INTERVIU: Diana Moș (Meridian 2019)

Iulia Alexandra Chertes: MERIDIAN 2019 – SONIC GARDENS: Interviu cu violonista Diana Moș

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Paul Buciuta

În cadrul celei de-a 15-a ediții a festivalului internațional de muzică nouă MERIDIAN, organizat de Secțiunea Națională Română a ISCM (International Society for Contemporary Music) prin UCMR, a avut loc, în data de 7 noiembrie 2019, un recital de excepție susținut de violonista Diana Moş şi pianistul Mihai Măniceanu, sub titlul „Grădina Clasică”. Concertul a fost co-organizat de Casa Artelor „Dinu Lipatti”.

Stimată doamnă Diana Moș, vă mulțumesc pentru timpul acordat acestui interviu pe marginea festivalului MERIDIAN. „Grădinile sonore” nu urmăresc doar să delecteze sau să propună niște experimente muzicale, ci să transmită un gând, o viziune. Ce ne puteți împărtăși în legătură cu încărcătura ideatică a festivalului?   

D.M.: Consider că este salutară, constituind o modalitate foarte atractivă și sugestivă de prezentare a acestui gen de muzică pentru public, mai ales pentru cel neprofesionist. Melomanii care ascultă cu precădere muzică clasică și romantică au nevoie, cred, de anumite jaloane ideatice, care să le stimuleze imaginația și să le suscite interesul pentru un exercițiu intelectual, pornind de la muzica ascultată sau venind în întâmpinarea acesteia.  

„Grădinile sonore” se deschid pentru prima dată în afară de București, și în Arad, Timișoara, Cluj și Sibiu. Cum vedeți această desfășurare simultană a evenimentelor din cadrul Meridian? Ne puteți vorbi despre beneficiile ei? 

D.M.: Cred că orice extindere a unui festival muzical în afara granițelor Bucureștiului este îmbucurătoare, cu atât mai mult a unui festival de muzică contemporană! Este, desigur, o mare provocare din punct de vedere organizatoric, cu toate dificultățile de ordin financiar pe care le traversăm în momentul de față, dar sunt convinsă că merită tot efortul. Sunt artiști importanți din toată lumea, compozitori și interpreți, care vin astfel în contact direct cu centre culturale importante din România, altele decât capitala. Și dacă artiștii comunică oricum mai ușor între ei, alta este situația publicului, care ar trebui, de fapt, să fie principalul beneficiar al acestui demers. Se consideră, în general, că pentru acest tip de muzică există un public foarte restrâns, că domeniul în sine al muzicii contemporane este unul de nișă. Educația joacă un rol determinant în atragerea și în formarea publicului, dar ca o primă condiție trebuie să îi oferi accesul la actul cultural, oricât de exclusivist ar părea.  

Cum ați descrie, din perspectiva interpretului, piesele pe care le-ați abordat în concertul de joi seara? 

D.M.: Muzica pe care am prezentat-o în recital împreună cu pianistul Mihai Măniceanu a fost de o factură foarte diversă. Fiecare lucrare ne-a solicitat într-un mod aparte.

Prima din recital, Hidden Gazebo de Karel Volniansky, propune o muzică foarte rafinată, cu un colorit diafan, în tonuri și sonorități delicate. O bună sursă de inspirație pentru noi a constituit-o chiar titlul lucrării, care se referă la pavilioanele (foișoarele) din parcuri ferite privirilor, care se dezvăluie cu discreție doar din anumite unghiuri. Nu lipsesc nici unele aluzii implicite sau chiar explicit notate în partitură cu trimitere la anumite citate muzicale, cum ar fi muzica lui Charles Ives.

A doua lucrare este cea compusă de Bogdan Vodă, Sonata con alcune licenze, și care ne introduce într-un univers sonor centrat pe ideea de dans, nu atât ca mișcare exterioară, cât ca prezență afectivă mai mult sau mai puțin conștientă, a cărei pulsație trece de la vals la tango, fără a apela neapărat la pattern-urile consacrate, ci doar păstrând un vag parfum sentimental. Și de această dată (coincidență!), ca în cazul lucrării lui Karel Volniansky, este invocată aluziv și obsesiv, totodată, muzica lui Charles Ives.

