METAMORPHIA (Meridian 2021)
Festivalul Internațional MERIDIAN – Ediția a XVI-a – PLANETARIUM – 7-14 noiembrie 2021
MERIDIAN International Festival – 16th edition – PLANETARIUM – November 7-14, 2021
Vineri 12 noiembrie / Friday November 13th
17:00 / 5 p.m.
Auditorium UNMB / Auditorium NUMB
Live streaming
METAMORPHIA
Adriana TOACSEN – recital de pian / piano recital
Program:
Livia Teodorescu-Ciocănea (RO) – “Enceladus (Geysers on Icy Moon)” (2016)
John Corigliano (US) – “Fantasia on a Ostinato” (1985)
Cătălin Crețu (RO) – “Piano Interactions II: Mechanisms” pentru senzori, pian preparat şi electronics (2013)
Sebastian Androne-Nakanishi (RO) – “Weak Nuclear Force” & “Strong Nuclear Force” – din suita “The Fundamental Forces of Our Universe” (2008)
John Cage (US) – “4’33”” (1952)
Șerban Marcu (RO) – “Mirror Spiders” (2021)
Jörg Widmann (DE) – “Hallstudie” – fragmente (2003)
Livia Teodorescu-Ciocănea (1959) – “Enceladus (Geysers on Icy Moon)” (2016)
„Enceladus (Gheizere pe luna de gheață)” este o lucrare scrisă pentru Tamara Smolyar care a interpretat-o în primă audiție absolută în 2016 la Melbourne Recital Centre. Piesa este inspirată de timbrul său pianistic multicolor. Titlul evocă luna acoperită de gheață a lui Saturn, „Enceladus”, cu crio-vulcani care erup crio-magmă asemenea unor gheizere de gheață. Se crede că sub calota sa există apă lichidă, un ocean subteran care ar putea susține viața. Suprafața înghețată reflectă lumina soarelui în multiple culori. Am încercat să sugerez trei nivele de imaginație: o viziune cosmică, sentimentul uman de singurătate (amintind de Debussy, „Des pas sur la neige”) și o lume imaginară subacvatică, vie și ciudată.
“Enceladus (Geysers on icy moon)” is a work written for Tamara Smolyar who gave its world premiere at the Melbourne Recital Centre in 2016. It is inspired by her multicoloured piano sound. The title evokes Saturn’s moon, “Enceladus”, covered in ice, with cryovolcanos that erupt cryomagma, as ice geysers. It is believed that underneath the surface there is liquid water, an underground ocean that could sustain life. The icy surface reflects the sunlight in multiple colours. I tried to capture three levels of imagination: a cosmic vision, the human feeling of loneliness (recalling Debussy, “Des pas sur la neige”) and an imaginary vivid and strange subaquatic world.
John Corigliano (1938) – “Fantasia on a Ostinato” (1985)
“Fantasia pe un Ostinato” are la bază un faimos pasaj repetitiv compus de Ludwig van Beethoven (Simfonia a VII-a, partea a doua). Această muzică este unică în creația lui Beethoven datorită unui ostinato neîntrerupt care continuă, fără variații, cu excepția unui crescendo lung și a unor voci de acompaniament adăugate, timp de mai bine de patru minute. Utilizarea aproape minimalistă a propriului material de către Beethoven și propria mea dorință de a scrie o piesă în care interpretul este responsabil de deciziile privind durata motivelor repetate au condus la primul meu experiment cu așa-numitele tehnici minimaliste.
Am abordat această sarcină cu sentimente amestecate în ceea ce privește fenomenul contemporan cunoscut sub numele de minimalism, deoarece deși admir accentul pus pe texturi atractive și capacitatea sa ocazională de a obține o calitate hipnotică (nu foarte diferită de cea a unui Beethoven târziu), nu mă încântă repetiția sa excesivă, lipsa de arhitectură și sterilitatea emoțională generală.
