muzici noi, diverse ne-au captat atenția și ne-au ținut cu sufletul la gură până în final.

Seara a început destul de incitant, cu două lucrări care au abstractizat natura sexuală: Fertility Rites pentru marimbă și electronics de Christos Hatzis (primă audiție românească) și Serie Rose pentru pian și electronics de Pierre Jodlowski. Acest prolog le-a avut în prim plan pe Irina Rădulescu la marimbă și Adriana Toacsen la pian, care au susținut un soi de haos muzical calculat cu deosebit profesionalism, adăugând interpretării lor și momente actoricești. Ambele lucrări au fost completate de partea electronică, ce derula, în cazul celei dintâi, cântece tradiționale inuite, cântate de femei ca ritual de fertilitate, iar în cazul celei de-a doua, pasaje sonore extrase din filme artistice (inclusiv pornografice).

Un moment extrem de reușit a fost cel oferit de duoul PERCUSSIONescu, format din Irina Rădulescu și Răzvan Florescu. Cei doi și-au început recitalul cu Plato’s Cave pentru duo de percuții, scrisă de Casey Cangelosi, cu un caracter arhaic, prin povestea pe care a urmărit-o (a oamenilor primitivi, captivi într-o peșteră, care constituie singura lor „realitate”). Folosindu-se doar de bețe de lemn și de podea, tinerii interpreți au transformat această primă audiție românească într-un mare succes, sincronizarea lor fiind perfectă. Au creat impresia unui tot unitar chiar și în secțiunea coregrafică a lucrării, când mâinile lor au dansat în aer tot într-un sincron perfect. Mai departe, Cave Dweller pentru marimbă, vibrafon și video, din creația lui DanDe Popescu a venit ca o continuare a precedentei piese, prin ilustrarea unei paralele dintre omul primitiv și cel modern. Evoluția muzicală a fost pusă în scenă de cei doi protagoniști cu același patos și profesionalism. Pe parcursul programului, tinerii și-au demonstrat și abilitățile de soliști, fiecare având pe rând această funcție pentru lucrările semnate de Sabina Ulubeanu, Sun Waves pentru marimbă solo și, respectiv, de Bart de Vrees,  For flute, or piano, or… pentru percuționist și video. Foarte apreciată a fost lucrarea din urmă, atât din punct de vedere componistic, cât și interpretativ. În timp ce solistul redă partea muzicală, publicul este provocat de derularea video să își creeze propria poveste, folosindu-se de personajele principale (un trandafir, un pistol, un porc de jucărie, o lume subacvatică, o scară, o grădină). Imaginația publicului a fost stârnită și de lucrarea lui Mihai Măniceanu, Amalga-maglama pentru marimbă și vibrafon, o primă audiție absolută. Pornind de la cântecul pentru copii, O vioară mică de-aș avea, autorul creează prin muzică iluzia unui vis, a unei dorințe care, în final, se stinge, adaptând cântecul la versurile O rulotă mică de-aș avea/ Toată vara aș pleca, interpretate de voce și marimbă. Muzica alătura pasajelor originale și altele șostakoviciene, enesciene sau inspirate din Jocul dobrogean al lui Paul Constantinescu. PERCUSSIONescu și-a încheiat programul cu Rust and sawdust pentru marimbă și vibrafon, semnată de Sebastian Androne-Nakanishi, din nou o primă audiție absolută, cu un substrat magic, relatând, parcă, un basm.

Cea de-a doua parte a serii i-a avut în prim-plan pe Matei Ioachimescu și Alfredo Ovalles, care și-au început recitalul cu lucrarea lui Jonathan Harvey, Nataraja pentru flaut și pian. Energia și conexiunea celor doi s-au simțit încă de la primele sunete, ei reușind să redea sonor și prin mișcări ale corpului (în cazul flautistului) imaginea zeului Shiva, care dansează cu cele patru brațe ale sale. În continuare, am simțit fiorii dragostei pe Love Genesis de Jacob Elkin pentru flaut și electronics (primă audiție românească): în timp ce flautistul explorează instrumentul pe întregul său ambitus, banda acompaniază cu pasaje distorsionate din Tablourile dintr-o expoziție sau Turangalîla. Tot o primă audiție a fost și creația lui Adrian Iorgulescu, Retorts pentru flaut și pian, o desfășurare muzicală în care dialogul protagoniștilor dezvăluie parcă un permanent conflict, pe care pianul îl concluziona aproape tot timpul în mod ironic, tonal. Lucrarea care a stârnit interesul publicului a fost cea semnată de Alvin Lucier, Nothing is Real pentru pian, ceainic amplificat, recorder și mini-sistem audio. În centrul atenției a fost aici Ovalles, care a mânuit cele două instrumente cu multă îndemânare, reușind să creeze, mai ales cu ajutorul ceainicului, o muzică stranie, fantomatică. Momentul următor a adus în scenă lucrarea D’un faune pentru flaut alto și pian, a lui Salvatore Sciarrino, care pune în contrast muzica melancolică și pauzele lungi ale flautului, cu caracterul dinamic al părții pianistice. O surpriză plăcută a serii a fost compoziția tânărului Andrei Petrache, 3, 2, 1… Start pentru flaut și pian. Dedicată duoului Ioachimescu-Ovalles, lucrarea pornește cu un scurt pasaj de sorginte jazzistică, întrerupt de sunetul brutal al unui fluier. De aici flautul și pianul vor crea o muzică ce debordează de energie, dinamică, forță, într-o creștere continuă, culminând în final cu un strigăt al flautistului, ce sugerează parcă eliberarea din captivitatea propriilor gânduri. Seara s-a încheiat cu Tevana – Garden of Joy a lui Gabriel Mălăncioiu, compusă special pentru festivalul Meridian. Duoului Ioachimescu-Ovalles i s-a alăturat PERCUSSIONescu, dar și dansatoarea Cristina Lilienfeld. Muzica, uneori monotonă, alteori frenetică, aducea în prim-plan ideea bucuriei, cuvântul „joy” fiind rostit pe rând de cei patru interpreți, și crea un fond perfect pentru mișcarea continuă, circulată a dansatoarei.