A treia lucrare din recital, Introducere și Allegro pentru vioară solo, a fost de fapt o adaptare a lucrării scrise de Dinu Lipatti pentru flaut solo. Autorul urmărește un filon „românesc”, cu o primă secțiune mai liberă, ca un lamento, amintind de o doină, pentru ca energia și ritmul să se schimbe radical în a doua secțiune, adoptând sonoritățile antrenante ale unui joc popular românesc.

Următoarea piesă din program, Subito de Witold Lutosławski, este o lucrare pe care o putem considera „clasică” în muzica de gen. Este caracterizată de o explozie de energie și de virtuozitate, solicitând deopotrivă protagoniștii atât din punct de vedere individual, cât și interactiv. O condiție sine qua non pentru buna reușită a interpretării acestei piese, foarte reprezentativă pentru literatura violonistică a celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea, o reprezintă o perfectă colaborare între vioară și pian.

Lied de Beat Furrer, penultima lucrare din recital, a ridicat o altfel de problematică. Tratat după o tehnică minimalistă, discursul muzical este judicios controlat de către autor, chiar dacă există o aparență înșelătoare de aleatorism în privința apariției fiecărei intervenții muzicale a celor doi instrumentiști. Pe parcursul întregii lucrări, protagoniștii trebuie să evolueze în tempo-uri diferite unul față de altul, momentele de sincronicitate constituind excepția, „accidentul”. De fapt, fiecare eveniment sonor este calculat la secundă de către compozitor, care propune astfel o formă extremă de exercițiu intelectual, în care „defazările” sunt milimetric prevăzute și perfect asumate.

În finalul recitalului am prezentat Glosa de Nicolae Brânduș, care este o lucrare de o mare consistență și încărcătură emoțională. Cu o poetică inspirată de Cartea tibetană a vieții și a morții a lui Sogyal Rinpoche, muzica urmează un traseu al vieții și al morții, după cum declară autorul, în care se succed, de-a lungul părților contrastante, simbolurile elementelor primordiale ale Universului din tradițiile inițiatice ale Orientului (apă, foc, aer, pământ) și care evoluează către împlinire (Lùmina), încheindu-se cu o rugăciune a Sfântului Francisc (Cantio). În textul muzical regăsim o serie de „aluzii culturale” din muzica lui Liszt, Ravel, de Falla, Messiaen, Musorgski. Din punct de vedere interpretativ, partitura reprezintă o adevărată provocare, solicitând la maximum abilitățile tehnic-instrumentale ale interpreților și capacitățile acestora de implicare emoțională. Trebuie să remarc performanța deosebită pe care a realizat-o Mihai Măniceanu, atât prin pianistica de înaltă clasă, impusă fără drept de apel de factura scriiturii, cât și de gradul de înțelegere și de comunicare muzicală, fără de care nu am fi ajuns la realizarea acestei partituri atât de solicitante. De altfel, am beneficiat îndeaproape de sfaturile compozitorului Nicolae Brânduș cu ocazia înregistrării acestei lucrări în studioul UNMB, cu concursul ultra-competent și super-profesionist al doamnei Florentina Herghelegiu, ca maestru de sunet.

Concertul de joi seara a propus două compoziții noi, Hidden Gazebo de Karel Volniansky și Sonata con alcune licenze de Bogdan Vodă. Ca interpret, în momentul în care redați o piesă în primă audiție absolută, desigur nu există posibilitatea de a vă raporta la alte viziuni interpretative. Reprezintă acest lucru o dificultate în plus? 

D.M.: Nu neapărat! Din principiu, orice partitură conține toate „instrucțiunile” necesare în vederea interpretării. Când abordezi un text muzical, trebuie să îți dai seama de alcătuirea lui interioară și să decelezi principiile de ordine care îl structurează. Ca interpret, îți creezi o viziune despre mesajul lucrării și tipul de energie pe care muzica îl transmite pornind în primul rând de la partitură, și numai odată ce această viziune proprie este conturată și susținută cu argumentele tale, o poți confrunta cu alte versiuni interpretative. Nu voi insista  asupra acestor aspecte, a curs multă cerneală pe marginea subiectului interpretării și s-au exprimat diverse opinii, de-a lungul timpului, dacă accentul ar trebui pus pe intentio auctoris, intentio operis sau intentio lectoris.

