Gabriela Bejan: „Into My GongSelf” în festivalul MERIDIAN 2019 „Grădini Sonore”: Interviu cu Mihaela Vosganian

Interviu preluat de pe OnlineGallery.ro

Foto: Ana Negoita

Fondatoarea trans-realismului arhetipal în artă, Mihaela Vosganian a propus anul acesta pentru „Grădina Zen” din cadrul Festivalului Meridian (care a avut loc vineri 8 noiembrie 2019, în Studioul de Operă şi Multimedia al Universității Naționale de Muzică din Bucureşti) spectacolul Into My GongSelf. Prin această orientare estetică spirituală, artista și compozitoarea Mihaela Vosganian a contopit cu mult curaj o lume a imaginarului multi-dimensional. 

Cum a luat naștere Into My GongSelf?  

M.V.: Inițial nu era o piesă gândită pentru muzică, ci pur și simplu făcea parte din modulele mele de terapie vibrațională. Este modulul care se numește Tao Yoga Gong. Eu am trei module de astfel de terapie, acesta fiind unul dintre ele. Raluca a venit cu ideea să facem o versiune spectaculară, ea având niște sculpturi care vorbesc despre întregirea sinelui care s-ar potrivi. Astfel, ne-am gândit cum să transformăm conceptul acesta pentru scenă. Eu fac terapiile o dată pe lună (de lună plină, de lună nouă), fiind niște sesiuni mai speciale pentru oamenii deschiși spre zona spirituală. Lucrarea este o versiune care a funcționat, am dus-o și în străinătate, fiind foarte bine primită. Am făcut-o și în București de mai multe ori, în diverse locuri, prima dată aici, la Universitatea Națională de Muzică București.

Care sunt provocările sau dificultățile întâmpinate de-a lungul interpretării? 

M.V.: Din păcate a fost extrem de frig. Deși cei din Conservator s-au străduit să de-a drumul la instalații, n-au reușit. Frigul îți poate periclita vocea, stai puțin cu stres, una e să cânți pe cald, una e să cânți pe rece. Condițiile în mod normal ar trebui să fie foarte bune ca să nu-ți afecteze vocea sau mișcarea. Eu folosesc o tehnică mai neobișnuită, o tehnică șamanică, cu multifonice.

Cu ce v-ati propus să plece publicul după această experiență? 

M.V.: În mod ideal, pentru cei care au deschidere spirituală, muzica asta te duce într-o stare de conștiință extinsă; adică nu e doar muzică, cum te duci în mod obișnuit la un concert și vizionezi ceva, este mai mult de atât, este o meditație, o provocare de a intra într-o stare transpersonală. Așa fac muzica în ultima vreme, foarte multe dintre lucrările mele sunt la granița cu meditația și ritualul. Foarte multă lume vine și îmi spune că „la un moment dat aproape că am plecat, nu mai eram aici”. Li se pot întâmpla unora chiar niște trăiri speciale, dar acum depinde cum pornești la drumul ăsta și cum accepți. Oamenii care nu sunt profesioniști în zona muzicală sunt mai deschiși pentru că nu au prejudecăți. Muzicienii sunt într-un festival de muzică contemporană, așteaptă anumite lucruri, iar dacă le dai ceva complet diferit, adică le schimbă paradigma, s-ar putea să fie surprinși și să nu știe cum să reacționeze. În general, știu de la publicul obișnuit că foarte mulți reușesc să intre în stări mai speciale.

Rodica Andreea Pitic: Interviu cu Bianca și Remus Manoleanu

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Paul Buciuta

Cu o implicare deosebită și o atracție vădită pentru muzica nouă, Bianca și Remus Manoleanu formează un duo muzical ce susține adesea promovarea muzicii contemporane de lied din România. Cei doi au interpretat și în cadrul Festivalului Internațional Meridian un program muzical inedit, ce ne-a purtat într-o grădină a cântecelor în care s-au îmbinat pasiunea  interpretativă cu un repertoriu contemporan spectaculos. Evenimentul a avut loc în data de 8 noiembrie, la Casa Artelor „Dinu Lipatti”. 

Duo-ul muzical și „familial” pe care îl formați împreună cu soprana Bianca Manoleanu se implică activ în evenimente dedicate muzicii contemporane. Cum se vede, din perspectiva interpretului, peisajul muzicii contemporane din Romania?

R.M.: Este un merit extraordinar al Uniunii Compozitorilor, al Universităților de Muzică, dar  și al multor centre culturale, unde cântăm foarte multă muzică românească. Vorbim de orașe precum Bistrița, Satu-Mare, Baia-Mare, Suceava, în special Iași – unde este meșterul neîntrecut Bujor Prelipcean, cel care tutorizează muzica în Iași și nu numai –, Constanța, Bacău – unde directorul actual al Filarmonicii e foarte dedicat muzicii românești, unde se organizează și Festivalul „Liviu Dănceanu”. De asemenea, în București au loc anual cele două celebre festivaluri de muzică contemporană Meridian,  în toamnă, și SIMN în primăvară.

Ce ne puteți spune despre repertoriul pe care l-ați  interpretat în Festivalul Meridian? 

B.M.: Ca de obicei, repertoriile pe care le alegem sunt parțial solicitate de către organizatori, parțial alese de noi, multe prime audiții absolute, numeroase lucrări cu dedicație din partea autorului. Ne place în mod deosebit tot ceea ce este nou, și urmărim cu interes impactul lucrărilor asupra publicului. Avem bineînțeles o bucurie în a descoperi muzica scrisă în zilele noastre.

De data aceasta, solicitarea din partea organizatorilor s-a referit la două doamne ale muzicii românești, ale căror compoziții – printre care numeroase cicluri dedicate nouă – le-am cântat foarte des în decursul ultimilor treizeci de ani. Din aceste cicluri am ales două, semnate de Felicia Donceanu și Carmen Petrea Basacopol, lucrări ce au rămas la fel de vii și prezente prin ideatică și limbaj, după cum s-a observat și în reacția publicului. Am dorit să diversificăm programul și prin introducerea unui autor din spațiul german, Wolfgang Rihm, care a întregit peisajul „grădinii sonere”.

R.M.: Pot spune că și de data aceasta, ca și în majoritatea recitalurilor anterioare, am cântat prime audiții absolute: Dan Bălan și Vlad Gînța, un tânăr compozitor foarte talentat. Cântăm cu foarte mare plăcere, de aceea, probabil, ni s-au dedicat și foarte multe lieduri, cicluri de lieduri.

Cum percepeți tematica Festivalului Meridian din acest an, a „grădinilor”, și cum vedeți integrată în acest context „Grădina cântecelor” – recitalul pe care l-ați susținut? 

