REVIEW: Mario Caroli – The Italian Garden


Vlad  Văidean: “Mario Caroli” - English version by Maria Monica Bojin [Romanian version below]

Photos by Sorin Antonescu

I am sure I will never forget the “Italian garden” Mario Caroli made bear fruit among the “sound gardens” occasioned by the 2019 Meridian Festival. I am all the surer, as for a long time I didn’t even manage, much as my duty as a concert reviewer compelled me to, to embody by means of words thankful in at least a satisfactorily measure the true state of grace I am convinced I was not the only one to feel during that recital of November 5 at the Cantacuzino Palace in Bucharest. If I finally reached the shore of verbalisation, it is because the same Mario Caroli met me half-way with an elucidatory statement. Says Caroli, in an interview for the site of Miyazawa flute company, among whose emblematic artists he is: “Performing is like drugs, I am totally addicted to it. These are the only moments in which I feel to be really free, like a bird flying above a flat and endless valley”[1]. I realised that, if I started from this confessed impatience of the performer to take to the stage, I could finally understand and translate into words some of the extremely particular, contaminating emotional vibration which Mario Caroli made possible during each moment of his recital.

It was pure joy, kind of quiet joy and which seemed to fully lighten him, probably the same joy that anybody opening the door of their home feels after a long journey. For he went on stage as if he was returning home. He seemed to know very well that he had come back there where nothing could stand between him and the freedom to live under the only beneficial sign – that of the natural and of intimacy. And precisely because he seemed to know all this, he was also enjoying it all. The little vanities imposed by applause he seemed to greet with a rather distracted deference. It was obvious that, more than receiving our admiration, what mattered for him was to give; to give us the same joy of finding ourselves, through music, in a spotless and more relaxing “at home” than any other home.

He began playing as if by chance, as if impatient to break free, flying off and taking us with him. I was struck by this power to make contact with the musical vibration as if with a revelation under whose gentle and irresistible yoke the entire hall was simply “sentenced” to breathe in unison. It’s a power to fascinate which I felt reconfirmed with each piece, no matter its character: as unexpected the production of the first sound, as instantaneous and fully the teleportation in another dimension, that of the “Italian garden” which simply seized us all with its perfectionist rigour and hypnotic expression, the means by which the gardener succeeded in making it possible.

This was an “Italian” garden because the program consisted mainly in works by Italian contemporary composers, to which were added Toshio Hosokawa’s already legendary Vertical Song I as well as two Romanian works in the same (might we call it typically “Italian”?) vein of that musical eloquence which will say yes, no matter how pastel-shaded and unusual its timbral clothing, to the reference to the ancient landmark of songlike tone. The way he chose and structured the repertoire was for that matter in perfection conjunction with what I believe constitutes an essential element of the magical filter Mario Caroli knows how to prepare and serve: his ability to reach music’s essence of pure emotion, there where its sweetest kernel pulsates.

Of course, the almost unreal technical skills of this maestro was meant, at least in a first stage, to shake and disturb. I believe this to be particularly the case of that electrifying Ritorno a Cartagena by Stefano Scodanibbio, with its polyrhythmic complexities coagulated in a sort of war ritual and extremely picturesque percussive effects scattered all over, compelling the flutist to discover his talents as a shamanic percussionist; and also the case of Carmen Cârneci‘s …une main immense, truly a tour de force because of the almost suffocating density of the play of mutual deformation and recomposition taking place between the sounds of the flute and the syllables of Magda Cârneci’s poem of the same name, which the soloist sprinkled now and then as some whistled and whispered mileposts.

On the other hand, with all the dizzying, if not downright terrible, level of craftsmanship, Mario Caroli doesn’t just remain wrapped, as a distant god, in the blinding light of his own excellence, but close to the listener’s heart, so that he emotionally conquers by showing a musicality governed, at all times, by an unsurpassed gentleness. His obvious perfectionist scruple, manifest in the lucidity with which he insists on curbing the tiniest remainder of sound, is in fact a form of extreme kindness, of a wish to caress and to maybe even pamper each and every turn in the musical phrase. And, after all what other attitude could have proved more fitting than this one to approach the discrete and mysterious breaths Federico Gardella sublimated in his Cinque cori notturni sotto la costa? Or Giacinto Scelsi’s short, but memorable incantation Quais, which flew as a limpid spring, on trajectories hypnotic by their circularity? Or the volutes now aphoristic, then dramatic, wonderfully and captivatingly carved in the narrative logic of Ivan Fedele’s fourth Suite française? Or the essence of a sung, lamenting prayer, alternating at times with dancing frenzies, yet kept in the same bright channel which – as proved by her recent Jyotis – Doina Rotaru doesn’t tire of embarking on? Crowned by this new score of the unique Romanian composer (and it is by no accident that Mario Caroli has an affinity for her hypnagogic lyricism), the whole recital thus seemed to be placed under the same sign of the implicit belief that Doina Rotaru confesses through her music: the belief that the victory of light is indeed possible, even if it only breathes secretly, more like a whisper which, trapped in the madness of the day-to-day, only those who have ears to hear can understand.

