INTERVIU: Wonderland cu Diana Rotaru (SonoMania)

Wonderland cu Diana Rotaru 

Luni, 20 mai, în cadrul festivalului S.I.M.N., ediția a XXIX-a, Diana Rotaru – cadru didactic al UNMB, compozitoare, director artistic al ansamblului SonoMania și coordonator principal al CIMRO, specializată în muzica de cameră și orchestrală, muzică pentru spectacole, multimedia sau de dans, muzică de scurtmetraj și operă de cameră; creația sa explorează direcții expresive diferite precum hypnagogia, folclorul imaginar sau umorul – a avut amabilitatea de a îmi răspunde la câteva întrebări legate de viziunea sa artistică:

Foto: Florin Ghenade (ConnectArts)

A.S.: Ce anume vă inspiră atunci când porniți în crearea unei partituri?

D.R.: Absolut orice. Cred foarte tare că un creator este un burete care se umple de lucruri care îl mişcă sau care îl intrigă şi pe urmă le recombină într-o manieră personală, prin filtrul propriu, şi le dăruieşte altora. Pornind, fireşte, de la muzicile pe care le simți aproape de suflet (cum e vorba aceea înțeleaptă, compoziția mai mult se „fură” decât se învață), la cărți, vise, filme, locuri, opere de artă, emoții, sunete auzite pe stradă sau imaginate; dar în primul rând oamenii. Relația (ideală) dintre compozitor şi interpret este una foarte specială şi care devine de multe ori fascinant de intimă, chiar dacă este vorba de oameni care nu sunt apropiați: e vorba, până la urmă, de o comunicare la nivelul cel mai profund şi subtil, al cărei rezultat se duce apoi către public. Iar atunci când vrei sau eşti provocat să scrii pentru un anumit interpret sigur că eşti automat influențat de personalitatea acestuia – sau acestora, în cazul unui ansamblu. Nu neapărat de gustul estetic, asta mi s-ar părea o greşeală, ci de energia pe care o transmite pe scenă.

A.S.: Ce așteptări aveți atunci când puneți în scenă o reprezentație?

D.R.: Profesionalism şi deschidere, în primul rând din partea interpreților, apoi din partea publicului. Dacă tot am vorbit de comunicare, aceasta nu se poate face decât în anumite condiții. Cred că un interpret are datoria de a primi orice muzică pe care o cântă – chiar dacă nu o simte aproape, chiar dacă i-a fost impusă într-un anumit context; are datoria să încerce să îi găsească sensul, să intre în lumea respectivă şi, mai cu seamă, să o abordeze într-o manieră profesionistă, cu seriozitatea cu care ar studia şi interpreta, să zicem, un Brahms. Abia după ce muzica a ajuns să capete viață pe scenă, să “ființeze” (altfel rămâne în sertar, sub formă de partitură-conservă), misiunea interpretului se termină şi lucrarea e preluată de receptori. În momentul în care a apărut ansamblul SonoMania, relația tinerilor interpreți cu muzica nouă era foarte dificilă şi deficitară. Ne-am dorit cu toții să demonstrăm că muzica nouă – şi cea modernă, pentru că atitudinea refractară a interpreților şi a publicului începe odios de repede în secolul XX, de pe la Bartók – este valoroasă, emoționantă, fascinantă, câteodată stranie, dar nu e nimic rău în a fi straniu, în a fi Altfel. În programul pentru SIMN 2019 am ales ca temă “lumina”, muzici transparente, delicate şi bizare. Muzici ale unor compozitori foarte preocupați de aliaje neconvenționale de culori. Iar impactul a fost, zic eu, foarte pozitiv.

A.S.: Credeți că energia publicului contează pentru ca o reprezentație să aibă o bună înțelegere?

D.R.: Atitudinea, în primul rând. A participa la un concert are ceva ritualic: te duci acolo ca să fii de fapt manipulat, să ți se manipuleze emoțiile – de către un compozitor iscusit, de către un interpret talentat. Dar pentru asta trebuie sa ai o anumită disponibilitate, să te poți transforma într-un receptacul de energie pe care pe urmă o dai mai departe, şi pe care o întorci ca un bumerang înapoi la interpret. Dacă interpretul e neimplicat, slabe şanse să transmită ceva publicului. Dar dacă interpretul cântă cu pasiune şi publicul se uită în smartphone, iarăşi nu e bine. Energia se opreşte pe undeva pe la mijlocul distanței şi este incredibil de frustrant. Ar mai fi important de subliniat că mulți oameni se blochează la muzica nouă pentru că nu ştiu să o asculte – mai degrabă, nu conştientizează faptul că muzicile diferite se şi ascultă diferit; altfel trebuie să urmăreşti o textură sau un mecanism fața de o muzică narativă şi tematică. Nu înseamnă diferență calitativă, ci diferență de receptare şi de focalizare a atenției, într-un caz pe macro, pe global, într-altul, pe un fir roşu.

A.S.: Dacă ați putea alege două emoții pe care să le exploatați în următoarea creație a dumneavoastră, care ar fi acelea?

D.R.: Foarte greu de spus până nu mă apuc propriu-zis de scris. Nu pot să îmi planific nici structurile în totalitate, darămite emoțiile. Muzica e un organism viu pe care la un moment dat trebuie să îl laşi să hălăduiască de capul lui, îl mai direcționezi din când în când cu guma, cu rațiunea, dar materialul muzical trebuie să se şi “împlinească” singur. Ce ştiu e că va fi bine, pentru că va fi o lucrare scrisă pentru un om fain.

Interviu realizat de Andrada Stan

Comments are closed.