În “Fantasia pe un Ostinato” am încercat să combin aspectele atractive ale minimalismului cu o structură convingătoare și cu expresia emoțională. Metoda mea a fost să fac o paralelă cu forma binară a ostinato-ului din Simfonia a șaptea de Beethoven, împărțind Fantezia în două părți. Prima parte explorează elementele ritmice ale ostinato-ului, precum și implicațiile armonice ale primei jumătăți ale acestuia. Cea de-a doua parte dezvoltă și extinde a doua jumătate a ostinato-ului, transformând coborârea sa pregnantă de la major-minor într-un lanț de armonii peste care o serie de motive devin din ce în ce mai ornamentate. Punctul culminant este reprezentat de revenirea ritmului obsesiv beethovenian și, în cele din urmă, de chiar apariția temei lui Beethoven. (trad. Ana Lica)
“Fantasia on an Ostinato” is based on a famous repetitive passage by Ludwig van Beethoven (Symphony No. 7, second movement). That music is unique in Beethoven’s output because of a relentless ostinato that continues, unvaried except for a long crescendo and added accompaniamental voices, for over four minutes. Beethoven’s near-minimalistic use of his material and my own desire to write a piece in which the performer is responsible for decisions concerning the duration of repeated patterns led to my first experiment in so-called minimalist techniques.
I approached this task with mixed feelings about the contemporary phenomenon known as minimalism, for I admire its emphasis on attractive textures and its occasional ability to achieve a hypnotic quality (not unlike some late Beethoven), I do not care for its excessive repetition, its lack of architecture, and its overall emotional sterility.
In “Fantasia on an Ostinato” I attempted to combine the attractive aspects of minimalism with convincing structure and emotional expression. My method was to parallel the binary form of the Beethoven Seventh Symphony ostinato by dividing the “Fantasia” into two parts. The first explores the rhythmic elements of the ostinato as well as the harmonic implications of its first half. The second part develops and extends the ostinato’s second half, transforming its pungent major-minor descent into a chain of harmonies over which a series of patterns grow continually more ornate. This climaxes in a return of the obsessive Beethoven rhythm and, finally, the appearance of the Beethoven theme itself.
Cătălin Crețu (1971) – “Piano Interactions II: Mechanisms” pentru senzori, pian preparat şi electronics (2013)
Compoziția “Piano Interactions II” – “Clopote și mecanisme” este dedicată unui hiper-instrument realizat special cu scopul de a implementa tehnici de compoziție muzicală cu ajutorul noilor tehnologii. Acesta utilizează două surse sonore de naturi diferite: una acustică (pian preparat) și una electronică (pian virtual, sampler), unificarea celor două fiind făcută prin intermediul tehnologiei cu senzori controlată de mediul de programare Max. Lucrarea e structurată sub forma unui ciclu de miniaturi (5 “mecanisme” și 4 interludii – “clopote” – intercalate), în concertul de astăzi fiind prezentate doar “mecanismele”.
“Piano Interactions II” – “Bells and mechanisms” is dedicated to a hyper-instrument which was designed with the aim of incorporating new technologies into music composition. It uses two sound sources of different natures: an acoustic one (prepared piano) and an electronic one (virtual piano, sampler), the unification of the two being done through sensor technology controlled by the Max programming environment. The work is structured in the form of a cycle of miniatures (5 “mechanisms” and 4 interludes – “bells” – interspersed), in today’s concert being presented only the “mechanisms”.
Sebastian Androne-Nakanishi (1989) – “Weak Nuclear Force” & “Strong Nuclear Force” – din suita “The Fundamental Forces of Our Universe” (2008)
În 2008 apetitul meu față de fizica cuantică atingea cote maxime, astfel că suita “The Fundamental Forces of Our Universe” a fost o consecință directă a acestui fapt. Lucrarea este o subiectivă „punere în scenă” a unor legi ale naturii pe care oamenii de știință le-au descoperit în ultimele secole. Mai precis, fizicienii contemporani sunt de acord că există patru forţe (interacțiuni) fundamentale: slabă, tare, electromagnetică și gravitațională. Particularitățile fiecărei forțe au modelat procesele componistice din fiecare piesă, ba mai mult, ele au condus și la găsirea materialului muzical. În acest context se vor interpreta doar primele două forțe: cea slabă și cea tare.
Interacţiunea (Forţa) Nucleară Slabă: acţionează între leptoni şi este responsabilă de dezintegrările radioactive de tip beta în care apar neutrini (pe langă electroni şi pozitroni);
Interacţiunea (Forţa) Nucleară Tare: este cea mai puternică, fiind responsabilă pentru coagularea elemententelor fundamentale; acţionează între nucleoni şi între quark-uri (leagă neutronii şi protonii în nuclee şi quark-urile în particule elementare).