B.M.: A fost o idee care m-a surprins inițial și, reflectând ulterior, am privit-o ca pe o tematică foarte inspirată, plină de simboluri, și anume grădina ca un spațiu de aer curat, proaspăt și fără limite, mereu deschisă, un spațiu în care se întâlnesc atât florile mici, cât și cele opulente. Avem grădini de toate felurile, grădini ce permit orice fel de interpretare, de data aceasta abordarea muzicală, și sunt bucuroasă că m-am nimerit printre grădinile sonore, pentru că erau cele mai apropiate de lumea noastră. Am să păstrez în memorie undeva această idee de a alcătui un program ca într-o mare grădină sonoră. De astă dată însuși anotimpul a surâs, etalând o bogăție de culori venite în valuri de emoții mângâietoare de vară târzie. Am fost cu adevărat într-o grădină în care, cu ajutorul sunetelor și al celorlalte elemente, am fost conduși spre o varietate de senzații, de imagini, de forme și culori… o idee superbă!

Cum ați descrie impactul pe care repertoriul românesc contemporan destinat duo-ului voce-pian îl are asupra publicului? 

B.M.: Impactul este destul de limitat, nu înțeleg însă de ce, dar suntem cam singurii care am rămas pe această linie. Poate că dacă ar avea un caracter interzis, nu obligatoriu sau cu accente întâmplătoare, poate că atunci s-ar găsi mai mulți tineri care să meargă spre această zonă. M-am bucurat întotdeauna când am văzut că „răsar” asemenea cupluri; în postura de cadru didactic, am încercat în mai multe rânduri să creez așa ceva. În lume se poartă aceste formații, dar au același rezultat – pentru o vreme trăiesc și ulterior se pierd. Nu trebuie gândit doar ca un cuplu exclusiv pentru muzică contemporană, ci ca un cuplu de muzică vocală camerală, ceea ce e greu de realizat. Ideea mea năstrușnică este că, dacă ar fi interzis, poate ar atrage mai mult interes.

M-am întors de curând de la Geneva unde, într-un program Erasmus, am desfășurat un masterclass pe muzică de lied românesc. Este un proiect mai amplu, în desfășurare, ce subîntinde mai multe etape. Tinerii interpreți au lucrat și vor continua să lucreze în duo voce-pian, iar la finele acestui proiect, mai exact în luna ianuarie, ne vom bucura împreună pe scenă de cele mai bune realizări ale lor, în cadrul unui concert final. În România este mai puțin apreciat liedul românesc, însă la Geneva s-au gândit că poate fi o idee foarte atractivă.

Vă mulțumesc și vă felicit pentru prestația din cadrul Festivalului Meridian!

Iulia Alexandra Chertes: MERIDIAN 2019 – SONIC GARDENS: Interviu cu pianistul Mihai Măniceanu

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Paul Buciuta

În cadrul celei de-a 15-a ediții a festivalului internațional de muzică nouă MERIDIAN, organizat de Secțiunea Națională Română a ISCM (International Society for Contemporary Music) prin UCMR, a avut loc, în data de 7 noiembrie 2019, un recital de excepție susținut de violonista Diana Moş şi pianistul Mihai Măniceanu, sub titlul „Grădina Clasică”. Concertul a fost co-organizat de Casa Artelor „Dinu Lipatti”.  

Stimate domnule Mihai Măniceanu, vă mulțumesc pentru timpul acordat! Participați la această ediție a Festivalului Meridian în calitate de pianist, dar cu siguranță viziunea dumneavoastră interpretativă este nuanțată de calitatea de compozitor. Cum considerați că aceste două laturi ale personalității dumneavoastră interacționează, se întrepătrund, se condiționează reciproc?

M.M.: Compoziția și interpretarea sunt atitudini complet diferite, chiar dacă scopul este în sine același. Îmi este dificil să mă focalizez pentru a compune atunci când pregătesc un recital. Varianta inversă este și ea valabilă. Cu toate acestea, este de la sine înțeles că cele două ipostaze se întrepătrund.  

Cum ați descrie, din dubla perspectivă de interpret și compozitor, piesele pe care le-ați abordat în concertul de joi seara?  

M.M.: Mi-a plăcut foarte mult lucrarea lui Karel Volniansky. Cred că am reușit să decriptez un anumit conținut foarte special chiar de la primul contact cu știma pianistică. De asemenea, scriitura este foarte „organică” și foarte „bine simțită”.

Sonata con alcune licenze a lui Bogdan Vodă, o sonatină în fapt, așa cum declara chiar compozitorul, m-a surprins prin resursele expresive, comprimate într-o formă relativ miniaturală.

Subito de Witold Lutosławski reprezintă un reper în muzica de cameră contemporană. Am perceput-o ca o lucrare foarte dramatică, scrisă cu mult „sânge rece” și cu o pană de maestru absolut.

Foarte interesant mi s-a părut Lied-ul lui Beat Furrer, în sensul stării pe care o generează interpreților. Utilizând conceptul de timp polimodular sau politempie structurală, rezultat al suprapunerilor de măsuri și tempouri diferite, reușește să inducă celor implicați în „punerea în practică” a muzicii un anumit sentiment de stranietate, aceștia simțindu-se asemenea unor cyborgi, la limita dintre robotic și uman.

Glosa lui Nicolae Brânduș, pe care am mai cântat-o la Timișoara și am înregistrat-o de curând, reprezintă un tur de forță pentru ambii instrumentiști. O resimt ca pe o lucrare adolescentină în spirit, scrisă de un compozitor aflat la deplină maturitate. 

În cadrul recitalului extraordinar din seara zilei de 7 noiembrie, la care ați participat în compania doamnei Diana Moș, care a susținut partitura violonistică, ați prezentat două piese în primă audiție absolută (Hidden Gazebo de Karel Volniansky și Sonata con alcune licenze de Bogdan Vodă), dar și o piesă în primă audiție în România (Lied de Beat Furrer). În stabilirea repertoriului, împreună cu doamna Diana Moș, ați fost în mod special interesați de ideea de a prezenta prime audiții?

M.M.: Nu am intenționat în mod special să prezentăm prime audiții. Pur și simplu, așa s-a întâmplat să se articuleze programul acestui recital. Karel Volniansky i-a dedicat lucrarea Dianei Moș, Bogdan Vodă a dorit să scrie pentru noi, iar piesa lui Beat Furrer a fost propusă de secțiunea elvețiană a ISCM. 

Vă rugăm să ne vorbiți despre colaborarea dumneavoastră cu doamna Diana Moș, în cadrul acestui recital (sau nu numai).

