Știți că grecii din vechime aveau câte un zeu pentru fiecare vânt: Zefirul era vântul blând al primăverii, Boreu vântul uscat și dur al iernii, Not vântul furtunos al verilor toride, cel care ridică tornade de praf etc. Adriana Toacsen, o forță a naturii, a fost aseară suma tuturor fenomenelor atmosferice în concertul „Bisuri contemporane”, concert realizat în cadrul proiectului Encore, în cadrul căruia ne-a oferit o paletă fantastică de stări, culori și idei, de la delicatețe (Diana Rotaru – „Debumessquisse”, Sebastian Androne-Nakanishi – „lip of fate”), la reflectarea muzicală a stărilor psihice patologice/speciale (Rubin Szabo – „Malneirophrenia”, Cristian Bence-Muk – „Schizophrenia”), la piese inspirate din tumultul și haosul vieții contemporane (același Cristian Bence-Muk, dar și Andrei Petrache – „Vertij”, într-o ambianță jazzy), la umorul aflat la granița cu absurdul (Gabriel Mălăncioiu – „Typoncello”, Irina Perneș – „Old Women Falling Out”, Cătălin Crețu – „Pendulum”), la reinterpretarea contemporană a unor muzici mai vechi (mai evidentă la Andrei Virgil Popescu – „Allemande à la Chopin”, mai discretă la aceeași Diana Rotaru) sau folosirea acestora ca reper, fără aluzii directe la ele (Sabina Ulubeanu – „Sturm und Drang”), la piese cu o puternică componentă „vizuală” (Dan Dediu – „Le vent de Transylvanie” – unde sugestiile vântoase au fost prezente la propriu, nu doar metaforic, cum am spus în introducere și… subsemnatul, cu „Mirror Spiders”, dar și mulți alții, deja enumerați). În unele lucrări a fost folosită tehnica pianistică tradițională, dar în altele a fost speculată tehnica extinsă (pieptene, degetare, pungi de hârtie,… vocea pianistei) sau elemente de teatru instrumental (mă opresc aici, că deja am dat prea mult „din casă”).

Un tur de forță de aproape o oră jumătate, în care performanța interpretativă s-a împletit cu prezentări binevenite, utile pentru punerea în context, ale compozitorilor și lucrărilor din program – plus scurte anecdote și amintiri. N-am realizat până nu m-am găsit în sală, față în față cu pianistul, că un concert de „bisuri” presupune o asemenea prestație „sportivă”: bisurile sunt prin excelență demonstrative, axate pe spectaculozitatea tehnică și pe condensarea în câteva minute a unui conținut expresiv bogat. Mi s-a părut aproape inumană performanța Adrianei Toacsen și, spre bucuria mea, lucrările aduse pe scenă au fost asumate în proporție de 100%, n-au fost cântate pur și simplu, a fost mai mult de atât. Mă consider norocos că Adriana m-a programat, că… îi place piesa mea și găsește pretexte și contexte s-o cânte.

Multe felicitări Adrianei și tuturor compozitorilor din proiect! Un dublu set de piese vii, captivante, pe care timișorenii, ieșenii și bucureștenii vor avea ocazia să le asculte/vadă/trăiască, în zilele care urmează. Sunt de neratat aceste evenimente, le recomand din inimă!