Am rămas cu impresia, după ce am ascultat concertul de miercuri, 6 noiembrie, unde tineri interpreți și compozitori au fost starurile serii, că se întrevede un viitor promițător pentru muzica contemporană românească.

INTERVIU: Marius Ungureanu (Meridian 2019)

Vlad Ghinea: Un grifon sonor în Sala Auditorium – interviu cu violistul Marius Ungureanu

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Sorin Antonescu 

Luni, 4 noiembrie 2019, de la ora 18:00, publicul prezent în Sala „Auditorium” a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti l-a putut asculta pe violistul Marius Ungureanu în cadrul recitalului intitulat „Grădina lui Marius”. Parte a Festivalului Internaţional Meridian, evenimentul a propus o desfăşurare sonoră (alcătuită din fragmente sau lucrări integrale de Dan Dediu, Heinz Holliger, Violeta Dinescu şi Livia Teodorescu-Ciocănea) însoţită în permanenţă de mediu electronic, proiecţii şi lumini. L-am intervievat după concert pe Marius Ungureanu pentru a ne oferi mai multe detalii despre concepţia „grădinii” sale.

Putem considera că evenimentul „Grădina lui Marius” a reprezentat o amplă improvizaţie pe mai multe teme?

M.U.: Acţiunea mea pe scenă este, în mare parte, improvizată, fiind o serie de reacţii la impulsuri care vin sau nu pe moment, din public…  Revolta şi rebeliunea de la sfârşit constituie o necesitate venită din mers, neintenţionată  în „drumul din grădină”. Eu am preferat să risc, cântând intenţionat fără amplificare, reacţionând la o lume digitală (de pe bandă), precum şi la una reală (dintre mine şi public). Astfel, am avut dorinţa şi speranţa să ne lăsăm duşi de moment, fără aşteptări. Nu ştiu cât de mult am reuşit să sugerez acest lucru, dar voi încerca în continuare. Pentru mine, a fost prima dată când am încercat într-un program solo (când sunt mai mulţi pe scenă, parcă nu sunt atât de expus) să mă joc cu ideea de treceri între stiluri, stări sau culori.

Programul a fost însoţit de două surse literare: o legendă despre un grifon şi Logodna de Tudor Arghezi. Ce aţi avut în vedere când aţi ales aceste texte?

M.U.: Intenţia mea a fost să istorisesc un drum cu fragmente sonore din muzici şi versuri care m-au însoţit de-a lungul anilor, dar şi cu sunete care ne înconjoară în fiecare zi, grifonul fiind un trubadur între timpuri, care nu judecă, doar vede şi povesteşte. Căzut dintr-o carte de poveşti aruncată, un grifon căpos caută fantezia pierdută a oamenilor. Se trezeşte într-o grădină cu patru copaci, care reprezintă anotimpurile, iarna fiind şi moarte şi naştere, iar vara transformându-se într-o grădină de catifea, cu iarbă albastră. Logodna lui Arghezi, integrată în Grădina de Catifea a Liviei Teodorescu (singura piesă cântată integral), o simt în acest context ca o simbioză de impresii şi sentimente întâlnite în drumul meu de grifon grădinar. Tot acest parcurs, pe cât de naiv, pe atât de violent în mersul lui, reprezintă o continuă căutare într-o grădină în care viitorul şi trecutul se întâlnesc în prezent şi devin un întreg.

Ce părere aveţi despre „grădinile sonore”, tema acestei ediţii de Festival Meridian?

M.U.: Este o temă minunat de potrivită pentru un festival de muzică contemporană, pentru că lasă totul deschis atât compozitorilor, cât şi interpreţilor. În acest proiect au loc piese sau programe stabilite, dar totodată şi improvizaţia dusă la extrem. Cred că ar fi grozav ca, şi în anii următori, tema „grădinilor sonore” să rămână, deoarece publicul poate „să crească” sub forma „sunetelor colorate într-o grădină”.

INTERVIU: Mircea Marian (Meridian 2019)

Maria Alexandru: Interviu cu violoncelistul Mircea Marian

Interviu preluat de pe OnlineGallery.ro

Foto: arhiva personala a artistului

Începând de duminică, 3 noiembrie, se derulează cea de-a XV-a ediție a festivalului Meridian. Sub titlul Grădina Fragedă/Pulp Garden, singurul concert simfonic din festival, desfășurat la Ateneul Român, a marcat 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Susținut de Orchestra Filarmonicii Altenburg-Gera, programul a inclus o lucrare în primă audiție românească, special comandată pentru acest eveniment, Concertul pentru violoncel și orchestră al compozitorului Dan Dediu, și Simfonia nr. I, op. 68, de Johannes Brahms.

Concertul pentru violoncel și orchestră de Dan Dediu l-a avut ca solist pe strălucitul violoncelist Mircea Marian care, cu doar câteva ore înainte de concert, a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări, pentru care îi mulțumim. 

Ai putea să ne vorbești puțin despre caracteristicile lucrării pe care urmează să o interpretezi? 

M.M.: Sigur. Pot spune că este un concert extrem de ofertant prin diversitatea sa, iar schimbările multiple de caracter surprind audiența și îi oferă interpretului posibilitatea de a fi creativ. În același timp, Concertul abundă în pasaje de virtuozitate care scot la iveală și calitățile tehnice ale violoncelistului. Aș putea spune că mă regăsesc în acest concert și în povestea sa și cred că am ajuns să îmi asum interpretarea până la ultima notă.