M.M.: Colaborarea cu Diana Moș durează de destul timp, încă din vremea în care eram student la compoziție. Am cântat adesea împreună și de fiecare dată am comunicat extraordinar din punct de vedere muzical. Diana Moș este o interpretă cu totul aparte în sfera muzicii contemporane. O multitudine de calități, precum cultura stilistică, simțul ritmic absolut special, auzul de o mare acuratețe concură într-un mod fericit la „configurația” acestui muzician remarcabil. 

Atunci când interpretați o piesă în primă audiție, și aveți posibilitatea de a vă consulta cu autorul, preferați să faceți acest lucru? Și invers, atunci când o piesă compusă de dumneavoastră este interpretată în primă audiție, colaborați cu interpretul sau preferați să fiți, eventual, surprins de coloratura pe care o imprimă lucrării? 

M.M.: Consider că este binevenită interacțiunea dintre interpret și compozitor, atunci când este posibilă. Mi s-a întâmplat însă ca un anumit interpret să-mi cânte o lucrare altfel față de cum am gândit-o sub aspect expresiv și să îmi placă foarte mult, să mă convingă. Consider că primordiale sunt instinctul interpretului și autenticitatea interpretării.

Vă mulțumesc!

Iulia Alexandra Chertes: MERIDIAN 2019 – SONIC GARDENS: Interviu cu violonista Diana Moș

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Paul Buciuta

În cadrul celei de-a 15-a ediții a festivalului internațional de muzică nouă MERIDIAN, organizat de Secțiunea Națională Română a ISCM (International Society for Contemporary Music) prin UCMR, a avut loc, în data de 7 noiembrie 2019, un recital de excepție susținut de violonista Diana Moş şi pianistul Mihai Măniceanu, sub titlul „Grădina Clasică”. Concertul a fost co-organizat de Casa Artelor „Dinu Lipatti”.

Stimată doamnă Diana Moș, vă mulțumesc pentru timpul acordat acestui interviu pe marginea festivalului MERIDIAN. „Grădinile sonore” nu urmăresc doar să delecteze sau să propună niște experimente muzicale, ci să transmită un gând, o viziune. Ce ne puteți împărtăși în legătură cu încărcătura ideatică a festivalului?   

D.M.: Consider că este salutară, constituind o modalitate foarte atractivă și sugestivă de prezentare a acestui gen de muzică pentru public, mai ales pentru cel neprofesionist. Melomanii care ascultă cu precădere muzică clasică și romantică au nevoie, cred, de anumite jaloane ideatice, care să le stimuleze imaginația și să le suscite interesul pentru un exercițiu intelectual, pornind de la muzica ascultată sau venind în întâmpinarea acesteia.  

„Grădinile sonore” se deschid pentru prima dată în afară de București, și în Arad, Timișoara, Cluj și Sibiu. Cum vedeți această desfășurare simultană a evenimentelor din cadrul Meridian? Ne puteți vorbi despre beneficiile ei? 

D.M.: Cred că orice extindere a unui festival muzical în afara granițelor Bucureștiului este îmbucurătoare, cu atât mai mult a unui festival de muzică contemporană! Este, desigur, o mare provocare din punct de vedere organizatoric, cu toate dificultățile de ordin financiar pe care le traversăm în momentul de față, dar sunt convinsă că merită tot efortul. Sunt artiști importanți din toată lumea, compozitori și interpreți, care vin astfel în contact direct cu centre culturale importante din România, altele decât capitala. Și dacă artiștii comunică oricum mai ușor între ei, alta este situația publicului, care ar trebui, de fapt, să fie principalul beneficiar al acestui demers. Se consideră, în general, că pentru acest tip de muzică există un public foarte restrâns, că domeniul în sine al muzicii contemporane este unul de nișă. Educația joacă un rol determinant în atragerea și în formarea publicului, dar ca o primă condiție trebuie să îi oferi accesul la actul cultural, oricât de exclusivist ar părea.  

Cum ați descrie, din perspectiva interpretului, piesele pe care le-ați abordat în concertul de joi seara? 

D.M.: Muzica pe care am prezentat-o în recital împreună cu pianistul Mihai Măniceanu a fost de o factură foarte diversă. Fiecare lucrare ne-a solicitat într-un mod aparte.

Prima din recital, Hidden Gazebo de Karel Volniansky, propune o muzică foarte rafinată, cu un colorit diafan, în tonuri și sonorități delicate. O bună sursă de inspirație pentru noi a constituit-o chiar titlul lucrării, care se referă la pavilioanele (foișoarele) din parcuri ferite privirilor, care se dezvăluie cu discreție doar din anumite unghiuri. Nu lipsesc nici unele aluzii implicite sau chiar explicit notate în partitură cu trimitere la anumite citate muzicale, cum ar fi muzica lui Charles Ives.

A doua lucrare este cea compusă de Bogdan Vodă, Sonata con alcune licenze, și care ne introduce într-un univers sonor centrat pe ideea de dans, nu atât ca mișcare exterioară, cât ca prezență afectivă mai mult sau mai puțin conștientă, a cărei pulsație trece de la vals la tango, fără a apela neapărat la pattern-urile consacrate, ci doar păstrând un vag parfum sentimental. Și de această dată (coincidență!), ca în cazul lucrării lui Karel Volniansky, este invocată aluziv și obsesiv, totodată, muzica lui Charles Ives.

A treia lucrare din recital, Introducere și Allegro pentru vioară solo, a fost de fapt o adaptare a lucrării scrise de Dinu Lipatti pentru flaut solo. Autorul urmărește un filon „românesc”, cu o primă secțiune mai liberă, ca un lamento, amintind de o doină, pentru ca energia și ritmul să se schimbe radical în a doua secțiune, adoptând sonoritățile antrenante ale unui joc popular românesc.

Următoarea piesă din program, Subito de Witold Lutosławski, este o lucrare pe care o putem considera „clasică” în muzica de gen. Este caracterizată de o explozie de energie și de virtuozitate, solicitând deopotrivă protagoniștii atât din punct de vedere individual, cât și interactiv. O condiție sine qua non pentru buna reușită a interpretării acestei piese, foarte reprezentativă pentru literatura violonistică a celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea, o reprezintă o perfectă colaborare între vioară și pian.

Lied de Beat Furrer, penultima lucrare din recital, a ridicat o altfel de problematică. Tratat după o tehnică minimalistă, discursul muzical este judicios controlat de către autor, chiar dacă există o aparență înșelătoare de aleatorism în privința apariției fiecărei intervenții muzicale a celor doi instrumentiști. Pe parcursul întregii lucrări, protagoniștii trebuie să evolueze în tempo-uri diferite unul față de altul, momentele de sincronicitate constituind excepția, „accidentul”. De fapt, fiecare eveniment sonor este calculat la secundă de către compozitor, care propune astfel o formă extremă de exercițiu intelectual, în care „defazările” sunt milimetric prevăzute și perfect asumate.