I do believe the peak of the evening was the very end, that is, Mario Caroli’s encore – probably the most emblematic rendition I ever heard, of the most emblematic page dedicated to the solo flute – Debussy’s Syrinx. I am not shy to say this, and I take the risk of abusing such words of praise: it wouldn’t have surprised me if I had then started to levitate, together with all the listeners who had almost forgotten to breathe. I felt then as if I saw, in all its splendour, the monument of refinement constantly erected by Mario Caroli’s play resembling an ethereal sculpture. I felt then what the superlative level of a performer’s mission must mean: Mario Caroli’s ability to abduct his listeners in a contemplative experience which goes beyond himself and his flawless art, also beyond the pleasure musical tones as such can produce; it is the contemplation of that order which usually only stays anticipated in the world’s subjacent folds but which now finds its way to the surface – through the agency of music and of that performer who knows that he cannot use it, but must serve it – as a whole of which every listener comes to feel, with the maestro who makes them happy, a small and joyful part. I in fact felt what Mario Caroli himself expressed in his turn at the end of the above-mentioned interview; when asked what advice he has for the young flutist, he answers with these memorable words:

“Music is above all – the flute is just a way to express yourself. It is important to develop the artistic side of your personality. Live life in order to see all the beautiful things around us, translating all these things into musical presents for yourself and the people coming to listen to you. They only need to be touched by the music and nothing else. But especially keep humble in your heart, because in front of the immensity of Music, everyone of us is so small”.[2]

[1] & [2]  See


[Cronica a aparut initial in Revista “Actualitatea Muzicala” Nr. 12 / 2019]

Sunt sigur că nu voi putea uita vreodată „grădina italiană” pe care Mario Caroli a făcut-o să rodească printre „grădinile sonore” ocazionate de Festivalul Meridian din acest an. Sunt cu atât mai sigur, cu cât multă vreme nici nu am reușit, oricât m-ar fi obligat datoria de cronicar, să palpez prin intermediul unor cuvinte cât de cât mulțumitoare veritabila stare de grație pe care am convingerea că nu numai mie mi-a prilejuit-o acel recital desfășurat în 5 noiembrie 2019, în Aula Palatului Cantacuzino din București. Dacă în cele din urmă am ajuns totuși la limanul verbalizării, este pentru că mi-a ieșit în cale același Mario Caroli, printr-o declarație lămuritoare; spune el – într-un interviu acordat pentru site-ul prestigioasei companii de flaute Miyazawa, printre ai cărei artiști emblematici se numără – că „interpretarea este, pentru mine, ca un drog; sunt total dependent de ea. În momentele în care cânt mă simt liber cu adevărat, ca o pasăre planând deasupra unei văi întinse, nesfârșite”[1]. Mi-am dat seama că, pornind de la această mărturisită nerăbdare a interpretului de a fi prezent pe scenă, aș putea în sfârșit să înțeleg și să traduc cumva în cuvinte vibrația emoțională extrem de particulară, contaminantă, pe care Mario Caroli a făcut-o posibilă în fiecare clipă a recitalului său.

Era pur și simplu bucurie – un soi de bucurie liniștită, ce părea să-l însenineze pe de-a-ntregul, probabil aceeași bucurie de care oricine se simte cuprins atunci când, după un lung voiaj, descuie ușa casei sale. Căci părea să fi urcat pe scenă ca și cum ar fi revenit acasă. Părea să știe foarte bine că se reîntoarce acolo unde nimic nu mai poate sta în calea libertății de a trăi sub singura zodie binefăcătoare – aceea a firescului și a intimității. Și tocmai pentru că părea să știe toate acestea, se și bucura. Micilor vanități impuse de aplauze părea să le acorde o deferență oarecum distrată. Era evident că, mai mult decât să primească admirația noastră, pentru el conta să ofere; să ne ofere și nouă aceeași bucurie de a ne regăsi, prin muzică, în sânul unui „acasă” mai curat și mai odihnitor decât orice alt cămin.

A început să cânte parcă din întâmplare, parcă nerăbdător să se elibereze, luându-și zborul și luându-ne și pe noi împreună cu el. M-a frapat mult puterea aceasta de a stabili contactul cu vibrația muzicală ca și cu o revelație sub al cărei blând și irezistibil jug întreaga sală se pomenea pur și simplu „condamnată” să respire la unison, ca o singură făptură. E o putere de fascinare pe care am simțit-o reconfirmată în cazul fiecărei piese, indiferent de caracterul ei: pe cât de neașteptat părea să fie emis primul sunet al fiecăreia, pe atât de instantaneu și deplin avea loc astfel teleportarea într-o altă dimensiune, aceea a „grădinii italiene” ce s-a dovedit acaparantă prin rigoarea perfecționistă și deopotrivă prin expresivitatea hipnotizantă cu care grădinarul a reușit să o facă posibilă.

S-a numit „italiană” această grădină pentru că programul a cuprins, majoritar, piese ale unor compozitori contemporani italieni, cărora însă li s-au mai adăugat deja legendarul Vertical Song I de Toshio Hosokawa, precum și două lucrări românești înscrise pe aceeași coordonată (i-am putea spune „specific italiană”?) a acelui tip de elocvență muzicală ce nu-și refuză, oricât de pastelate și inedite i-ar fi veșmintele timbrale, raportarea la străvechiul reper al cantabilității. Modul de alegere și de structurare a repertoriului a intrat, de altfel, într-o conjuncție perfectă cu ceea ce cred că și constituie un ingredient de bază al filtrului magic pe care știe să-l prepare și să-l servească Mario Caroli: capacitatea lui de a străbate până în esența de emoție pură a muzicii, acolo unde pulsează sâmburele ei cel mai dulce.