Am putut realiza acest lucru datorită ajutorului pe care l-am primit din partea maestrului, alături de care am lucrat vreme îndelungată, înainte de repetițiile cu orchestra, dânsul cântând la pian o reducție de orchestră, iar eu la violoncel. Împreună am încercat de fiecare dată să discutăm și să ajungem astfel la un consens.

Am avut parte de o experiență foarte plăcută, amândoi veneam cu idei muzicale, și, de asemenea, pot spune că domnul Dediu mi-a lăsat chiar foarte multă libertate de a mă exprima, făcându-mă să prind încredere în a-mi expune propriile idei.

Cum e privită muzica nouă de către colegii tăi instrumentiști? Care sunt dificultățile întâmpinate în abordarea unei partituri de muzică nouă? Dacă sunt. 

M. M.: Bineînțeles că sunt. Pot spune că, dintre prietenii mei muzicieni cu care am vorbit și care au abordat muzica contemporană, doar cei care au intrat într-un real contact cu muzica nouă au ajuns s-o înțeleagă și s-o placă. Există în continuare o reticență legată de muzica contemporană, probabil și din cauza faptului că necesită foarte multă răbdare, mai ales la început, pentru a descoperi cu adevărat o lucrare.

Țin minte și acum că prima mea lucrare de muzică contemporană pe care a trebuit s-o interpretez mi-a luat – numai s-o citesc, nu să o și învăț – două luni. Două luni, fiindcă era o scriitură mai ciudată cu care nu eram obișnuit. Pentru a înțelege fiecare detaliu din partitură, am mers să întreb diverși profesori, care au avut amabilitatea de a mă ajuta. Acum sunt convins că, în urma experienței pe care am dobândit-o în domeniu, exact aceeași partitură probabil că mi-ar lua două zile în loc de două luni. Și din acest motiv, poate că unii instrumentiști, necunoscând anumiți termeni, semne, efecte, au o reținere în privința acestui gen.

Eu încurajez muzicienii să aibă curajul și determinarea să-l abordeze și cred că fiecare instrumentist care este dedicat muzicii și care vrea să progreseze trebuie să o facă. De ce? Fiindcă te ajută să te dezvolți foarte mult din punct de vedere creativ. Atunci când cânți o lucrare în primă audiție, e foarte clar că nu ai niciun reper. Nu poți să găsești nimic înregistrat și atunci trebuie doar tu să gândești de la prima până la ultima notă ce vei face cu acea lucrare. În primă fază, sunt convins că nu sună nicicum, dar atunci când ajungi totuși s-o aduci pe scenă și să impresionezi publicul, ți se schimbă maniera de a privi lucrurile. De fiecare dată după ce cânt muzică nouă, când mă reapuc să studiez – nu știu, să zicem concertul lui Haydn în do major –, mi se pare atât de ușor și de natural să cânt, încât nu mai trebuie să mai gândesc, de pildă, locul unui crescendo sau al unui diminuendo. Atât de natural îmi pare totul, parcă vine de la sine. Încurajez pe oricine să abordeze o partitură contemporană. 

Ai putea să ne conturezi un profil al ansamblurilor din care faci parte și să ne dezvălui care este ipostaza care ți se pare mai potrivită pentru tine, cea de solist sau cea de instrumentist (într-o orchestră)?

M. M.: Nu cred că pot să aleg o ipostază ca fiind cea preferată. Mă regăsesc și în cea de solist, și în cea de membru al unui ansamblu. Îmi face o deosebită plăcere să cânt în orchestră și în diferite formule camerale, pentru a cunoaște și a cânta cât mai mulți compozitori. Și, de ceva timp, și ramura pedagogică reprezintă o parte a personalității mele. În absolut toate mă regăsesc, nu pot să pun nimic în prim plan.

De exemplu, în seara asta mă simt foarte bine ca solist, dar abia aștept să reîncep să mă duc și la Orchestra de Cameră Radio, unde fac parte dintr-un colectiv extraordinar. Suntem o familie, râd și chiar glumesc cu colegii despre faptul că uneori vin obosit la o repetiție cu Orchestra de Cameră și plec de acolo odihnit. Nu fiindcă nu muncim, de fapt muncim foarte mult, dar este o atmosferă foarte plăcută, care ne încarcă cu pozitivitate și cu voie bună.

În plus, împreună cu colega mea, Ella Bokor, alcătuim duo-ul Duo Cello Jaya, care ne-a adus multe împliniri. Am susținut până acum câteva turnee naționale și internaționale și avem destule proiecte și pe viitor. Duo-ul a luat naștere acum aproximativ opt ani și era alcătuit din Ella împreună cu o altă colegă, Aleka Potingă, care a ales să plece din țară pentru a studia muzica jazz. Ella m-a întrebat dacă nu aș vrea să cânt cu ea în acest duo, eu am fost foarte încântat și, de atunci, de șase ani, încă mai cântăm împreună și ne face o deosebită plăcere. Abordăm diferite genuri și stiluri, de la baroc până la muzică contemporană.

De ceva timp, de vreo doi ani, ne adresăm compozitorilor tineri să ni se alăture și, până în prezent, am avut mai multe concerte cu lucrări scrise de compozitori foarte tineri. Chiar acum ne pregătim să facem un turneu național în care să promovăm muzica contemporană și tineri compozitori extrem de talentați, cum sunt Sebastian Androne, Răzvan Baciu, Diana Rotaru ș.a. Sunt foarte mulți compozitori care merită cântați cât mai des. Cei trei menționați sunt deja consacrați, de fapt, întâmplarea face să-i fi spus chiar pe cei care sunt deja renumiți, dar cred că avem deja vreo zece compozitori care au compus pentru acest duo, printre care și o cubaneză!

