[1] & [2]  See https://miyazawa.com/mario-caroli/.

****************

[Cronica a aparut initial in Revista “Actualitatea Muzicala” Nr. 12 / 2019]

Sunt sigur că nu voi putea uita vreodată „grădina italiană” pe care Mario Caroli a făcut-o să rodească printre „grădinile sonore” ocazionate de Festivalul Meridian din acest an. Sunt cu atât mai sigur, cu cât multă vreme nici nu am reușit, oricât m-ar fi obligat datoria de cronicar, să palpez prin intermediul unor cuvinte cât de cât mulțumitoare veritabila stare de grație pe care am convingerea că nu numai mie mi-a prilejuit-o acel recital desfășurat în 5 noiembrie 2019, în Aula Palatului Cantacuzino din București. Dacă în cele din urmă am ajuns totuși la limanul verbalizării, este pentru că mi-a ieșit în cale același Mario Caroli, printr-o declarație lămuritoare; spune el – într-un interviu acordat pentru site-ul prestigioasei companii de flaute Miyazawa, printre ai cărei artiști emblematici se numără – că „interpretarea este, pentru mine, ca un drog; sunt total dependent de ea. În momentele în care cânt mă simt liber cu adevărat, ca o pasăre planând deasupra unei văi întinse, nesfârșite”[1]. Mi-am dat seama că, pornind de la această mărturisită nerăbdare a interpretului de a fi prezent pe scenă, aș putea în sfârșit să înțeleg și să traduc cumva în cuvinte vibrația emoțională extrem de particulară, contaminantă, pe care Mario Caroli a făcut-o posibilă în fiecare clipă a recitalului său.

Era pur și simplu bucurie – un soi de bucurie liniștită, ce părea să-l însenineze pe de-a-ntregul, probabil aceeași bucurie de care oricine se simte cuprins atunci când, după un lung voiaj, descuie ușa casei sale. Căci părea să fi urcat pe scenă ca și cum ar fi revenit acasă. Părea să știe foarte bine că se reîntoarce acolo unde nimic nu mai poate sta în calea libertății de a trăi sub singura zodie binefăcătoare – aceea a firescului și a intimității. Și tocmai pentru că părea să știe toate acestea, se și bucura. Micilor vanități impuse de aplauze părea să le acorde o deferență oarecum distrată. Era evident că, mai mult decât să primească admirația noastră, pentru el conta să ofere; să ne ofere și nouă aceeași bucurie de a ne regăsi, prin muzică, în sânul unui „acasă” mai curat și mai odihnitor decât orice alt cămin.

A început să cânte parcă din întâmplare, parcă nerăbdător să se elibereze, luându-și zborul și luându-ne și pe noi împreună cu el. M-a frapat mult puterea aceasta de a stabili contactul cu vibrația muzicală ca și cu o revelație sub al cărei blând și irezistibil jug întreaga sală se pomenea pur și simplu „condamnată” să respire la unison, ca o singură făptură. E o putere de fascinare pe care am simțit-o reconfirmată în cazul fiecărei piese, indiferent de caracterul ei: pe cât de neașteptat părea să fie emis primul sunet al fiecăreia, pe atât de instantaneu și deplin avea loc astfel teleportarea într-o altă dimensiune, aceea a „grădinii italiene” ce s-a dovedit acaparantă prin rigoarea perfecționistă și deopotrivă prin expresivitatea hipnotizantă cu care grădinarul a reușit să o facă posibilă.

S-a numit „italiană” această grădină pentru că programul a cuprins, majoritar, piese ale unor compozitori contemporani italieni, cărora însă li s-au mai adăugat deja legendarul Vertical Song I de Toshio Hosokawa, precum și două lucrări românești înscrise pe aceeași coordonată (i-am putea spune „specific italiană”?) a acelui tip de elocvență muzicală ce nu-și refuză, oricât de pastelate și inedite i-ar fi veșmintele timbrale, raportarea la străvechiul reper al cantabilității. Modul de alegere și de structurare a repertoriului a intrat, de altfel, într-o conjuncție perfectă cu ceea ce cred că și constituie un ingredient de bază al filtrului magic pe care știe să-l prepare și să-l servească Mario Caroli: capacitatea lui de a străbate până în esența de emoție pură a muzicii, acolo unde pulsează sâmburele ei cel mai dulce.

Sigur, capacitățile tehnice aproape neverosimile ale acestui maestru au fost de natură, cel puțin într-o primă fază, să cutremure și să tulbure. Cu prisosință cred că s-a întâmplat astfel în cazul acelei electrizante Ritorno a Cartagena de Stefano Scodanibbio, în care complexitățile poliritmice, coagulate într-un fel de ritual războinic, precum și efectele percusive extrem de pitorești, presărate la tot pasul, obligă flautistul să-și descopere talentele de percuționist șamanic; dar și în cazul piesei lui Carmen Cârneci, …une main immense, veritabil tur de forță prin densitatea aproape sufocantă a jocului de deformare și asamblare reciprocă instituit între sunetele flautului și silabele poemului omonim semnat de Magda Cârneci, silabe pe care solistul le presară la cotituri, ca pe niște borne șuierate și șoptite.