În finalul recitalului am prezentat Glosa de Nicolae Brânduș, care este o lucrare de o mare consistență și încărcătură emoțională. Cu o poetică inspirată de Cartea tibetană a vieții și a morții a lui Sogyal Rinpoche, muzica urmează un traseu al vieții și al morții, după cum declară autorul, în care se succed, de-a lungul părților contrastante, simbolurile elementelor primordiale ale Universului din tradițiile inițiatice ale Orientului (apă, foc, aer, pământ) și care evoluează către împlinire (Lùmina), încheindu-se cu o rugăciune a Sfântului Francisc (Cantio). În textul muzical regăsim o serie de „aluzii culturale” din muzica lui Liszt, Ravel, de Falla, Messiaen, Musorgski. Din punct de vedere interpretativ, partitura reprezintă o adevărată provocare, solicitând la maximum abilitățile tehnic-instrumentale ale interpreților și capacitățile acestora de implicare emoțională. Trebuie să remarc performanța deosebită pe care a realizat-o Mihai Măniceanu, atât prin pianistica de înaltă clasă, impusă fără drept de apel de factura scriiturii, cât și de gradul de înțelegere și de comunicare muzicală, fără de care nu am fi ajuns la realizarea acestei partituri atât de solicitante. De altfel, am beneficiat îndeaproape de sfaturile compozitorului Nicolae Brânduș cu ocazia înregistrării acestei lucrări în studioul UNMB, cu concursul ultra-competent și super-profesionist al doamnei Florentina Herghelegiu, ca maestru de sunet.

Concertul de joi seara a propus două compoziții noi, Hidden Gazebo de Karel Volniansky și Sonata con alcune licenze de Bogdan Vodă. Ca interpret, în momentul în care redați o piesă în primă audiție absolută, desigur nu există posibilitatea de a vă raporta la alte viziuni interpretative. Reprezintă acest lucru o dificultate în plus? 

D.M.: Nu neapărat! Din principiu, orice partitură conține toate „instrucțiunile” necesare în vederea interpretării. Când abordezi un text muzical, trebuie să îți dai seama de alcătuirea lui interioară și să decelezi principiile de ordine care îl structurează. Ca interpret, îți creezi o viziune despre mesajul lucrării și tipul de energie pe care muzica îl transmite pornind în primul rând de la partitură, și numai odată ce această viziune proprie este conturată și susținută cu argumentele tale, o poți confrunta cu alte versiuni interpretative. Nu voi insista  asupra acestor aspecte, a curs multă cerneală pe marginea subiectului interpretării și s-au exprimat diverse opinii, de-a lungul timpului, dacă accentul ar trebui pus pe intentio auctoris, intentio operis sau intentio lectoris.

Personal, am convingerea că o operă muzicală are o „viață” proprie și că interpretul joacă un rol esențial în a-i dezvălui sensul și multiplele straturi semnificative, în funcție de valoarea și complexitatea lucrării respective, evident, dar și de propria lui pregătire, inteligență și sensibilitate muzicală. Desigur, pentru un artist profesionist este foarte important să fie la curent cu stilistica interpretării; reprobabilă mi se pare adoptarea automată a unor soluții de interpretare fără susținerea interioară și ideatică a acestora. Ajungem astfel la niște clone mai mult sau mai puțin perfecte, pe dinafară, dar fără autenticitate și, într-un fel, fără suflet.

Pe de altă parte, este un privilegiu să lucrezi cu compozitorul, să îi afli direct propria viziune asupra lucrării pe care a creat-o. Asta nu înseamnă, însă, că nu rămân deschise și alte posibilități și direcții de interpretare! După cum spuneam, opera muzicală își are propria viață, independentă chiar de a autorului ei.

Revenind la cazurile amintite, la lucrările semnate de Karel Volniansky și Bogdan Vodă, compuse special pentru Festivalul Meridian, am fost încântați să ne întâlnim și să lucrăm împreună în acest context, compozitori și interpreți. Karel Volniansky a venit de la Ierusalim pentru acest concert și s-a implicat foarte mult. Cu Bogdan Vodă, deși ne vedem deseori în viața cotidiană, nu avem așa un prilej fericit de colaborare muzicală; de obicei diversele treburi administrative ne ocupă mai mult timp decât ne-am dori, astfel că ajungem să fim recunoscători pentru ocaziile în care chiar ajungem să facem muzică! În cazul amândurora, cred că nu greșesc dacă spun că intuițiile noastre interpretative, a lui Mihai și a mea, au coincis, la modul general, cu intențiile compozitorilor, rămânând doar unele chestiuni de detaliu și de culoare pe care le-am aprofundat în lucrul împreună.  

Metafora grădinii muzicale sugerează proiecția unui spațiu interior, construit, organizat în jurul unei idei a creatorului. Am putea asocia și o altă metaforă muzicii contemporane? Spre exemplu, considerați că am putea descrie muzica nouă în termenii unei frontiere „împinsă” mereu mai departe? 

D.M.: De ce nu? Totuși, ar trebui să fim conștienți că nu în mod obligatoriu muzica „nouă” chiar aduce ceva „nou”!

Recitalul dumneavoastră a fost susținut alături de pianistul Mihai Măniceanu. Cum vedeți această colaborare? 

D.M.: Mă bucur foarte mult de fiecare dată când avem ocazia de a cânta împreună. Consider că este o oportunitate specială pentru mine (și pentru public, sper!) să colaborez cu artiști care au și o altă perspectivă asupra muzicii. Mihai Măniceanu este în primul rând compozitor, și acest lucru își pune amprenta asupra demersului său interpretativ. Caut să învăț și să îmi îmbogățesc experiența muzicală ori de câte ori am prilejul, așa cum s-a întâmplat și în cazul de față ori în alte situații, cum au fost unele colaborări anterioare cu Dan Dediu în ipostaza nu doar de compozitor, dar și de pianist sau dirijor, sau cu Valentina Sandu-Dediu, deopotrivă muzicolog și pianist-interpret. Cred cu convingere că acest tip de interacțiune muzicală extinsă pe multiple planuri ar trebui încurajat și cultivat, în beneficiul tuturor. Fenomenul muzical este deosebit de complex și deschis unei multitudini de abordări, doar noi trasăm eventuale limite sau granițe – sau nu! Depinde de noi înșine!  

Vă mulțumesc! 