Cu ansamblul Violoncellissimo tocmai am terminat un turneu național pe care sper să-l repetăm an de an, să schimbăm orașele. Violoncellissimo a luat naștere la inițiativa maestrului Marin Cazacu, datorită căruia ne-am creat și aici o familie, alături de care simt o reală plăcere atunci când cânt. După fiecare concert ieșim la un suc, mai vorbim, este o atmosferă foarte plăcută. În Orchestra Română de Tineret n-am mai cântat, cred, de trei ani, fiindcă am considerat că nu mai sunt chiar așa de tânăr și am zis că este momentul să mă retrag și să-mi ia altcineva locul.

Sunt foarte ocupat, dar îmi face și plăcere. Indiferent de latura artistică pe care o aleg, tot ce implică muzică, mă face să mă simt în largul meu și îmi aduce acel sentiment de „acasă”. Sunt foarte puține zile în care nu muncesc, dar așa mă simt bine.

Cred că este și acea responsabilizare pe care mi-a insuflat-o maestrul Cazacu, cel pe care eu l-am văzut tot timpul muncind. De dimineață până seara, de luni până duminică. Nu am încercat neapărat să-l copiez, dar cumva mi-a transmis această seriozitate. Dânsul îmi spunea în facultate, cât timp i-am fost student, că îmi trebuie doar două zile pe an în care să nu studiez: de ziua mea și de Crăciun. Fără îndoială, este o exagerare, dar am ținut minte acest lucru și mi-a intrat în sânge. Bineînțeles că sunt mai multe zile în care nu studiez, dacă ar fi să le adun, dar prin atitudinea sa mi-a transmis dorința și pofta de a munci. Și cred că datorită faptului că trăiesc tot timpul prezentul și muncesc în fiecare zi, asta mi-a asigurat și viitorul.

Care este viziunea ta în general despre muzică din postura unui interpret? Atunci când interpretezi îți pui propria amprentă, propria viziune, sau preferi să fii un bun „orator” al epocii pe care o redai?

M. M.: Mie îmi place să descopăr singur o partitură. Atunci când citesc pentru prima oară o știmă, încerc să nu audiez nimic înainte. De-abia după ce o descopăr singur și-mi creez propriile personaje, pe care mai apoi le transpun poate în culori timbrale sau în stări afective,  o ascult eventual ca să văd dacă nu m-am îndepărtat un pic prea mult de viziunea compozitorului. Oricum, mie mi se pare foarte greu să asculți pe youtube ceva și să încerci să imiți, fiindcă n-ai cum să-ți însușești în totalitate ceea ce altcineva a gândit. Chiar dacă vrei să copiezi acea interpretare, tot tu vei fi, pentru că vei veni cu un alt sunet, un alt tip de vibrato, un alt tip de articulație și probabil cu un alt tip de implicare, până la urmă.

Eu, de exemplu, pe lângă activitatea de interpret, sunt și profesor și îi încurajez foarte tare pe elevii și pe studenții mei să asculte cât mai multă muzică. Nu pentru a o copia, ci pentru a-și face o idee și pentru a se familiariza cu muzica respectivă, cu perioada în care a fost scrisă lucrarea respectivă ș.a. Dacă nu asculți, nu ai cum să înțelegi cum ar trebui să cânți. 

Îți mulțumesc foarte mult!

M. M.: Mulțumesc și eu!

CRONICĂ: Prima zi a Festivalului Meridian, ediția a XV-a: concertul de la Ateneu

Maria Alexandru: Prima zi a Festivalului Meridian, ediția a XV-a: concertul de la Ateneu

Cronica preluata de pe BookHub.ro

Foto: Maria Alexandru

De ce ne intrigă o grădină? Pentru că nicio grădină nu este la fel și pentru că acolo se află căminul unor viețuitoare mistice al căror număr nu poate fi nicicum definit. Într-o grădină totul este viu. Fiecare componentă a sa are propria viață și propriul parcurs. Cine poate să admită că n-a avut măcar un sentiment de curiozitate, dacă nu de teamă, mister sau chiar o bucurie nejustificabilă atunci când a intrat pentru prima dată într-o grădină sălbatică? Să fie oare conexiunea omului cu natura liantul care ne trezește simțurile atât de intens?

Emoțiile trăite în apropierea unei grădini mistice au fost traduse și în muzica concertului din prima zi a Festivalului Meridian. Atunci, în acea seară de duminică din data de 3 noiembrie, am putut audia în Sala Mare a Ateneului Român un concert organizat cu ocazia aniversării celor 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Sub titlul Grădina Fragedă/Pulp Garden, singurul concert simfonic din cadrul festivalului a fost susținut de Orchestra Filarmonicii Altenburg-Gera din Germania care se înscrie într-o serie de concerte realizate în România. Muzica viitorului – o punte spre Europa de Est reprezintă sloganul acestui turneu, condus de dirijorul și directorul muzical Laurent Wagner.

Programul a inclus o lucrare în primă audiție românească, special comandată pentru acest eveniment, Concertul pentru violoncel și orchestră al compozitorului Dan Dediu, dar și Simfonia nr. 1, op. 68, de Johannes Brahms.