Personal, am convingerea că o operă muzicală are o „viață” proprie și că interpretul joacă un rol esențial în a-i dezvălui sensul și multiplele straturi semnificative, în funcție de valoarea și complexitatea lucrării respective, evident, dar și de propria lui pregătire, inteligență și sensibilitate muzicală. Desigur, pentru un artist profesionist este foarte important să fie la curent cu stilistica interpretării; reprobabilă mi se pare adoptarea automată a unor soluții de interpretare fără susținerea interioară și ideatică a acestora. Ajungem astfel la niște clone mai mult sau mai puțin perfecte, pe dinafară, dar fără autenticitate și, într-un fel, fără suflet.

Pe de altă parte, este un privilegiu să lucrezi cu compozitorul, să îi afli direct propria viziune asupra lucrării pe care a creat-o. Asta nu înseamnă, însă, că nu rămân deschise și alte posibilități și direcții de interpretare! După cum spuneam, opera muzicală își are propria viață, independentă chiar de a autorului ei.

Revenind la cazurile amintite, la lucrările semnate de Karel Volniansky și Bogdan Vodă, compuse special pentru Festivalul Meridian, am fost încântați să ne întâlnim și să lucrăm împreună în acest context, compozitori și interpreți. Karel Volniansky a venit de la Ierusalim pentru acest concert și s-a implicat foarte mult. Cu Bogdan Vodă, deși ne vedem deseori în viața cotidiană, nu avem așa un prilej fericit de colaborare muzicală; de obicei diversele treburi administrative ne ocupă mai mult timp decât ne-am dori, astfel că ajungem să fim recunoscători pentru ocaziile în care chiar ajungem să facem muzică! În cazul amândurora, cred că nu greșesc dacă spun că intuițiile noastre interpretative, a lui Mihai și a mea, au coincis, la modul general, cu intențiile compozitorilor, rămânând doar unele chestiuni de detaliu și de culoare pe care le-am aprofundat în lucrul împreună.  

Metafora grădinii muzicale sugerează proiecția unui spațiu interior, construit, organizat în jurul unei idei a creatorului. Am putea asocia și o altă metaforă muzicii contemporane? Spre exemplu, considerați că am putea descrie muzica nouă în termenii unei frontiere „împinsă” mereu mai departe? 

D.M.: De ce nu? Totuși, ar trebui să fim conștienți că nu în mod obligatoriu muzica „nouă” chiar aduce ceva „nou”!

Recitalul dumneavoastră a fost susținut alături de pianistul Mihai Măniceanu. Cum vedeți această colaborare? 

D.M.: Mă bucur foarte mult de fiecare dată când avem ocazia de a cânta împreună. Consider că este o oportunitate specială pentru mine (și pentru public, sper!) să colaborez cu artiști care au și o altă perspectivă asupra muzicii. Mihai Măniceanu este în primul rând compozitor, și acest lucru își pune amprenta asupra demersului său interpretativ. Caut să învăț și să îmi îmbogățesc experiența muzicală ori de câte ori am prilejul, așa cum s-a întâmplat și în cazul de față ori în alte situații, cum au fost unele colaborări anterioare cu Dan Dediu în ipostaza nu doar de compozitor, dar și de pianist sau dirijor, sau cu Valentina Sandu-Dediu, deopotrivă muzicolog și pianist-interpret. Cred cu convingere că acest tip de interacțiune muzicală extinsă pe multiple planuri ar trebui încurajat și cultivat, în beneficiul tuturor. Fenomenul muzical este deosebit de complex și deschis unei multitudini de abordări, doar noi trasăm eventuale limite sau granițe – sau nu! Depinde de noi înșine!  

Vă mulțumesc! 

Comments are closed.