Iulia Alexandra Chertes: Interviu cu pianistul Horia Maxim

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Paul Buciuta

Stimate domnule Horia Maxim, luna noiembrie se deschide cu o nouă ediție (a 15-a) a Festivalului Meridian, organizat anul acesta sub titlul „Grădini sonore”, între 3 și 10 noiembrie. Nu este vorba, desigur, numai de redarea prin muzică a imageriei asociate cu tema grădinii, ci și de abordarea unor concepte (labirintul, ritualul, caracterul sălbatic sau dimpotrivă elaborat etc.), în jurul cărora se construiește câte o „grădină” sonoră. Faceți parte dintre artiștii care au subscris acestui demers. Cum apreciați dificultățile lui, în sensul redării conceptelor prin intermediul muzicii în cadrul acestor „Grădini sonore”?  

H. M.: Consider că este foarte inspirată metafora organizatorilor. O grădină este, înainte de toate, o lume, iar faptul că toate aceste concepte își găsesc locul, fiecare, într-o anumită grădină arată diversitatea direcțiilor acestei propuneri de festival. Revin și repet, grădina este o formă de viață, este o lume în sine, și mi se pare foarte inspirată propunerea.

Deși secțiunea pe care o reprezentați se numește „Grădina de tip clasic/Classic Garden”, programul include lucrări moderne și contemporane de Dinu Lipatti, Toru Takemitsu, Mihai Murariu, Vlad Hîrlav-Maistorovici, Magnus Lindberg și Jenő Takàcs. Cum ați defini filonul „clasic” exprimat prin aceste lucrări?

H. M.: Pentru mine (cu alte cuvinte, e o formă de subiectivism aici), este vorba despre existența afectului în muzică, despre emoție. În muzicile acestor compozitori – și aici îi includ și pe cei tineri, pe Vlad Maistorovici, pe Mihai Murariu și pe Gabriel Almași – se regăsește emoția sau acest subiectivism de tip vechi. Cred că asta m-a influențat în alegerea programului și automat, din punct de vedere conceptual, am „încăput” în această grădină de tip clasic.

Activitatea dumneavoastră concertistică este bine cunoscută publicului. Aveți vreo preferință pentru o anumită perioadă sau curent muzical? În ceea ce privește muzica contemporană, căreia acest festival îi este dedicat, găsiți că prezintă pentru interpret provocări?  

H. M.: Provocări sunt, slavă Domnului, în toate muzicile din toate epocile. Caut să fuzionez cu o anumită muzică; dacă nu reușesc să o fac spontan, la prima întâlnire cu muzica, am învățat să construiesc dragostea, ca să zic așa. Cu alte cuvinte, nu îmi permit luxul de a nu iubi ceea ce cânt, orice ar fi.  

Care este impresia dumneavoastră despre atitudinea și receptivitatea publicului larg din România față de muzica contemporană? 

H. M.: M-aș feri să vorbesc despre publicul larg. Este evident că muzica contemporană se adresează unui segment foarte limitat, este un public anume al muzicii contemporane. Or, scopul nostru este să provocăm acest public, să-l ținem aproape și evident să îi convingem pe alți câțiva să se îndrepte către muzica aceasta și să încerce să o descopere, pentru că, în fond, despre încercarea de a descoperi este vorba aici. E tipul de întreprindere care cere efort și directivitate, or în cazul nostru nu există un „public larg”, nu putem folosi o astfel de sintagmă. Dar, ca peste tot în lumea aceasta, este important ca publicul să primească ce își dorește sau să îi fie satisfăcută curiozitatea. Și, cum spuneam mai devreme, să atragem și pe alții din zone adiacente în sfera aceasta de interes.

Vă mulțumesc mult!

H. M.: Mulțumesc și eu!

Lavinia Frâncu: „Grădina Plăcerilor” (MERIDIAN 2019): Interviu cu percuționista Irina Rădulescu

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Sorin Antonescu

Irina Rădulescu ne-a vorbit despre cum a luat naștere duoul PERCUSSIONescu, dar și despre impactul festivalului Meridian asupra vieții muzicale românești.

Ce ne puteți spune despre proiectul PERCUSSIONescu? Cum a început această colaborare?

I.R.: Povestea începutului nostru este extrem de interesantă pentru că, de fapt, nu a fost plănuit nicicând! Nu ne-am așezat într-o luni dimineață la birou ca să născocim un plan, ci am avut norocul să ne recunoaștem din mulțimea de percuționiști ca fiind doi pasionați de muzică de cameră, de marimbă și de vibrafon. De fapt, primele noastre apariții pe scenă se datorează unei serii de invitații primite din partea Universității Naționale de Muzică din București de a participa ca formație camerală în diferite contexte artistice. Până când ne-am dat seama că suntem compatibili, că abordările noastre muzicale individuale se împletesc fantastic într-un mod atât de natural și că avem multă treabă de făcut! Așadar, ne place să spunem că PERCUSSIONescu „s-a întâmplat” și de aici noi am preluat comanda și am modelat întâmplarea până când am transformat-o într-o identitate. Ceea ce ne conduce spre ce înseamnă PERCUSSIONescu este spațiul în care avem libertatea absolută de exprimare: testăm, propunem, inventăm, descoperim. Este fantastic să poți avea un asemenea univers personal lipsit de orice presiune sau constrângere și unde primează doar creativitatea. Căci PERCUSSIONescu este și un laborator de creație, unde compozitorii sunt invitați să experimenteze, sub supravegherea noastră discretă, dar vigilentă, laborator din care iată că, în mai puțin de un an, încep deja să apară lucrări ce vor fi de referință pentru repertoriul contemporan românesc.

Cum ați ales programul concertului de miercuri, din Aula Palatului Cantacuzino?

I.R.: De-a lungul timpului am observat că avem tendința să fim norocoși, lucru care s-a confirmat și în privința Festivalului Meridian. În primul rând, pentru că am avut privilegiul de a fi incluși într-unul dintre cele mai prestigioase festivaluri de gen din spațiul românesc, un festival cu tradiție și cu o colecție impresionantă de nume mari ale scenei muzicale contemporane românești, și nu numai, care anul acesta, ajuns la o ediție aniversară, a primit în dar un aspect foarte tânăr, foarte fresh și cool. Așadar, sunt evidente ușurința și entuziasmul cu care am alcătuit repertoriul pe care l-am propus. Ne-am bucurat, pe de o parte, de colaborarea cu trei compozitori fantastici ai momentului, Mihai Măniceanu, DanDe Popescu  și Sebastian Androne, care nu au ezitat nicio secundă să răspundă provocării noastre și astfel, literatura românească pentru percuție s-a mai îmbogățit cu trei lucrări grozave (Amalga-maglama, Cave Dweller și  Rust & Sawdust), dar am avut și bucuria să putem aduce în prim-plan lucrări internaționale de referință din repertoriul de specialitate, precum Plato’s Cave de Casey Cangelosi sau Fertility Rites de Hristos Hatzis. Și pentru că un festival cu aspect tânăr are în spate o echipă pe măsură, am primit sugestii repertoriale fantastice care s-au dovedit a fi un real succes (vorbim despre piesele solo, Sun Waves și For flute, or piano, or percussion, or… semnate de Sabina Ulubeanu, respectiv de Bart de Vrees).