Sigur, capacitățile tehnice aproape neverosimile ale acestui maestru au fost de natură, cel puțin într-o primă fază, să cutremure și să tulbure. Cu prisosință cred că s-a întâmplat astfel în cazul acelei electrizante Ritorno a Cartagena de Stefano Scodanibbio, în care complexitățile poliritmice, coagulate într-un fel de ritual războinic, precum și efectele percusive extrem de pitorești, presărate la tot pasul, obligă flautistul să-și descopere talentele de percuționist șamanic; dar și în cazul piesei lui Carmen Cârneci, …une main immense, veritabil tur de forță prin densitatea aproape sufocantă a jocului de deformare și asamblare reciprocă instituit între sunetele flautului și silabele poemului omonim semnat de Magda Cârneci, silabe pe care solistul le presară la cotituri, ca pe niște borne șuierate și șoptite.

Pe de altă parte, cu toată amploarea amețitoare, dacă nu de-a dreptul teribilă, a nivelului său de măiestrie, Mario Caroli nu rămâne totuși învăluit, ca un zeu distant, în lumina orbitoare a propriei excelențe, ci reușește să se păstreze aproape de inima ascultătorului, să cucerească emoțional prin faptul că muzicalitatea lui se trădează guvernată, la fiecare gest, de o delicatețe fără egal. Evidentul său scrupul perfecționist, manifest în luciditatea cu care ține să strunească și cel mai infim rest de sunet, este de fapt o formă de gingășie extremă, de dorință de a mângâia și poate chiar de a cocoloși absolut fiecare întorsătură de frază muzicală. Și, până la urmă, ce altă atitudine s-ar fi putut dovedi mai potrivită decât aceasta pentru a aborda respirațiile discrete și tainice pe care Federico Gardella le-a sublimat în ale sale Cinque cori notturni sotto la costa? Sau scurta, dar memorabila incantație Quais de Giacinto Scelsi, ce a curs ca un izvor limpede, pe traiectorii hipnotizante prin circularitatea lor? Sau volutele când aforistice, când spectaculoase, minunat și captivant croite în logica narativă a celei de-a patra Suite française de Ivan Fedele? Sau, în fine, esența de rugăciune doinită, alternată la răstimpuri cu frenezii dansante, păstrate însă în aceeași matcă luminoasă pe urmele căreia – după cum a demonstrat și în Jyotis, opus de dată recentă – nu ostenește să pornească Doina Rotaru? Încununat de această nouă partitură a inconfundabilei compozitoare române (cu al cărei lirism hipnagogic Mario Caroli pare să aibă o afinitate lăuntrică deloc întâmplătoare), întregul recital a părut astfel să se plaseze sub zodia aceleiași credințe implicite pe care Doina Rotaru o mărturisește prin muzica sa: credința că izbânda luminii este într-adevăr posibilă, chiar dacă ea adie în taină, mai degrabă sub forma șoaptei pe care, din mijlocul nebuniei cotidiene, o poate înțelege numai cine are urechi de auzit.

Dar culminația serii am resimțit-o chiar la final, când Mario Caroli a oferit drept bis probabil cea mai emblematică interpretare auzită de mine vreodată, a celei mai emblematice pagini muzicale dedicate flautului solo – Syrinx de Claude Debussy. Nu mă feresc să o spun, cu tot riscul abuzării de cuvinte mari: nu m-aș fi mirat dacă aș fi intrat atunci în levitație, laolaltă cu toți ascultătorii care aproape uitaseră să mai respire. Am simțit atunci arătându-mi-se în toată splendoarea monumentul de rafinament înălțat clipă de clipă de către cântul ca o sculptură aeriană al lui Mario Caroli. Am simțit atunci ce trebuie să însemne nivelul superlativ al menirii de interpret: este capacitatea lui Mario Caroli de a-și răpi ascultătorii într-o trăire contemplativă ce trece dincolo de el însuși și de măiestria lui fără cusur, dincolo și de plăcerea pe care o pot stârni sonoritățile muzicale propriu-zise; este contemplarea acelei ordini care de obicei rămâne doar presimțită în cutele subiacente ale lumii, dar care acum răzbate la suprafață – prin mijlocirea muzicii și a celui ce știe că nu se poate sluji de ea, ci că trebuie să se pună în slujba ei – drept un întreg din care fiecare ascultător ajunge să se simtă, alături de maestrul ce-l bucură, o mică și fericită parte. Am simțit, de fapt, ceea ce chiar Mario Caroli a exprimat la rândul lui în finalul interviului din care am antecitat; întrebat fiind ce sfat i-ar da unui tânăr flautist, el răspunde cu aceste cuvinte memorabile:

„Muzica mai presus de orice – flautul e doar un mijloc de a te exprima pe tine însuți. Este important să-ți dezvolți latura artistică a personalității tale. Trăiește-ți viața în așa fel, încât să sesizezi toate lucrurile frumoase care ne înconjoară, transformându-le apoi pe toate în daruri muzicale pentru tine și pentru oamenii care vin să te asculte. Trebuie doar ca ei să fie atinși de muzică; nimic mai mult. Dar mai ales păstrează-te modest în adâncul inimii, căci în fața imensității Muzicii, fiecare în parte suntem atât de mici.”[2]

[1] „Performing is like drugs, I am totally addicted to it. These are the only moments in which I feel to be really free, like a bird flying above a flat and endless valley.” ―

[2] „Music is above all – the flute is just a way to express yourself. It is important to develop the artistic side of your personality. Live life in order to see all the beautiful things around us, translating all these things into musical presents for yourself and the people coming to listen to you. They only need to be touched by the music and nothing else. But especially keep humble in your heart, because in front of the immensity of Music, everyone of us is so small.” ― 

INTERVIU: Când aplauzele se sting – Michael Djupstrom


Lorena Ioniță: Când aplauzele se sting… – interviu cu Michael Djupstrom –


Foto: Ana Negoita

Diversitatea vieții muzicale contemporane din București atrage în ultimii ani numeroși invitați străini, dornici de experiențe inedite și de cunoașterea unei lumi ce din exterior pare exotică, necunoscută. Cu ocazia serii de 8 noiembrie 2019 am avut prilejul să-i ascult pe pianistul Michael Djupstrom și violonista Luosha Fang completându-se reciproc într-un concert cu lucrări de o largă diversitate stilistică (de inspirație asiatică, românească, dar și americană), concert ce s-a desfășurat în Aula Palatului Cantacuzino. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că invitatul străin, venit pentru a concerta într-o țară nouă (în cadrul Festivalului Meridian), nu este doar un cunoscător al tradiției muzicale locale, ci și un vorbitor versat al unei limbi mai puțin răspândite precum limba română. Pasiunea și dedicarea pentru cultura românească sunt elemente importante și îmbucurătoare, reieșite din plin în urma discuției cu pianistul și compozitorul american Michael Djupstrom. Tocmai de aceea – epatând și o anumită mândrie dată de modelarea unei discuții desfășurate integral în limba română – invit cititorul să parcurgă în rândurile următoare câteva dintre mărturisirile unei pasiuni vii și ale unui admirabil devotament muzical.


Aș vrea să vă întreb – pentru că spuneați în scurta prezentare pe care ați făcut-o înainte de a vă cânta piesa că vă place muzica lui Enescu – cum ați descoperit muzica românească?

M.D.: În timpul studenției mele la Universitatea din Michigan mi s-a oferit ocazia să interpretez (la pian) Sonata a III-a pentru vioară și pian de George Enescu, iar pentru mine a fost ca o mare surpriză, în acel moment, să descopăr că exista o piesă scrisă foarte complicat, dar care suna aproape improvizat. Acest lucru mi-a trezit un mare interes pentru muzica lui Enescu, chiar o obsesie aș putea spune, iar asta m-a făcut să încerc să cunosc întreaga sa creație și evident că mai apoi am început să descopăr muzica multor altor compozitori români. După ceva timp (ani de zile), mi-am dat seama că dacă vreau să cunosc mai în amănunt date despre cultura generală sau despre viața compozitorilor este absolut necesar să învăț și limba. Așadar, după ce am început să cunosc limba, ușile mi s-au deschis.

Iar în sensul acesta căutările dvs. s-au materializat prin cercetări mai amănunțite sau s-au rezumat doar la partiturile cântate?

M.D.: Nu au fost niște cercetări oficiale, însă am petrecut foarte mult timp în biblioteci pentru a căuta piese și informații  despre acestea. În străinătate este foarte dificil să obții partiturile, nu se găsește aproape nimic. Există totuși o editură românească, Editura Grafoart, care editează o multitudine de partituri, iar pentru mine acest lucru este ca o comoară pentru că fără existența lor mi-ar fi fost foarte dificil să îmi procur materialele în străinătate. Revenind la întrebarea dumneavoastră, în engleză aș spune că nu sunt un „armchair researcher”, vreau să spun că nu sunt un muzicolog în adevăratul sens al cuvântului, dar mă interesează foarte mult muzica românească. Aș dori să pot să fac ceva pentru aceasta, deoarece simt că merită, iar după părerea mea este aproape necunoscută în afara României și mi se pare nedrept fiindcă sunt o mulțime de lucrări foarte frumoase care ar trebui să fie cântate și promovate.

Foto: Ana Negoita

Care sunt compozitorii români de care vă simțiți atașat și pe care îi prezentați în concertele dvs. în calitate de pianist? 

M.D.: Orice. Aici, pentru că este un festival de muzică contemporană, trebuie să cântăm muzică contemporană, dar… există o fundație în Statele Unite care se ocupă de promovarea muzicii și căreia i-am cerut să sponsorizeze câteva dintre concerte în orașul meu natal (St. Paul, Minnesota) și căreia îi datorez faptul că a făcut posibilă inițiativa mea de prezentare a muzicii contemporane, dar și a celei românești. Dacă voi obține această subvenție, cred că o să funcționeze (proiect viitor).

Cum ați descoperit totuși Sonata a 3-a de George Enescu?