In 2008 my appetite for quantum physics was at an all-time high, so The Fundamental Forces of Our Universe suite was a direct consequence of that. The work is a subjective ‘staging’ of some of the laws of nature that scientists have discovered over the past few centuries. Specifically, contemporary physicists agree that there are four fundamental forces (interactions): weak, strong, electromagnetic and gravitational. The particularities of each force have shaped the compositional processes in each piece, and have also led to the discovery of my musical material. In this context, only the first two forces will be interpreted: the weak and the strong.
Weak Nuclear Interaction (Force) acts between leptons and is responsible for beta-type radioactive decays in which neutrinos (in addition to electrons and positrons) appear;
Strong Nuclear Interaction (Force) is the strongest, responsible for the coagulation of fundamental elements; acts between nucleons and between quarks (binds neutrons and protons into nuclei and quarks into elementary particles).
John Cage (1912-1992) – “4’33”” (1952)
Lucrare-manifest iconică a secolului XX, „4’33’” refocalizează atenția de la interpret către public. Neapăsănd nicio clapă, Cage provoacă noi definiții ale muzicii aşa cum este ea înțeleasă de oameni şi, prin extensie, a muzicii ca „performance art”. (trad. Diana Rotaru)
Being a piece that is totally void of any keyboard-produced music, „4’33”” switches the attention from the performer to the audience. Cage’s piece pushes the boundaries of the human understanding of music and by extension, the meaning of music as a performance art.
Șerban Marcu (1977) – “Mirror Spiders” (2021)
Lucrarea „Mirror Spiders” pornește de la o idee vizuală: mâinile interpretului sunt, de la natură, un fel de păianjeni în oglindă, cu degetele pe post de piciorușe. Prin felul cum este concepută, lucrarea speculează această idee, prezentând gesturi muzicale care sunt simultan sau decalat în oglindă (inversare) și în recurență, și adăugând la final și un timbru pianistic mai puțin obișnuit. Muzica este la început nervoasă, rapidă, agitată, iar mai apoi lirică, alternând o melodie doinită cu scurte gesturi muzicale în registrul supraacut al pianului.
“Mirror Spiders” starts from a visual idea: the performer’s hands are, by nature, like a spider and his reflection in the mirror, with the fingers resembling the spider’s tiny legs. By the way it is conceived, the work speculates this idea, using a short melody of 12 pitches, its inversion and its retrograde form, and addding at the end a less common piano sound. The music has two sections: the first one is fast and agitated, and the second one lyrical, alternating a cantilene with short nervous musical gestures in the high register of the piano.
Jörg Widmann (1973) – “Hallstudie” – fragmente (2003)
La sfărşitul anului 2003 lucram în paralel la piesa pentru orchestră „Lied” şi la o altă lucrare amplă, “Hallstudie” [Reverberation Study] pentru pian. Cele două lucrări nu ar fi putut fi mai diferite: dacă în “Lied” procese oscilatorii pasagere sunt absorbite cu blândețe, “Hallstudie” constă numai dintr-o serie dură de impulsuri şi reverberațiile lor. Pedala rămăne apăsată pe întreaga durată a piesei. Aceasta necesită o reducere enormă a materialului sonor, căci tot ce este impuls devine imediat reverberație. La fel ca în sonata mea pentru pian “Fleurs du mal”, compusă mult mai devreme, această captare voluntară generează dorința pentru o explozie. Aceasta apare sub forma unui acord de la minor care, în contextul zgomotelor, capătă funcția de disonanță. (trad. Diana Rotaru)
At the end of 2003, I was working in parallel on my orchestral song “Lied” and the similarly large-scaled “Hallstudie” [Reverberation Study] for piano. These two works could not be more unalike: whereas in “Lied” transient oscillation processes are gently absorbed, my “Hallstudie” consists of nothing but hard series of impulses and their reverberation. The pedal remains depressed throughout the entire duration of the piece. This necessitates an enormous reduction of tonal material, as everything that was at first an impulse immediately becomes a reverberation. As in my piano sonata “Fleurs du mal” composed at a much earlier stage, this voluntary captivation generates the desire for detonation. This then comes in the form of an A minor chord which within this noisy context takes on the function of a dissonance.