Care credeți că este impactul festivalului Meridian asupra vieții muzicale românești?

I.R.: Nu sunt multe festivaluri de muzică contemporană de o asemenea anvergură în România, așadar primul mare câștig al vieții muzicale românești este că Festivalul Meridian există, și încă de atâta timp, și că anul acesta ne-a demonstrat și versatilitatea și deschiderea de care este capabil. Festivalul Meridian este, până la urmă, un teritoriu propice noilor împrieteniri muzicale: compozitorii scriu pentru interpreți, interpreții îi aprofundează pe compozitori, apar colaborări noi, formații noi, lucrări interesante, iar când muzica nouă apare în urma unor colaborări deschise și oneste, sunt șanse foarte mari ca ea să fie de succes.

Ce ne puteți spune despre colaborarea cu duoul Ioachimescu-Ovalles, pentru lucrarea lui Gabriel Mălăncioiu, inclusă în programul concertului? 

I.R.: Spuneam ceva mai devreme despre tendința noastră de a fi norocoși; iată încă un exemplu. Am fost deosebit de onorați să împărțim seara de concert cu fantasticii Matei Ioachimescu și Alfredo Ovalles, ba mai mult decât atât, să împărțim și scena cu ei pentru cvartetul Tevana semnat de Gabriel Mălăncioiu special pentru noi. A fost o provocare la care am răspuns cu foarte mare responsabilitate, nu este deloc ușor să performezi alături de instrumentiști de un asemenea prestigiu! Îi admirăm de multă vreme pe Matei și Alfredo, sunt o sursă de inspirație pentru duoul nostru: profesionalism, carismă, devotament, pasiune și multă nebunie – nebunia aceea creatoare, care sclipește în ochi și se aude în suflet! În plus, am descoperit cu mare bucurie o compatibilitate naturală care a făcut ca această colaborare să pară ca și cum ar fi dintotdeauna. A fost o experiență fantastică! Cât despre lucrarea lui Gabriel, este singura scrisă până acum pentru aceasta formulă și am îmbrățișat-o cu mare entuziasm încă de la început. O muzică extrem de sugestivă, sensibilă, spumoasă, extrem de complexă și atractivă.

Lavinia Frâncu: „Grădina Plăcerilor” (MERIDIAN 2019): Interviu cu flautistul Matei Ioachimescu

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Sorin Antonescu

Duoul Matei Ioachimescu & Alfredo Ovalles a susținut un concert în cadrul Festivalului Meridian, ediția „Grădini sonore”. Despre situația muzicii contemporane românești, dar și despre viitoarele proiecte ale duoului, ne-a vorbit flautistul Matei Ioachimescu, într-un scurt interviu.

Înainte de toate, spuneți-ne câteva cuvinte despre duoul Ioachimescu-Ovalles. Cum a început colaborarea cu pianistul din Venezuela? 

M.I.: Doi muzicieni foarte ocupați cu o sumedenie de proiecte individuale, atât ca soliști, cât și ca membri ai mai multor formule camerale, cu cariere individuale independente, s-au întâlnit asupra unei cești de cafea, gândind în ce măsură și-ar putea uni forțele tehnice și interpretative dobândite separat. După o trecere sumară prin repertoriul standard pentru aceste două instrumente, noi am ajuns la concluzia că am putea prezenta un repertoriu total inedit. Astfel a apărut proiectul „La Vida Loca”, care a îmbogățit muzica Americii Latine cu tehnici din muzica de avangardă. Un proiect de succes care trezește emoții puternice oriunde este prezentat. Pe lângă extinderea „La Vida Loca” spre muzici din toată lumea, noi avem și apariții în festivaluri de muzică contemporană, prezentând muzica momentului într-o manieră relaxată, una care atrage publicul către acest gen de muzică.

În concertul de miercuri s-au remarcat tineri compozitori (Andrei Petrache, Sebastian Androne-Nakanishi), dar și interpreți (vorbim aici de duoul PERCUSSIONescu). Credeți că muzica contemporană românească este pe mâini bune? Se întrevede un viitor bun pentru aceasta?

M.I.: Nu știu cum arată viitorul, nimeni nu știe, dar, concentrându-ne pe prezent, pe muzica prezentului, pe condițiile ca aceasta să fie cântată, atât în festivaluri de profil, cât mai ales în programe camerale și simfonice universale, pe susținerea unor ansambluri solide și atractive precum PERCUSSIONescu, oferindu-le tinerilor compozitori șansa de a colabora cu artiști solizi și atractivi, cred că pavăm un drum pe care vor putea păși și alții.

Cum percepeți dumneavoastră, ca artist, reacția publicului românesc la muzica nouă, la concertele cum sunt cele incluse în festivalul Meridian? 

M.I.: Eu personal nu tratez muzica momentului în mod diferit față de muzica unor compozitori ai trecutului. Așadar nu-mi imaginez altfel de reacții ale publicului, față de, să-i spunem, un concert clasic. Da, mulți oameni încă au dificultăți de a se rupe de tradiția unui sistem armonic, a muzicii „plăcute la ureche”. Este de înțeles, până la urmă, vorbim despre cel mai îndelungat sistem muzical din istoria muzicii. Însă bucuria celor care descoperă privilegiul de a fi martori la creația momentului, la noi forme de manifestare, este mare, chiar dacă nu sunt mulți cei care au acces la așa ceva. La urma urmei, ține foarte mult de nevoia fiecăruia de a experimenta lucruri din ce în ce mai sofisticate.

Vlad Ghinea: Un grifon sonor în Sala Auditorium – interviu cu violistul Marius Ungureanu

Interviu preluat de pe BookHub.ro

Foto: Sorin Antonescu 

Luni, 4 noiembrie 2019, de la ora 18:00, publicul prezent în Sala „Auditorium” a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti l-a putut asculta pe violistul Marius Ungureanu în cadrul recitalului intitulat „Grădina lui Marius”. Parte a Festivalului Internaţional Meridian, evenimentul a propus o desfăşurare sonoră (alcătuită din fragmente sau lucrări integrale de Dan Dediu, Heinz Holliger, Violeta Dinescu şi Livia Teodorescu-Ciocănea) însoţită în permanenţă de mediu electronic, proiecţii şi lumini. L-am intervievat după concert pe Marius Ungureanu pentru a ne oferi mai multe detalii despre concepţia „grădinii” sale.