M.D.: Cred că totul a pornit după ce am ascultat unul dintre discurile violonistei Ida Haendel în care cânta alături de Vladimir Ashkenazy un program cu multe alte lucrări, însă aceasta a fost de departe cea mai interesantă parte.

Vorbiți-ne puțin și despre latura dvs. componistică; când ați început să compuneți?

M.D.: Am început să cânt la pian când eram mic, dar în același timp și compuneam. A fost ceva natural. Studiile mele universitare au fost numai în compoziție, dar a trebuit să și practic instrumentul pe care îl cunoșteam, iar pentru mine a fost întotdeauna pianul. Acum eu mă simt un muzician care este în același timp compozitor și pianist. 

Iar dacă ar fi să ne povestiți despre compozițiile dvs., cam în ce direcție mergeți, spre ce vă îndreptați, ce vă interesează în domeniul compoziției? 

M.D.: E o întrebare dificilă. Aș spune că perioada mea preferată este prima jumătate a secolului XX, iar că, așa cum poate ai observat în lucrarea mea cântată în această seară, există în muzica mea o anumită influență a lui Debussy. Nu numai, dar toți compozitorii din această perioadă mă interesează foarte mult, precum și muzica lui Enescu. Mă fascinează exotismul începutului de secol, iar pentru urechile mele această muzică are o doză de imprevizibilitate, ceea ce îmi place foarte mult. Asta am dorit să preiau și să transpun și în muzica mea. 

Deci vă impresionează imprevizibilul…

M.D.: Da, aș spune o muzică organică, o muzică vie și nu neapărat ceva gândit. Desigur, este o muzică foarte gândită, însă vreau să pară pentru cei ce o ascultă foarte naturală și vie.

Chiar am simțit și la finalul piesei dvs. pe care ați cântat-o în această seară că nu ați dorit să ne oferiți sfârșitul pe tavă, cum s-ar spune, ci s-a lăsat puțin așteptat, iar acea doză de imprevizibilitate s-a simțit. Credeți că există o corelare între lucrarea dumneavoastră și cea generală a concertului din seara aceasta, cea a „grădinii de ceață”?

M.D.: Nu prea știu fiindcă a fost decizia Dianei Rotaru. Nu am vorbit prea mult despre povestea originală din care se inspiră piesa mea („Walimai”, din colecția Cuentos de Eva Luna a scriitoarei Isabel Allende), dar de fapt acțiunea acesteia se desfășoară într-o pădure tropicală, iar atmosfera este foarte densă, caldă, umedă, ceea ce am vrut să transpun și în muzica mea. Mai ales în partea pentru pian; și cred că asta a și inspirat-o pe Diana în alegere titlului pentru concertul nostru.

Iar alegerea subiectului pentru lucrarea dvs. de unde a apărut?

M.D.: Povestea aceasta este foarte mică, de 5-6 pagini. Nu este exclusiv o lucrare programatică, dar există câteva corelații foarte evidente între lucrarea mea și povestea originală. De exemplu ideea de fugă (este un moment în carte când protagonistul a fost luat prizonier, iar el încearcă să fugă) este surprinsă la început printr-o mișcare foarte ritmică. 

Deci citatele acelea din muzica universală sunt cumva nota personală?

M.D.: Sper să nu se audă ca citate ci mai degrabă ca influențe.

Vă mulțumesc!

CRONICI MERIDIAN: Actualitatea Muzicala Nr. 12/2019

CRONICĂ: Două zile, trei concerte și o Junglă electronică

Ana-Maria Cazacu: Două zile, trei concerte și o Junglă electronică 

Cronica preluata de pe

Foto: Sorin Antonescu

„Noile tehnologii ajută creatorii să viseze” (Adrian Enescu)

La nici două luni după călătoria în muzica secolului XXI pe care ne-a propus-o ediția din acest an a Festivalului Internațional „George Enescu”, universul muzicii contemporane şi-a redeschis porțile. Și astfel, după propria aventură în muzica secolului XXI, ca „mânuță de ajutor” în Forumul compozitorilor, imaginația copilului din mine aștepta cu nerăbdare să se mai joace în universul muzicii contemporane. În Festivalul “Meridian”, am ajuns martoră, în zilele de 9 şi 10 noiembrie, la crearea unei noi lumi – o junglă electronică. Aceasta mi s-a dezvăluit ca piesă importantă a unui puzzle sonor complex, derivat din fuziunea dintre trecut şi prezent, dintre sunetul natural şi cel procesat electronic, dintre muzică și poezie, vis şi realitate.

Tărâmul misterios s-a deschis ca orice lume de basm, cu formula magică A fost odată, ipostaziată acum de sunetul violoncelului, personaj principal în lucrarea lui Călin Ioachimescu, intitulată Celliphonia. Am pătruns astfel într-un univers dominat de dialogul dintre cele două entități sonore – violoncelul și mediul electronic –, personaje ale unei alte lumi, în care muzica te învăluie din toate părțile, iar sunetul violoncelului amintește de un cântec ritualic al buciumului. Departe de zgomotul junglei electronice, pe care mi-am imaginat-o pe tot parcursul călătoriei ca metaforă a unei jungle a existenței, am poposit de asemenea ascultând lucrarea Atlantikos de Roman Vlad. Compusă pentru flaut și mediu electronic, aceasta a propus o nouă pătrundere în lumea tainică a ritualului – o lume ascunsă ochiului, întrucât interpretul nu se află pe scenă.