Pe de altă parte, cu toată amploarea amețitoare, dacă nu de-a dreptul teribilă, a nivelului său de măiestrie, Mario Caroli nu rămâne totuși învăluit, ca un zeu distant, în lumina orbitoare a propriei excelențe, ci reușește să se păstreze aproape de inima ascultătorului, să cucerească emoțional prin faptul că muzicalitatea lui se trădează guvernată, la fiecare gest, de o delicatețe fără egal. Evidentul său scrupul perfecționist, manifest în luciditatea cu care ține să strunească și cel mai infim rest de sunet, este de fapt o formă de gingășie extremă, de dorință de a mângâia și poate chiar de a cocoloși absolut fiecare întorsătură de frază muzicală. Și, până la urmă, ce altă atitudine s-ar fi putut dovedi mai potrivită decât aceasta pentru a aborda respirațiile discrete și tainice pe care Federico Gardella le-a sublimat în ale sale Cinque cori notturni sotto la costa? Sau scurta, dar memorabila incantație Quais de Giacinto Scelsi, ce a curs ca un izvor limpede, pe traiectorii hipnotizante prin circularitatea lor? Sau volutele când aforistice, când spectaculoase, minunat și captivant croite în logica narativă a celei de-a patra Suite française de Ivan Fedele? Sau, în fine, esența de rugăciune doinită, alternată la răstimpuri cu frenezii dansante, păstrate însă în aceeași matcă luminoasă pe urmele căreia – după cum a demonstrat și în Jyotis, opus de dată recentă – nu ostenește să pornească Doina Rotaru? Încununat de această nouă partitură a inconfundabilei compozitoare române (cu al cărei lirism hipnagogic Mario Caroli pare să aibă o afinitate lăuntrică deloc întâmplătoare), întregul recital a părut astfel să se plaseze sub zodia aceleiași credințe implicite pe care Doina Rotaru o mărturisește prin muzica sa: credința că izbânda luminii este într-adevăr posibilă, chiar dacă ea adie în taină, mai degrabă sub forma șoaptei pe care, din mijlocul nebuniei cotidiene, o poate înțelege numai cine are urechi de auzit.

Dar culminația serii am resimțit-o chiar la final, când Mario Caroli a oferit drept bis probabil cea mai emblematică interpretare auzită de mine vreodată, a celei mai emblematice pagini muzicale dedicate flautului solo – Syrinx de Claude Debussy. Nu mă feresc să o spun, cu tot riscul abuzării de cuvinte mari: nu m-aș fi mirat dacă aș fi intrat atunci în levitație, laolaltă cu toți ascultătorii care aproape uitaseră să mai respire. Am simțit atunci arătându-mi-se în toată splendoarea monumentul de rafinament înălțat clipă de clipă de către cântul ca o sculptură aeriană al lui Mario Caroli. Am simțit atunci ce trebuie să însemne nivelul superlativ al menirii de interpret: este capacitatea lui Mario Caroli de a-și răpi ascultătorii într-o trăire contemplativă ce trece dincolo de el însuși și de măiestria lui fără cusur, dincolo și de plăcerea pe care o pot stârni sonoritățile muzicale propriu-zise; este contemplarea acelei ordini care de obicei rămâne doar presimțită în cutele subiacente ale lumii, dar care acum răzbate la suprafață – prin mijlocirea muzicii și a celui ce știe că nu se poate sluji de ea, ci că trebuie să se pună în slujba ei – drept un întreg din care fiecare ascultător ajunge să se simtă, alături de maestrul ce-l bucură, o mică și fericită parte. Am simțit, de fapt, ceea ce chiar Mario Caroli a exprimat la rândul lui în finalul interviului din care am antecitat; întrebat fiind ce sfat i-ar da unui tânăr flautist, el răspunde cu aceste cuvinte memorabile:

„Muzica mai presus de orice – flautul e doar un mijloc de a te exprima pe tine însuți. Este important să-ți dezvolți latura artistică a personalității tale. Trăiește-ți viața în așa fel, încât să sesizezi toate lucrurile frumoase care ne înconjoară, transformându-le apoi pe toate în daruri muzicale pentru tine și pentru oamenii care vin să te asculte. Trebuie doar ca ei să fie atinși de muzică; nimic mai mult. Dar mai ales păstrează-te modest în adâncul inimii, căci în fața imensității Muzicii, fiecare în parte suntem atât de mici.”[2]