Conceput ca o piesă de repertoriu, Concertul pentru violoncel și orchestră urmărește aceeași formulă orchestrală a Simfoniei nr. 1 de Brahms. Cele patru părți ale lucrării au titluri emblematice care trezesc curiozitatea ascultătorului: 1. Vigor, 2. Shrapnel-Melodies, 3. Secret Requiem și 4. Romanian Pulp Dances. Într-o descriere a lucrării, compozitorul Dan Dediu afirmă:

„Cele patru părți ale Concertului pentru violoncel și orchestră realizează o călătorie muzicală diversă și surprinzătoare, în care solistul este supus mai multor probe, ca într-un ritual inițiatic amintind de Flautul fermecat al lui Mozart: 1. Proba apei, a eroismului și a virtuozității, 2. Proba aerului, a meditației solitare și a imersiunii în amintire, 3. Proba focului, a dansului și a pasiunii.”

În travaliul componistic expus în cele patru părți sunt sudate „întâmplări sonore” aduse la viață, care prind forță și își descătușează triumfal energiile acustice. „Rune” tematice (Runa Vigor și Runa Portal), personaje tematico-ritmice (spiridușul, demonul, câinele și Făt-Frumos), precum și numeroase schimbări de straturi sonore sunt cuprinse în acțiunea personajului principal. Elemente care surprind agitația propriei conștiințe a protagonistului înscriu această excepțională lucrare pe linia unui roman fantastic.

Impetuoasa introducere orchestrală intonată de suflători constituie prima „rună” motivică (Runa Vigor, prescurtată RV), formată din patru sunete ale unui arpegiu descendent. Această temă (RV) este preluată de instrumentul solist cu aceeași vigoare interpretativă, sau poate chiar cu o mai mare acumulare de energie, datorită imboldului sonor intonat de aparatul orchestral cu câteva secunde înainte.

Introducerea efervescentă mă duce cu gândul la două ipostaze diferite: una în care am ascultat cu dorința unui vicios pentru prima dată măreața introducere din partea întâi a Concertului pentru pian și orchestră nr. 1 op. 10, de Serghei Prokofiev, iar cea de-a doua este legată de o imagine pe care compozitorul mi-o schițează prin intermediul surselor sonore: un personaj privește înspăimântat necuprinsul de pe un vârf de munte.

Partea a treia a Concertului, Secret Requiem, aduce un „solilocviu al violoncelului” ce interpretează un început de „romanță funebră” – o melodie sfâșietor de tristă ce se dezvoltă printre reacții în antiteză ale aparatului orchestral. În partea a patra, Romanian Pulp Dances, reapar pasaje reminiscente ale părții precedente, din care se desprinde cu o deosebită energie un dans în stil tradițional românesc ce „amintește de Jocul cu bâta al lui Bartók, din cele 6 dansuri românești.”

Mai jos am extras încă o declarație a compozitorului din care rezultă viziunea sa asupra întregului Concert:

„Solistul, ca și orchestra, are libertatea de a găsi rostul muzicii după cum îi este felul. În acest sens, pot spune că am scris o muzică ce se întoarce după interpret, asemenea florilor numite Floarea Soarelui, care se întorc după soare.”

În partea a doua a serii, sala a pierdut aproape jumătate din numărul de la început al spectatorilor, însă acest lucru, pe mine personal, m-a avantajat. Am putut petrece câteva momente de maximă concentrare, singură, în lojă, lăsându-mă sedusă de claritatea și profesionalismul cu care orchestra Altenburg-Gera a abordat Simfonia nr. 1, op. 68 de Brahms – lucrare pentru zămislirea căreia au trecut nu mai puțin de 21 de ani și pe care, poate nu întâmplător, baronul-dirijor Hans von Bülow a numit-o „a zecea” simfonie beethoveniană.

În final, pot spune că trei elemente „cu puls” au consacrat seara: superbul Concert pentru violoncel și orchestră al prolificului compozitor cu viziuni caleidoscopice Dan Dediu, maniera excepțională de interpretare a multi-talentatului violoncelist Mircea Marian și sonoritatea fără cusur a Filarmonicii Altenburg-Gera.

Nu cred că am văzut nici măcar o singură persoană cu privirea încruntată la pauza dintre părți. De la exprimarea ireproșabilă în limba română a ambasadorului german, Cord Meier-Klodt, din deschiderea concertului și până la acuratețea aproape neverosimilă a suflătorilor, toate au încântat publicul care a aplaudat minute în șir după fiecare lucrare. Până și vremea de afară a fost, parcă, în ton cu atmosfera din sală.

 

INTERVIU: Alexandru Matei (Meridian 2019)

Festivalul Meridian 2019 – GRĂDINI SONORE

Ana Luiza Han: Interviu cu percuționistul Alexandru Matei

Interviu preluat de pe OnlineGallery.ro

Foto: Sorin Antonescu 

Născut la Dej, Alexandru Matei a urmat cursurile de percuție ale Academiei „Gheorghe Dima” din Cluj pentru ca din anul 1976 să devină membru fondator al ansamblului de percuție ANMGD. Activitatea profesională ulterioară, remarcabilă ca parcurs, îl consacră ca timpanist în cadrul orchestrelor Operelor din Iași și București și ca solist al ansamblurilor simfonice din țară. A susținut deopotrivă memorabile recitaluri de muzică de cameră și de percuție solo, iar în prezent este membru al ansamblului ARCHAEUS și un reputat profesor de percuție în cadrul Universității Naționale de Muzică din București. Urmându-și pasionat chemarea, Alexandru Matei a fondat Ansamblul de Percuție GAME, o școală al cărei ideal este să ridice nivelul artistic interpretativ. Ne-a vorbit despre conceptul Festivalului Meridian de anul acesta, despre seriozitatea pe care un interpret trebuie să și-o asume pentru a aduce în fața publicului un concert memorabil și mai ales despre legătura „ritualică” pe care interpretul trebuie să o aibă cu fiecare lucrare nouă pe care o studiază.

În contextul conceptului Festivalului Meridian de anul acesta, de ce „Grădina Ritualurilor”? 