O altă dimensiune a acestei mini-jungle a fost și cea conturată de Maia Ciobanu, creatoare a unei lumi sonore pe care mintea noastră, ancorată în jungla existențială, cu greu o poate imagina. Opusul său, Veni-va pentru clarinet și mediu electronic, nu este altceva decât o meditație muzicală asupra sfârșitului lumii, asupra momentului în care cea de-a șaptea pecete se va deschide, iar Împărăția lui Dumnezeu se va arăta pe Pământ. Și, pentru că acest moment nu poate fi așteptat decât cu teama firească în fața pătrunderii în necunoscut, parcursul lucrării este o întruchipare a freamătului întregului univers. Am asistat astfel la un dialog sonor între planul terestru, sugerat de melosul agitat al clarinetului, și un altul, nevăzut, dar plin de lumină, ipostaziat de vocea mediului electronic. Toată această pendulare se dezvăluie ȋn melosul final al clarinetului, imagine a unei rugăciuni în care cele două dimensiuni tind să se unească și iar să se despartă, pentru a lăsa loc doar vocii nevăzute, din ce în ce mai amenințătoare, pentru că pecetea se deschide și totul va deveni, curând, doar umbră și vis.

Dintr-un astfel de vis am revenit și eu la realitate, odată cu pătrunderea în ultima sferă a ceea ce înseamnă o dimensiune Electro-Landscape în care, treptat, muzica își dovedește puterea de imitație a tuturor lucrurilor. Din acest punct de vedere, lucrarea lui Constantin Basica, You are my Happy Place 2.0, a permis imaginației să călătorească și într-o lume mai apropiată de realitatea cotidiană, în care arta sunetelor tinde să depășească orice barieră, ca actant într-un joc al culorilor și imaginilor, care se derulează prea rapid, devenind tot mai greu de descifrat și perceput.

Acest popas nu a fost decât o modalitate de a pătrunde într-o altă lume a acestei jungle electronice, într-o dimensiune Electro-vision, în care muzica te însoțește în sfere deopotrivă reale și fantastice. Am ajuns, astfel, pe aleile unei păduri de sticlă, o “junglă remixată”, în care sunetele trompetei și ale mediului electronic te lovesc asemenea unor picături de ploaie și ele neobișnuite, pentru că în acea pădure plouă cu acid și amoniac. Dar muzica se încheie și trebuie să ne îndreptăm spre alte lumi. Și anume, spre muzici mult mai ancorate în jungla existenței, în care arta sunetelor depășește lumea imaginației noastre, fiind înzestrată cu puteri nebănuite de a imita vocea umană, așa cum a sugerat Holly Herndon ȋn lucrarea Godmother, sau de a întruchipa misterul existenței. Acesta din urmă a reprezentat punctul central al lucrării moshimoshi, ȋn care Megumi Okuda a perceput procesul respirației din perspectiva unui dialog ȋntre sunetul de trianglu și cel al mediului electronic.

Călătoria nu s-a sfârșit ȋnsă aici, pentru că muzica timpului meu mai are multe de spus… Cum ar fi faptul că sunetul electronic poate fi o întruchipare a oricărei alte dovezi a existenței, așa cum sunt zgomotul trenului, cel al experimentului fizic, al birourilor, al luminilor unui oraș la ceas de seară. Și totuși, în lucrarea Guillaume de St. Cloud Suffers A Violent Dazzling, compozitorul Jeesie Marino a demonstrat că muzica tinde spre mai mult, ieșind din spațiul nostru planetar și ajungând chiar la lună, pe care încă o privim cu scepticism din punct de vedere al posibilității de existență. Ȋnsă, pe măsură ce evoluăm, totul pare să se întoarcă la inițial, dar un inițial aflat sub stăpânirea unui permanent bruiaj, în care realitatea capătă o altă dimensiune. Existența se transformă într-un carusel hipnotic, ce se învârte până la epuizare, ajungând în final să dispară. Iar această dispariție este una rapidă, ca atunci când spui abracadabra, formulă-cheie în lucrarea Reclaiming Vision, care spune o poveste muzicală despre om și mediul înconjurător, despre atitudinea ființei umane de a distruge ȋn special ceea ce nu se poate vedea, fapt ce are drept finalitate pierderea culorii și a vieții, odată cu ea.

Și totuși… în universul mereu imprevizibil al muzicii contemporane viața renaște și odată cu ea și culoarea. Și astfel, într-unul din scurtele popasuri prin jungla electronică, am redevenit actant al unui joc deopotrivă firesc și greu de câștigat, având drept ajutor viziunea compozitoarei Sarah Nemstov. Ȋn lucrarea Red, cele două personaje, clarinetul și mediul electronic, ne-au învățat încă o dată că muzica nu este altceva decât o întruchipare a lumii văzute, prea tumultoasă, prea ancorată în formal, prea crudă, uneori. Dar ceea ce ne rămâne nouă de făcut este să ne deschidem mintea și să înțelegem că așa cum muzica depășește constant toate zăgazurile societății, la fel trebuie să reacționăm și noi. Astfel, ca în acel proverb românesc care spune că „cine râde la urmă râde mai bine”, putem sfida atrocitatea care pare că vrea din ce în ce mai mult să ne sugă sângele, prin răspândirea binelui acolo unde el pare să fi dispărut sau nici să nu fi existat. Pentru noi și pentru cei din jurul nostru, pentru că „dragostea nu cade niciodată”.