Putem considera că evenimentul „Grădina lui Marius” a reprezentat o amplă improvizaţie pe mai multe teme?

M.U.: Acţiunea mea pe scenă este, în mare parte, improvizată, fiind o serie de reacţii la impulsuri care vin sau nu pe moment, din public…  Revolta şi rebeliunea de la sfârşit constituie o necesitate venită din mers, neintenţionată  în „drumul din grădină”. Eu am preferat să risc, cântând intenţionat fără amplificare, reacţionând la o lume digitală (de pe bandă), precum şi la una reală (dintre mine şi public). Astfel, am avut dorinţa şi speranţa să ne lăsăm duşi de moment, fără aşteptări. Nu ştiu cât de mult am reuşit să sugerez acest lucru, dar voi încerca în continuare. Pentru mine, a fost prima dată când am încercat într-un program solo (când sunt mai mulţi pe scenă, parcă nu sunt atât de expus) să mă joc cu ideea de treceri între stiluri, stări sau culori.

Programul a fost însoţit de două surse literare: o legendă despre un grifon şi Logodna de Tudor Arghezi. Ce aţi avut în vedere când aţi ales aceste texte?

M.U.: Intenţia mea a fost să istorisesc un drum cu fragmente sonore din muzici şi versuri care m-au însoţit de-a lungul anilor, dar şi cu sunete care ne înconjoară în fiecare zi, grifonul fiind un trubadur între timpuri, care nu judecă, doar vede şi povesteşte. Căzut dintr-o carte de poveşti aruncată, un grifon căpos caută fantezia pierdută a oamenilor. Se trezeşte într-o grădină cu patru copaci, care reprezintă anotimpurile, iarna fiind şi moarte şi naştere, iar vara transformându-se într-o grădină de catifea, cu iarbă albastră. Logodna lui Arghezi, integrată în Grădina de Catifea a Liviei Teodorescu (singura piesă cântată integral), o simt în acest context ca o simbioză de impresii şi sentimente întâlnite în drumul meu de grifon grădinar. Tot acest parcurs, pe cât de naiv, pe atât de violent în mersul lui, reprezintă o continuă căutare într-o grădină în care viitorul şi trecutul se întâlnesc în prezent şi devin un întreg.

Ce părere aveţi despre „grădinile sonore”, tema acestei ediţii de Festival Meridian?

M.U.: Este o temă minunat de potrivită pentru un festival de muzică contemporană, pentru că lasă totul deschis atât compozitorilor, cât şi interpreţilor. În acest proiect au loc piese sau programe stabilite, dar totodată şi improvizaţia dusă la extrem. Cred că ar fi grozav ca, şi în anii următori, tema „grădinilor sonore” să rămână, deoarece publicul poate „să crească” sub forma „sunetelor colorate într-o grădină”.

Maria Alexandru: Interviu cu violoncelistul Mircea Marian

Interviu preluat de pe OnlineGallery.ro

Foto: arhiva personala a artistului

Începând de duminică, 3 noiembrie, se derulează cea de-a XV-a ediție a festivalului Meridian. Sub titlul Grădina Fragedă/Pulp Garden, singurul concert simfonic din festival, desfășurat la Ateneul Român, a marcat 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Susținut de Orchestra Filarmonicii Altenburg-Gera, programul a inclus o lucrare în primă audiție românească, special comandată pentru acest eveniment, Concertul pentru violoncel și orchestră al compozitorului Dan Dediu, și Simfonia nr. I, op. 68, de Johannes Brahms.

Concertul pentru violoncel și orchestră de Dan Dediu l-a avut ca solist pe strălucitul violoncelist Mircea Marian care, cu doar câteva ore înainte de concert, a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări, pentru care îi mulțumim. 

Ai putea să ne vorbești puțin despre caracteristicile lucrării pe care urmează să o interpretezi? 

M.M.: Sigur. Pot spune că este un concert extrem de ofertant prin diversitatea sa, iar schimbările multiple de caracter surprind audiența și îi oferă interpretului posibilitatea de a fi creativ. În același timp, Concertul abundă în pasaje de virtuozitate care scot la iveală și calitățile tehnice ale violoncelistului. Aș putea spune că mă regăsesc în acest concert și în povestea sa și cred că am ajuns să îmi asum interpretarea până la ultima notă.

Am putut realiza acest lucru datorită ajutorului pe care l-am primit din partea maestrului, alături de care am lucrat vreme îndelungată, înainte de repetițiile cu orchestra, dânsul cântând la pian o reducție de orchestră, iar eu la violoncel. Împreună am încercat de fiecare dată să discutăm și să ajungem astfel la un consens.

Am avut parte de o experiență foarte plăcută, amândoi veneam cu idei muzicale, și, de asemenea, pot spune că domnul Dediu mi-a lăsat chiar foarte multă libertate de a mă exprima, făcându-mă să prind încredere în a-mi expune propriile idei.

Cum e privită muzica nouă de către colegii tăi instrumentiști? Care sunt dificultățile întâmpinate în abordarea unei partituri de muzică nouă? Dacă sunt. 

M. M.: Bineînțeles că sunt. Pot spune că, dintre prietenii mei muzicieni cu care am vorbit și care au abordat muzica contemporană, doar cei care au intrat într-un real contact cu muzica nouă au ajuns s-o înțeleagă și s-o placă. Există în continuare o reticență legată de muzica contemporană, probabil și din cauza faptului că necesită foarte multă răbdare, mai ales la început, pentru a descoperi cu adevărat o lucrare.

Țin minte și acum că prima mea lucrare de muzică contemporană pe care a trebuit s-o interpretez mi-a luat – numai s-o citesc, nu să o și învăț – două luni. Două luni, fiindcă era o scriitură mai ciudată cu care nu eram obișnuit. Pentru a înțelege fiecare detaliu din partitură, am mers să întreb diverși profesori, care au avut amabilitatea de a mă ajuta. Acum sunt convins că, în urma experienței pe care am dobândit-o în domeniu, exact aceeași partitură probabil că mi-ar lua două zile în loc de două luni. Și din acest motiv, poate că unii instrumentiști, necunoscând anumiți termeni, semne, efecte, au o reținere în privința acestui gen.