A.M.: Conceptul festivalului de anul acesta, Grădina Sonoră, și mai ales cuvântul „grădină” mi s-a părut foarte sugestiv. Pentru că atunci când vorbim de un concert de percuție, întorcându-mă la concertul ansamblului Game, prin multitudinea instrumentelor și varietatea culorilor și a posibilităților tehnice pe care instrumentele de percuție le creează, putem vorbi cât se poate de serios de o grădină din toate punctele de vedere. De ce am ales cuvântul „ritual”? În muzica contemporană, instrumentiștii sunt obligați să intre în această zonă a ritualului, indiferent de limbajul pe care îl folosesc compozitorii. Cu alte cuvinte să se transpună și să creadă în limbajul pe care compozitorul îl folosește. Fără acest ritual începe să apară falsul, lipsa de substanță, și nu e în regulă… Desigur, ritualul în lucrările lui Octav Nemescu înseamnă ceva, altceva înseamnă ritualul într-o lucrare de Adrian Iorgulescu sau Doina Rotaru. Dar în final, acest ritual înseamnă un crez al instrumentistului fără de care lucrările își pierd din valoare, ajungând în derizoriu. 

Când abordați o lucrare nouă, care sunt principalele aspecte pe care le luați în considerare? 

A.M.: În primul rând ansamblul de percuție Game, pe care l-ați ascultat în primul concert din cadrul ediției din acest an a festivalului Meridian, are o dublă pregătire: pe de o parte, desigur, ne pregătim pentru public, dar în același timp nu lipsește partea pedagogică a demersului. De la înființare, ansamblul este format doar din studenți. Ei practic fac școală în timpul repetițiilor. În lucrul cu studenții am în vedere o foarte bună pregărire tehnică și expresivă. Studenții învață cum să se urce pe scenă, cum să cânte, cum să-și stăpânească emoțiile. De altfel, dacă ați veni la repetițiile noastre, ați vedea că o repetiție seamănă cu concertul propriu-zis din punctul de vedere al seriozității și prestanței scenice.

Din experiența dumneavoastră, cum a evoluat repertoriul pentru ansamblu de percuție? 

A.M.: Repertoriul ansamblului nostru de percuție vizează două literaturi muzicale mari: cea românească pentru ansamblul de percuție și literatura străină. De la început, de când am înființat ansamblul, principala noastră preocupare a fost pentru literatura autohtonă. Înființarea ansamblului a fost în primul rând o provocare pentru compozitorii români. Desigur, a fost o oportunitate și pentru compozitorii tineri. Aceștia sunt așteptați oricând la clasa de percuție, le-am stat și le voi sta la dispoziție cu toate cunoștințele mele pentru a-i ajuta în compunerea lucrărilor. Este foarte important ca tinerii compozitori să vină din spate și să scrie măcar cât au scris compozitorii consacrați.

Vă mulțumim și așteptăm cu nerăbdare noile proiecte incitante pe care le puneți în practică în munca cu studenții!

CRONICĂ: Grădina Ritualurilor

Ana-Luiza Han: Concertul de deschidere al Festivalului Meridian – Grădina Ritualurilor/Garden of Rituals

 

Foto: Sorin Antonescu

Festivalul Meridian din acest an s-a deschis în data de 3 noiembrie cu concertul ansamblului de percuție Game al UNMB. Sugestiv imaginat sub egida universului „Grădinilor Sonore”, întregul festival urma să ne deslușească un itinerariu inițiatic ce a debutat astfel în „Grădina Ritualurilor”, intermediată de sonoritatea, culoarea, varietatea, dar și potențialul ritualic al instrumentelor de percuție. Am fost martorii unui program divers în care au strălucit în egală măsură șase momente artistice. Muzicienii, de un înalt nivel interpretativ, au purtat publicul printr-un carusel de emoții, oscilând între liniște și suspans, energie și rațiune, exaltare și serenitate.

Concertul a debutat cu FinAlpha de Octavian Nemescu, o lucrare ce semnifică ideal începutul și sfârșitul, forma sa de ramă încadrând armonios debutul și încheierea serii. Imaginată pentru trombon (Florin Pane), percuție (Alexandru Matei) și mediu electonic, lucrarea dezvoltă o simbolistică aparte. Ea rememorează evenimentele revoluționare din spațiul est-european, în special căderea comunismului, marcând sfârșitul de secol și mileniu, sub semnul „Morții și Renașterii în Lumină și Adevăr”. Pe principiul „sfârșitul este conținut în început”, prima parte a lucrării, intitulată „Final”, este descrisă drept o „punte descendentă de sfârșituri”. Banda electronică peste care s-au suprapus cu vitalitate instrumentul solist (trombonul cu două pavilioane) și sonoritățile percuției (simantra, 3 bongos, 2 tom-tom, tobă mare, gong piccolo, gong moyen, gong grave, tamtam), au generat o atmosferă vibrantă, puternică, atrăgătoare ctre spiritul grădinii ce avea să adăpostească ritualul. Puntea descendentă de sfârșituri cuprindea elemente diverse, salturile susținute ale trombonului pe dedesubtul unei țesături oscilante generate de bandă, cu intervenții distincte ale instrumentelor de percuție dând impresia unei imagini înnorate, ca în așteptarea furtunii.