Cu acest gând am părăsit tărâmul plin de mister al junglei, deşi ştiam că aventura nu se sfârşise aici. Pentru că ziua următoare, şi ultima, a Festivalului Meridian a prilejuit o nouă călătorie pe un tărâm deja cunoscut şi totuşi atât de imprevizibil, care merita a fi explorat și pe care ne-am lăsat purtați de sunetul viorii. Aceasta s-a dezvăluit acum drept un instrument care „trebuia să moară”, dar nu înainte de a parcurge, la rândul lui, un traseu inițiatic presărat cu experiențe sonore diverse.

Foto: Sorin Antonescu

Rând pe rând, ni s-au înfățişat lumi desprinse din sfera fantasticului, în care muzica te învăluia din toate colțurile. Caracterul ei complex mi s-a dezvăluit pe deplin ȋn universul conceput de Diana Rotaru ȋn lucrarea Glossolalia, a cărei atmosferă pare a fi pe deplin  desprinsă din sfera hipnotică a unui ritual și din cea a dialogului ȋntre sunetul viorii şi cel al mediului electronic, apropiat de lumea ȋn care trăim. Ȋn aceeași ambianță, lucrările Man and Arp şi Invisible Flashesand Obscure Transmissions, compuse de Marina Rosenfeld și Annie Gosfield, s-au deschis ca nişte spații abstracte, în care se părea că vioara şi mediul electronic se aflau într-un permanent dialog de semnale pline de suspans. Am călătorit în acest spațiu fiind mereu tentați să ne întrebăm unde ne aflăm şi, mai ales, dacă nu cumva mintea noastră se pregăteşte deja pentru un zbor de la Pământ spre alte lumi, ca într-un roman de Jules Verne sau ca într-un nou episod al oricărui serial ştiințifico-fantastic.

Răspunsul a venit odată cu întoarcerea noastră la un tărâm aparent ştiut, în care muzica viorii, a filmului şi a lumilor nordice demonstrează că natura pare că poartă cu sine o muzică proprie, fie ea legată de o călătorie spre tărâmuri necunoscute, trecând prin universul albastru sau prin cel alb, prin portul unui oraş mare sau chiar printr-o pădure în care totul pare străjuit de zăpezi, după cum spune şi titlul piesei lui Mattias Sköld, intitulată Far North. Şi totuşi, acest prim periplu sonor al zilei nu putea fi lipsit de un final plin de suspans, aşa cum a fost şi cel sugerat de Tony Blomdahl în lucrarea V+RX-15, o nouă dimensiune a unei lumi fantastice în care totul se distorsionează, iar mintea zboară liber şi rapid, fiind ghidată de profiluri sonore diverse şi complexe, care scindează imaginația prin viteza lor de derulare.

Cu toate acestea, călătoria nu se termina aici… Iar acest lucru a fost posibil pentru că violonistul George Kentros, ghidul nostru pe acest tărâm tainic, ne pregătea cea din urmă surpriză, punându-ne înainte o lucrare proprie, o poveste despre făurirea viorii, al cărei titlu, This violin must die, ascundea de fapt o nouă semnificație. Aceasta a fost sugerată prin întrepătrunderea dintre lumea sunetelor şi cea a imaginilor purtătoare ale unui mesaj contradictoriu, în care vioara se creează şi în acelaşi timp se distruge, procese la fel de greu de realizat. Mesajul este însă unul clar: vioara „trebuie să moară” pentru ca sunetul ei să se metamorfozeze în sunetul procesat electronic, mult mai apropiat de lumea în care trăim. Astfel, în timp ce pe jos se aflau bucăți din ceea ce mai demult fusese o vioară, mintea noastră zbura deja spre alte lumi, purtată de sunetele prezentului. Iar când această călătorie se anunța a se apropia de final, o nouă şi ultimă întrebare s-a ivit: „Dacă totul evoluează, de ce nu ar evolua şi muzica, acest limbaj mai tainic şi mai imprevizibil decât oricând, prin care lumea ȋn care trăim se definește cel mai firesc?”. Şi de fiecare dată acest gând primea un răspuns, venit de la sunetul lemnului şi al viorii, ca întruchipări ale sunetelor timpului, care nu vor înceta odată cu terminarea muzicii propriu-zise, ci vor dăinui permanent, până la încetarea oricărui alt sunet, a oricărei urme de existență.

INTERVIU: Mihaela Vosganian (Meridian 2019)

Gabriela Bejan: „Into My GongSelf” în festivalul MERIDIAN 2019 „Grădini Sonore”: Interviu cu Mihaela Vosganian

Interviu preluat de pe

Foto: Ana Negoita

Fondatoarea trans-realismului arhetipal în artă, Mihaela Vosganian a propus anul acesta pentru „Grădina Zen” din cadrul Festivalului Meridian (care a avut loc vineri 8 noiembrie 2019, în Studioul de Operă şi Multimedia al Universității Naționale de Muzică din Bucureşti) spectacolul Into My GongSelf. Prin această orientare estetică spirituală, artista și compozitoarea Mihaela Vosganian a contopit cu mult curaj o lume a imaginarului multi-dimensional. 