Eu încurajez muzicienii să aibă curajul și determinarea să-l abordeze și cred că fiecare instrumentist care este dedicat muzicii și care vrea să progreseze trebuie să o facă. De ce? Fiindcă te ajută să te dezvolți foarte mult din punct de vedere creativ. Atunci când cânți o lucrare în primă audiție, e foarte clar că nu ai niciun reper. Nu poți să găsești nimic înregistrat și atunci trebuie doar tu să gândești de la prima până la ultima notă ce vei face cu acea lucrare. În primă fază, sunt convins că nu sună nicicum, dar atunci când ajungi totuși s-o aduci pe scenă și să impresionezi publicul, ți se schimbă maniera de a privi lucrurile. De fiecare dată după ce cânt muzică nouă, când mă reapuc să studiez – nu știu, să zicem concertul lui Haydn în do major –, mi se pare atât de ușor și de natural să cânt, încât nu mai trebuie să mai gândesc, de pildă, locul unui crescendo sau al unui diminuendo. Atât de natural îmi pare totul, parcă vine de la sine. Încurajez pe oricine să abordeze o partitură contemporană. 

Ai putea să ne conturezi un profil al ansamblurilor din care faci parte și să ne dezvălui care este ipostaza care ți se pare mai potrivită pentru tine, cea de solist sau cea de instrumentist (într-o orchestră)?

M. M.: Nu cred că pot să aleg o ipostază ca fiind cea preferată. Mă regăsesc și în cea de solist, și în cea de membru al unui ansamblu. Îmi face o deosebită plăcere să cânt în orchestră și în diferite formule camerale, pentru a cunoaște și a cânta cât mai mulți compozitori. Și, de ceva timp, și ramura pedagogică reprezintă o parte a personalității mele. În absolut toate mă regăsesc, nu pot să pun nimic în prim plan.

De exemplu, în seara asta mă simt foarte bine ca solist, dar abia aștept să reîncep să mă duc și la Orchestra de Cameră Radio, unde fac parte dintr-un colectiv extraordinar. Suntem o familie, râd și chiar glumesc cu colegii despre faptul că uneori vin obosit la o repetiție cu Orchestra de Cameră și plec de acolo odihnit. Nu fiindcă nu muncim, de fapt muncim foarte mult, dar este o atmosferă foarte plăcută, care ne încarcă cu pozitivitate și cu voie bună.

În plus, împreună cu colega mea, Ella Bokor, alcătuim duo-ul Duo Cello Jaya, care ne-a adus multe împliniri. Am susținut până acum câteva turnee naționale și internaționale și avem destule proiecte și pe viitor. Duo-ul a luat naștere acum aproximativ opt ani și era alcătuit din Ella împreună cu o altă colegă, Aleka Potingă, care a ales să plece din țară pentru a studia muzica jazz. Ella m-a întrebat dacă nu aș vrea să cânt cu ea în acest duo, eu am fost foarte încântat și, de atunci, de șase ani, încă mai cântăm împreună și ne face o deosebită plăcere. Abordăm diferite genuri și stiluri, de la baroc până la muzică contemporană.

De ceva timp, de vreo doi ani, ne adresăm compozitorilor tineri să ni se alăture și, până în prezent, am avut mai multe concerte cu lucrări scrise de compozitori foarte tineri. Chiar acum ne pregătim să facem un turneu național în care să promovăm muzica contemporană și tineri compozitori extrem de talentați, cum sunt Sebastian Androne, Răzvan Baciu, Diana Rotaru ș.a. Sunt foarte mulți compozitori care merită cântați cât mai des. Cei trei menționați sunt deja consacrați, de fapt, întâmplarea face să-i fi spus chiar pe cei care sunt deja renumiți, dar cred că avem deja vreo zece compozitori care au compus pentru acest duo, printre care și o cubaneză!

Cu ansamblul Violoncellissimo tocmai am terminat un turneu național pe care sper să-l repetăm an de an, să schimbăm orașele. Violoncellissimo a luat naștere la inițiativa maestrului Marin Cazacu, datorită căruia ne-am creat și aici o familie, alături de care simt o reală plăcere atunci când cânt. După fiecare concert ieșim la un suc, mai vorbim, este o atmosferă foarte plăcută. În Orchestra Română de Tineret n-am mai cântat, cred, de trei ani, fiindcă am considerat că nu mai sunt chiar așa de tânăr și am zis că este momentul să mă retrag și să-mi ia altcineva locul.

Sunt foarte ocupat, dar îmi face și plăcere. Indiferent de latura artistică pe care o aleg, tot ce implică muzică, mă face să mă simt în largul meu și îmi aduce acel sentiment de „acasă”. Sunt foarte puține zile în care nu muncesc, dar așa mă simt bine.

Cred că este și acea responsabilizare pe care mi-a insuflat-o maestrul Cazacu, cel pe care eu l-am văzut tot timpul muncind. De dimineață până seara, de luni până duminică. Nu am încercat neapărat să-l copiez, dar cumva mi-a transmis această seriozitate. Dânsul îmi spunea în facultate, cât timp i-am fost student, că îmi trebuie doar două zile pe an în care să nu studiez: de ziua mea și de Crăciun. Fără îndoială, este o exagerare, dar am ținut minte acest lucru și mi-a intrat în sânge. Bineînțeles că sunt mai multe zile în care nu studiez, dacă ar fi să le adun, dar prin atitudinea sa mi-a transmis dorința și pofta de a munci. Și cred că datorită faptului că trăiesc tot timpul prezentul și muncesc în fiecare zi, asta mi-a asigurat și viitorul.

Care este viziunea ta în general despre muzică din postura unui interpret? Atunci când interpretezi îți pui propria amprentă, propria viziune, sau preferi să fii un bun „orator” al epocii pe care o redai?

M. M.: Mie îmi place să descopăr singur o partitură. Atunci când citesc pentru prima oară o știmă, încerc să nu audiez nimic înainte. De-abia după ce o descopăr singur și-mi creez propriile personaje, pe care mai apoi le transpun poate în culori timbrale sau în stări afective,  o ascult eventual ca să văd dacă nu m-am îndepărtat un pic prea mult de viziunea compozitorului. Oricum, mie mi se pare foarte greu să asculți pe youtube ceva și să încerci să imiți, fiindcă n-ai cum să-ți însușești în totalitate ceea ce altcineva a gândit. Chiar dacă vrei să copiezi acea interpretare, tot tu vei fi, pentru că vei veni cu un alt sunet, un alt tip de vibrato, un alt tip de articulație și probabil cu un alt tip de implicare, până la urmă.

Eu, de exemplu, pe lângă activitatea de interpret, sunt și profesor și îi încurajez foarte tare pe elevii și pe studenții mei să asculte cât mai multă muzică. Nu pentru a o copia, ci pentru a-și face o idee și pentru a se familiariza cu muzica respectivă, cu perioada în care a fost scrisă lucrarea respectivă ș.a. Dacă nu asculți, nu ai cum să înțelegi cum ar trebui să cânți. 

Îți mulțumesc foarte mult!

M. M.: Mulțumesc și eu!