Cronică: Debut de MERIDIAN
MERIDIAN 2018
Vlad Văidean: Debut de Meridian
Un recital cu adevărat deosebit a marcat deschiderea celei de-a XIV-a ediții a Festivalului Meridian. Tocmai acest fapt m-a frapat, înainte de toate: că rolul inaugurator i s-a acordat unui recital de cvartete de coarde, aproape toate cântate în primă audiție absolută. E o opțiune pe m-am simțit tentat să o interpretez ca pe un fel de declarație de intenție, ca o expresie esențializată a naturii oricărui festival dedicat muzicii contemporane. Căci ce alt tip de muzică rămâne etalonul profunzimii deopotrivă intelectuale și afective dacă nu tocmai cvartetul de coarde? Cum altfel dacă nu ca un manifest poate fi interpretată așezarea în cap de listă a celui mai cerebral și introspectiv gen muzical, care a căpătat reputația istorică a celei mai redutabile pietre de încercare pentru măiestria și maturitatea oricărui compozitor, care îi provoacă deopotrivă pe interpreți și ascultători la căutarea plăcerii în efortul concentrării spirituale?
Pregnantă a fost impresia generală de defilare a unor semnături creatoare perfect închegate, stăpâne pe propriile mijloace și posibilități. Din fiecare lucrare prezentată a reieșit această siguranță a meșteșugului și a afectului, ceea ce nu înseamnă altceva decât maturitate creatoare, ajunsă în posesia unei individualități distincte, pe linia căreia se afirmă consecvent, redimensionându-și, eventual lărgindu-și preocupările și obsesiile proprii. S-ar putea crede că o astfel de trăsătură e sesizabilă mai degrabă de către cei deja familiarizați cu stilurile compozitorilor respectivi; totuși, punctul forte al maturității creatoare rezidă tocmai în eficiența cu care îi convinge până și pe neofiți că are într-adevăr ceva de spus (virtute cardinală, ce nu e deloc democratic distribuită), că știe de unde vine și încotro se îndreaptă. În plus, dincolo de amprenta personală a fiecărui compozitor, a părut să subziste undeva, în adâncuri implicite, sentimentul apartenenței la o aceeași școală de compoziție.
De pildă, chiar cel mai tânăr autor – Roman Vlad – s-a dovedit în cvartetul Vibrații atașat de binecunoscuta paradigmă postenesciană a doinirii eterofonice, pe care a alternat-o cu discrete dinamizări, făcând-o să vibreze pe nivele variate de intensitate afectivă: a adus-o mai întâi în pragul elegiei, apoi în cel al tânguirii dramatice, până când s-a înscris pe traiectoria purificării finale, cantonată în registrul acut. S-ar putea spune, de fapt, că fiul a învățat lecția tatălui, căci același scenariu expresiv – să-i zicem „în căutarea paradisului pierdut” – și același dozaj ireproșabil între stări au putut fi regăsite și în duetul de viori Sonorități din flori albastre al lui Ulpiu Vlad: și aici discursul a început prin a levita în propria-i stază onirică și melismatică, de evidentă sorginte postenesciană, pentru ca mai apoi să capete, aproape pe nesimțite, irizații dramatice, retopite în final în aceeași puritate melopeică din care au izvorât.
Mai narative, mai pastelate s-au dovedit cvartetele lui Adrian Pop (Pas de quattre) și Dan Dediu (Axis). Deși de facturi stilistice diferite, ambele au captivat prin diversitate și prin știință a contrastelor: primul a oscilat, pe de o parte, între ticăituri, structuri imitative, ostinato-uri și acumulări motorice nelipsite de o anume vervă șostakoviciană, iar pe de altă parte a oferit la răstimpuri spațiu de desfășurare unor cantilene generoase, aproape neoromantice. Cel de-al doilea a creionat un scenariu expresiv bizar, un fel de simbolizare sonoră a reprimării psihologice care, cu cât persistă mai mult, cu atât se soldează în cele din urmă cu răbufniri mai copleșitoare: gesturile pointiliste au predominat inițial, instaurând misterul apăsător al răsuflării tăiate, zădărnicind fiecare încercare a unor mecanisme ritmice ghidușe sau a unor strigăte omofone tragice de a ieși la suprafață și de a închega fluența. Acestea s-au emancipat însă ulterior, ajungând să alterneze fulgerătoare și să se suprapună într-o goană macabră, al cărei punct concluziv a părut să survină într-un mod oarecum aleator.
Dar probabil cel mai acaparant și solicitant (atât tehnic, cât și expresiv) a fost Cvartetul de coarde nr. 5 al lui Adrian Iorgulescu: angrenat la rândul lui în zona aceleiași trepidații vehemente care nu suportă stagnarea, în miezul căreia fermentează neîncetat nevoia direcționării ferme a fiecărui gest, acest cvartet a convins prin robustețe și aplomb, prin rigoarea concepției formale care nu lasă absolut nimic la voia întâmplării și care e deopotrivă capabilă să-și țină ascultătorii cu sufletul la gură.
Dar nu în ultimul rând trebuie adăugat că, mai mult decât oricare alt tip de muzică, cea contemporană este profund dependentă de dăruirea și profesionalismul interpreților, nu prea numeroși, care aleg să o promoveze. De aceea, pentru faptul că au făcut posibilă înțelegerea și trăirea în condiții ideale a valoroaselor lucrări tocmai descrise, membrii cvartetului Gaudeamus – Lucia Neagoe (vioara I), Raluca Irimia (vioara II), Leona Varvarichi (violă) și Ștefan Neagoe (violoncel) – merită cuvinte de laudă. Seriozitatea și lipsa de ostentație cu care s-au angajat în pretențioasele partituri abordate au ilustrat perfect ceea ce Ulpiu Vlad, directorul artistic al festivalului, a enunțat ca fiind preocuparea de căpătâi a muzicienilor participanți la Meridian: „…să afli ce ai făcut tu prin muzică, iar nu neapărat ce ai primit de la ea”.