Despre saxofoane şi alte interfeţe către suflet: interviu cu ALTERA INDE

Bucureştenii se pregătesc de întâlnirea cu excepţionalul duo ALTERA INDE (Elveţia/Spania), doi vrăjitori ai saxofoanelor împletite cu sonorităţi electronice. Sara Zazo Romero şi Diego Carretero vor oferi programul DOUBLE SKIN duminică 2 noiembrie, ora 17:00, în Studioul de Operă şi Multimedia al UNMB (Str. Ştirbei Vodă 33, intrarea liberă). Concertul este inclus în Festivalul Internaţional MERIDIAN XX SONIMAGICON.

 

Şi dacă DOUBLE SKIN porneşte de la ideea de „piele – interfaţă” ce conectează diferitele surse şi energii acustice, micul interviu luat de CIMRO celor doi muzicieni poate funcţiona ca un prim strat epidermic prin care să îi putem cunoaşte mai bine – până la momentul întâlnirii din sala de concert. Aşadar:

 

CIMRO: De ce saxofonul? Cum a început relaţia voastră cu acest instrument fabulos de versatil?

 

SARA: Am început să cânt la saxofon aproape întâmplător. Dorinţa mea iniţială era să învăț percuție, pian sau trompetă, care era de fapt instrumentul meu preferat când eram copil. Dar locurile libere la conservator și alegerea părinților mei, care nu erau muzicieni, au făcut ca eu să încep cu saxofonul. Mi-a plăcut mult de la început și și am avut parte de un start foarte fericit, așa că, deși a fost o chestiune de noroc, m-am obișnuit foarte repede cu el și mi-a plăcut foarte mult să învăț. În adolescență, am început să-mi imaginez că voi face din muzică profesia mea.

 

DIEGO: Povestea mea este similară cu cea a Sarei. Nici părinții mei nu sunt muzicieni și au ales saxofonul aproape întâmplător. Dar am simțit încă de la început o legătură importantă cu acest instrument.

 

CIMRO: Cum aţi intrat în lumea muzicii contemporane, „de avangardă” – şi de ce?

 

SARA: Deoarece saxofonul este un instrument relativ nou (a fost inventat în jurul anului 1850), saxofoniștii nu dispun de un repertoriu clasic extins în literatura noastră; din acest motiv, saxofonul și-a găsit rapid o cale de dezvoltare în muzica de avangardă. Este un instrument extrem de versatil, cu posibilități sonore infinite, și și-a găsit un loc foarte solid în muzica contemporană, un loc care este încă în dezvoltare. În timpul formării mele academice, am lucrat cu profesori care făceau parte din scena avangardistă, așa că trecerea la repertoriul contemporan a fost un pas foarte natural. Mai mult, ca artist, faptul că pot da voce artei de astăzi, scrisă în zilele noastre, mi se pare un dar. Faptul că pot fi un agent activ și că pot face parte din gândurile, estetica, experimentele și muzica scrisă astăzi mă face să trăiesc această meserie cu multă emoție. Colaborarea cu compozitorii contemporani înseamnă să pot face parte din ceva important și viu din punct de vedere artistic.

 

DIEGO: În cazul meu, influența profesorilor mei și interesul meu pentru descoperirea de noi sunete, posibilități și estetici au făcut ca domeniul meu de dezvoltare artistică să fie strâns legat de creație. Posibilitatea de a lucra cu compozitori contemporani și de a experimenta cu capacitățile saxofonului este ceva ce mă interesează de mult timp și care îmi permite să fac parte din momentul creației actuale.

 

CIMRO: Spuneţi-mi trei compozitori – din orice eră – pe care îi iubiţi necondiţionat.

SARA: E foarte greu să aleg! Dacă ar trebui să aleg doar trei, i-aș alege pe Luciano Berio, Igor Stravinski și Piotr Ceaikovski.

DIEGO: Dacă trebuie să aleg, îi aleg pe Bach, Mahler și Berio.

 

 

CIMRO: Care este relaţia voastră cu publicul? Este el important în actul artistic? şi dacă da, în ce fel?

 

SARA: Cred că este esențial să se creeze o legătură între interpreții muzicali, sau între artiști în general, și public, mai ales în ceea ce privește artele contemporane, deoarece uneori acestea sunt oarecum dificil de receptat de către publicul larg. Cred că este important să apropiem noul limbaj de public și să îl facem, pe cât posibil, ușor de înțeles. Sau să oferim indicii pentru o ascultare mai activă și să încurajăm publicul să se lase purtat de o muzică mai evocatoare și cu o semantică mai puţin evidentă decât muzica clasică. În acest sens, atât în proiectele personale, cât și cu Altera Inde, am practicat în aproape toate concertele noastre un moment de „mediere” sau  întâlnire cu artiști și compozitori pentru a apropia repertoriul de public și a oferi indicii pentru o mai bună apreciere a rezultatului sonor.

 

DIEGO: Așa cum spune Sara, pentru Altera Inde este foarte important să apropiem repertoriul și viziunea noastră de publicul care ne ascultă. Ne propunem să creăm o legătură cu publicul prin ascultarea activă. Sunt un susținător ferm al ascultării muzicii fără prejudecăți și al apropierii noilor avangarde de publicul larg.

 

 

CIMRO: Dacă nu aţi fi cântat la saxofon, ce alt instrument v-ar fi pasionat?

 

SARA: Mi-ar fi plăcut să cânt la trompetă. Cred că este un instrument foarte versatil, cu un repertoriu bogat din multe epoci, muzică barocă, renascentistă, clasică, jazz, contemporană… Am încercat să cânt puţin la ea și mi-ar plăcea să am mai mult timp pentru a experimenta și a studia mai mult.

 

DIEGO: Ei bine, este o întrebare bună! Nu sunt sigur, poate un instrument cu coarde.

 

CIMRO: Cum vedeţi muzica românească? Care ar fi diferenţele majore faţă de cea elveţiană?

 

SARA: Relația mea cu muzica academică din România în calitate de saxofonistă s-a cristalizat în colaborarea cu Diana și Doina Rotaru, datorită catalogului lor extins de lucrări dedicate saxofonului, dintre care am putut interpreta câteva. În plus, un mare saxofonist al timpurilor noastre, Daniel Kientzy, a colaborat în mod continuu cu numeroși compozitori români, contribuind la alimentarea literaturii de avangardă pentru saxofon cu autori și autoare de această naționalitate. Este dificil să definim diferențele dintre compozitorii din cele două țări, deoarece curentele și modurile de compoziție ale compozitorilor și compozitoarelor sunt foarte versatile și este complicat să determinăm diferențele precise fără a cădea în generalizări. Dar, din experiența mea, aș putea defini repertoriul românesc pentru saxofon ca un limbaj visceral, intens, care utilizează saxofonul în întreg registrul său, cu multă plasticitate, exagerând nuanțele și posibilitățile sonore, și curajos în ceea ce privește utilizarea mai puțin clasică a instrumentului.

 

DIEGO: În ceea ce privește muzica pentru saxofon, cred că în România există deja o tradiție de muzică de avangardă datorită muncii marelui maestru Daniel Kientzy. Mă interesează foarte mult această legătură cu tradiția care se reflectă în mare parte din lucrările pe care le cunosc. Pe de altă parte, un aspect remarcabil al proiectelor de creație din Elveția este că există o mare posibilitate de sprijin din partea fundațiilor, care permit realizarea cu finanțare a proiectelor de diferite dimensiuni.

 

Prezenţa celor doi artişti în România este posibilă datorită Swiss Arts Council Pro Helvetia.