Momente de liniște covârșitoare, alternanțe de pulsații ritmice obsesive, ajung a se suprapune generând progresiv o acumulare intensă în lucrarea lui Joji Yuasa, Interpretation no. 2 (1983). Cei doi soliști, Alexandru Matei și Sorin Rotaru, au transpus ascultătorii într-un cadru imaginar maiestuos, cu sonorități deosebite, construite în dialog. În trei secțiuni, dintre care prima și ultima sunt dominate de pulsații ritmice diverse, deseori în contratimp, zona mediană intervine cu sunete lungi și surprize timbrale. Imaginea muzicală astfel construită părea extrasă dintr-o lume fantastică. Dincolo de bogăția culorilor, în lucrarea lui Yuasa sunt spectaculoase suprapunerile polimetrice și poliritmice pe două, trei sau chiar patru paliere.

Ritualul grădinii a adus mai apoi o atmosferă dansantă odată cu apariția lucrării Dans pentru trio de percuționiști a compozitoarei Diana Vodă, în interpretarea studenților Horia Stanciu, Vlad Polgar și Alexandru Stroe, conduși de Alexandru Matei. Lucrarea, susținută și structurată timbral de un număr consistent de instrumente (timpani, gonguri, toba mare, toba mica, tam-tam, wood-block, maracas, sognali, cowbells, bongos, cinel, toacă, vibrafon, marimba,  trianglu etc.), a îmbinat elemente de virtuozitate cu pasaje cantabile, expresive. În forma unui rondo, cu episoade tematice repetate și momente diverse din punct de vedere al combinațiilor timbrale, piesa prezintă un tablou coregrafic imaginar. Din pricina dificultății scriituri, în secțiunile cu o pregnanță ritmică accentuată, în interpretare s-a întrezărit nevoia unei coordonări mai clare a accentelor ritmice cu cele metrice.

Antifonie de Adrian Iorgulescu pentru percuție solo, interpret Alexandru Matei, se distinge drept o serie de dialoguri între cele două oglindiri ale eului uman, ca tentativă de cunoaștere și repliere a acestuia la propria existență și ca experiență extrasenzorială. Încă din incipit, esența acestor personalități marcante este conturată prin atribuirea sonorității a două instrumente diferite, însă tot odată asemănătoare. Prin scriitură și timbru, compozitorul reflectă două lumi complementare: marimbafonul intervine preponderent în nuanțe mari, fiind suprapus ca un comentariu extrovert asupra vibrafonului ce prezintă un discurs în nuanțe reduse, eteric, gri, interiorizat. Cuvintele rostite de interpret – „da”, „nu” – sunt folosite ca elemente ale dedublării sinelui. Această „convorbire” sonoră se liniștește în secțiunea „Cantabile”, unde melodia capată caracter ingenuu. Momentul de acceptare a conflictului eului este prezentat de intervenția vocii feminine, prin întrebările muzicale configurate pe cuvintele „eu”, „tu”, semnificând dizolvarea în două prezențe distincte. Cele două voci folosite în piesă, vocea bărbătească (da, nu) și vocea feminină (eu, tu), pot simboliza de asemenea dualitatea yin și yang reunită, sau o trimitere către nașterea celor două genuri din mitul androginului.

Dedicată ansamblului Game, lucrarea Noesis a compozitoarei Doina Rotaru, pentru cvartet de percuționiști, este structurată pe ideea unei simbioze dintre rațiune, intuiție și sensibilitate. Interpreții Vlad Polgar, Horia Stanciu, Liria Țigăeru și Alexandru Stroe, conduși de Alexandru Matei, s-au transpus în acest ideal artistic, reușind să dezvolte cu măiestrie momentele muzicale complexe ale acestei lucrări. În procesul de evoluție continuă, structurat pe trei secțiuni ce corespund celor trei categorii de instrumente muzicale de percuție (lemne membrane și metale), compozitoarea a cultivat în totalitate valențele expresive generate de aceste surse sonore.

Cum anunțam din deschidere, finalul concertului a fost destinat celei de-a doua părți a lucrării FinAlpha de Octavian Nemescu. „Alpha”, o „punte ascendentă de începuturi”, aduce speranța că în fiecare sfârșit există un început.

Concertul ansamblului Game – condus și organizat cu energie și imaginație de Prof. Univ. Dr. Alexandru Matei – a purtat și de această dată publicul pe traiectorii muzicale diverse. Tinerii interpreți, alături de maestrul lor, au reușit să ridice și de această dată nivelul prezenței scenice într-o reprezentație remarcabilă. Acest prim concert al Festivalului Meridian a deschis galeria „Grădinilor sonore”, lumi imaginare cu o varietate de culori timbrale, trasee muzicale pline de emoție, ce au dus gândul la zugrăvirea unei imagistici cuceritoare pe tot parcursul festivalului.

INTRADA 2019

Festivalul Internaţional de Muzică Nouă INTRADA – Urme, vestigii, relicve, ediţia a VI-a (director artistic: Sorin Petrescu, artist vizual: Mihai Donici), se va desfăşura la Timişoara, între 15 – 22 noiembrie 2019, după următorul program:


Vineri, 15 noiembrie 2019
Ora 19:00, Sala Capitol
Concert simfonic
Orchestra Filarmonicii din Arad – dirijor: Cristian Lupeş – soliste: Andreea Dumitrescu (pian), Andreea Olariu (pian) – Cristian Iacob (narator)
Teodor Ţuţuianu, Tablouri dintr-o revoluţie; Robert Dycke,  Dithyrambus (p.a.a.); Livia Teodorescu – Ciocănea, Concertino buffo – omagiu lui Charlie Chaplin; Ayal Adler, Voyages (p.a.); Irina Odăgescu Ţuţuianu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte; Laura Manolache, Jalba.

Sâmbătă, 16 noiembrie 2019
Ora 20:00, Sala Atena a Hotelului Timişoara
Fagot după vin sau vin după fagot?
Recital organizat în parteneriat cu RoVinHud Wine Show - Cvartetul Fagotissimo al Filarmonicii din Bacău: George Hariton, Mihai Timofti, Mihai Badiu
Victor Bruns, Trio op. 97; Claudio Leonardi, Divertimento op. 92; Chronis Papamoschos, Grey Light; Ray Naessen, Acer campestre; Victor Bruns, Suita nr. 2 op. 68.

Duminică, 17 noiembrie 2019
Ora 17:00, Liceul Waldorf
Spectacol de muzică şi teatru de păpuşi
În căutarea instrumentelor muzicale - Muzica: Dan Simion – Interpreţi: Dorin Cuibariu şi Andrei Cuibariu (clarinet şi instrumente tradiţionale), Dan Simion (pian), Roxana şi Doru Maniu (actori păpuşari).

Luni, 18 noiembrie 2019
Ora 19:00, Sala Mihai Perian a Liceului de Artă Ion Vidu
Răbojul interpreţilor timişoreni - Cristian Ardelean (bariton), Andreea Olariu (pian), Ansamblul Atem: Cristian Miclea (clarinet), Cristina Mălăncioiu (vioară), Victor Andrei Părău (pian), Marko Ristic (acordeon)
Sigismund Toduţă, Răboj pentru bariton şi pian, Ermetism pentru bariton şi pian; Remus Georgescu, Nocturnă pentru bas/bariton şi pian, De profundis pentru bas/bariton şi pian; Ziv Cojocaru, Bbbeeezzz pentru vioară, clarinet / clarinet bas şi pian (p.a.); Sebastian Androne – Nakanishi, Mnemo pentru vioară, clarinet şi pian (p.a.a.); Marko Karanfilovski, White Noise pentru acordeon (p.a.a.); Filippo Perocco, Resina (p.a.a.).

Marţi, 19 noiembrie 2019
Ora 19:00, Sala Mihai Perian a Liceului de Artă Ion Vidu
Shalll We Dream? Passion… trombon… cor… decor - Barrie Webb – Anglia (trombon), Sorin Petrescu (pian), Doru Roman (percuţie), Corul pe voci egale al Liceului de Artă Ion Vidu (dirijor: Maria Gyuris), Sorana Petrescu (proiecţii)
Katsumi Yokoyama, Traces II (p.a.); Michael Atherton, Shall We Dream (din The Mahogany Ship, soliste: Daria Guţi şi Sarolta Vass); Jukka Linkola, Primitve Music: III. The Candle Song, V. The Joiku; Gabriel Mălăncioiu, Red Time (p.a.a.); Horst Lohse, Moments de passion; Gyu-Bong Yi, Vertraumt IV (p.a.); Roberto Reale, Bachspuren (p.a.); Stuart Greenbaum, Trei miniaturi (p.a.): Looking to the Future, Fragments of Gratification, Fanfare for Elisabeth; Andrei Tănăsescu, Creşteau în cer a lui aripe; Mihai Măniceanu, Riffs and Solos (p.a.a.).

Miercuri, 20 noiembrie 2019
Ora 19:00, Sala Capitol
Respiraţii nocturne, recital de pian - Michael Tsalka – Israel / Olanda (pian), Doron Kaufman – Israel (live electronics), Marko Ristic (acordeon), Cristian Ardelean (bariton)
Joan Hosep Gutierrez, Preludiu şi Fugă (p.a.); Violeta Dinescu, Telomer: Homage à George Enescu; Jensvraa, Evening Falls on the North Sea (p.a.); Dan Dediu, Hymn, Yehezkel Braun, Patru piese pentru pian (p.a.), Mieczyslaw Weinberg, Fuga, Mazurka; Doron Kaufman, Breathing Relics (p.a.a.); Sergey Yevtushenko, White Nights (p.a.); Diana Blom, Two Cloud Studies (p.a.); Gabriele Toia, Nocturna nr. 3 (p.a.); Leonardo Coral, Sonata nr. 4.

Joi, 21 noiembrie 2019
Ora 19:00, Bastionul Theresia Mansardă
Seara chitarelor, în parteneriat cu Asociaţia Culturală Beli Bagrem şi Asociaţia Compania Volutarte din Timişoara - Stefan Šalarevič - Serbia (chitară)
C. Domeniconi, Kuyunababa; Y. Yacon, Sakura; D. Bogdanovič, Balkanske minijature (p.a.); V. Ivanovič,, Cafe 2 (p.a.); L. Brower, Elogia de la danca; R. Dyens, Tango an Skai; L. Brower, Un dia de novembre; M. Tadič, Walk Dance (p.a.); H.V. Lobos, Etida 11 - Frederik Munk Larsen – Danemarca (chitară) – Axel Borup-Jørgensen, Morceaux op. 73b (p.a.); Bent Sørensen, Melancholy Dances (p.a.), Shadow Siciliano, Midnight Mazurca, Angelus Waltz; Dolls March; Gabriel Almasi, Suspin (p.a.); Erika Vega, Y Sueña que su sueño se repite (p.a.).

Vineri, 22 noiembrie 2019
Ora 19:00, Sala Capitol
Concert simfonic
Orchestra Filarmonicii Banatul - dirijor: Romeo Rîmbu – Ion Bogdan Ştefănescu (flaut Muramatsu), Emil Vişenescu (clarinet), Andreas Hoffmann – Germania (orgă), Doru Roman (percuţie), Stephane Borel – Elveţia (percuţie), Armin Sommer – Germania (percuţie), Axel Fries – Germania (percuţie)

Călin Ioachimescu, Concert pentru flaut şi orchestră; Theodor Ţuţuianu, Vestigii pentru orgă şi orchestră (p.a.a), Adrian Iorgulescu, Ipostaze II. Concert pentru clarinet şi orchestră; Violeta Dinescu, Tabar pentru patru percuţionişti şi orchestră