Cum a luat naștere Into My GongSelf?  

M.V.: Inițial nu era o piesă gândită pentru muzică, ci pur și simplu făcea parte din modulele mele de terapie vibrațională. Este modulul care se numește Tao Yoga Gong. Eu am trei module de astfel de terapie, acesta fiind unul dintre ele. Raluca a venit cu ideea să facem o versiune spectaculară, ea având niște sculpturi care vorbesc despre întregirea sinelui care s-ar potrivi. Astfel, ne-am gândit cum să transformăm conceptul acesta pentru scenă. Eu fac terapiile o dată pe lună (de lună plină, de lună nouă), fiind niște sesiuni mai speciale pentru oamenii deschiși spre zona spirituală. Lucrarea este o versiune care a funcționat, am dus-o și în străinătate, fiind foarte bine primită. Am făcut-o și în București de mai multe ori, în diverse locuri, prima dată aici, la Universitatea Națională de Muzică București.

Care sunt provocările sau dificultățile întâmpinate de-a lungul interpretării? 

M.V.: Din păcate a fost extrem de frig. Deși cei din Conservator s-au străduit să de-a drumul la instalații, n-au reușit. Frigul îți poate periclita vocea, stai puțin cu stres, una e să cânți pe cald, una e să cânți pe rece. Condițiile în mod normal ar trebui să fie foarte bune ca să nu-ți afecteze vocea sau mișcarea. Eu folosesc o tehnică mai neobișnuită, o tehnică șamanică, cu multifonice.

Cu ce v-ati propus să plece publicul după această experiență? 

M.V.: În mod ideal, pentru cei care au deschidere spirituală, muzica asta te duce într-o stare de conștiință extinsă; adică nu e doar muzică, cum te duci în mod obișnuit la un concert și vizionezi ceva, este mai mult de atât, este o meditație, o provocare de a intra într-o stare transpersonală. Așa fac muzica în ultima vreme, foarte multe dintre lucrările mele sunt la granița cu meditația și ritualul. Foarte multă lume vine și îmi spune că „la un moment dat aproape că am plecat, nu mai eram aici”. Li se pot întâmpla unora chiar niște trăiri speciale, dar acum depinde cum pornești la drumul ăsta și cum accepți. Oamenii care nu sunt profesioniști în zona muzicală sunt mai deschiși pentru că nu au prejudecăți. Muzicienii sunt într-un festival de muzică contemporană, așteaptă anumite lucruri, iar dacă le dai ceva complet diferit, adică le schimbă paradigma, s-ar putea să fie surprinși și să nu știe cum să reacționeze. În general, știu de la publicul obișnuit că foarte mulți reușesc să intre în stări mai speciale.

CRONICĂ: Prin „Grădina Zen”

Gabriela Bejan: Prin „Grădina Zen”

Cronica preluata de pe

Foto: Ana Negoita 

Un spectacol de muzică contemporană este uneori atipic și poate deveni inhibitor pentru publicul de concert tradițional. „Grădinile sonore” ale Festivalului Meridian au adus în fața publicului, vineri 8 noiembrie, „Grădina Zen”. Cei trei compozitori ai serii sunt pe cât de diferiți în tehnicile componistice, pe atât de asemănători în ceea ce privește curajul experimental.

Here and Now: Gotham pentru mediu electronic a compozitorului Adrian Borza a luat naștere datorită picturilor lui Hieronymus Bosch și transpune în muzică universul sublim și înspăimântător al moralității creștine în Evul Mediu – după cum ne spune autorul. Sunetele cinematice creează o imagine de film care te poartă printr-o lume sonoră pe cât de înfricoșătoare, pe atât de incitantă. Atmosfera creată prin bezna totală din sală îți lasă frâu liber imaginației, orașul-mașinărie Gotham fiind personificat de fiecare spectator. Here and Now: Gotham înglobează o multitudine de stări date de sonurile electronice neobișnuite și aflate mai mereu în antiteză.

Corneliu Dan Georgescu realizează special pentru „Grădina Zen” muzica și imaginea scurt-metrajului Monotonie în argint și aur, aceasta fiind un prolog pentru lucrarea centrală a serii – Into My GongSelf. Tranziția dintre imaginile dinamice din natură precum marea învolburată sau ploaia și imaginile mai statice precum mâini împreunate sau ochi te transpun în stări diverse. Spiritul viu și iscoditor al compozitorului s-a marcat prin sonurile originale.

Piesa principală a spectacolului – Into My GongSelf – este o lucrare care prezintă trans-realismul arhetipal. Este un performance complex care nu are legătură cu estetica contemporană, ceea ce îi oferă o frumusețe aparte. Conceptul are la bază sincretismul unui limbaj muzical contemporan de avangardă cu cel arhaic tradițional. Proiectul interactiv este o provocare atât pentru artiști, cât și pentru public, deoarece aduce împreună ritualul, muzica live, dansul, sculptura, sculptura vivantă și meditația. Muzica compozitoarei Mihaela Vosganian este asigurată de instrumente muzicale ritualice ca gongurile, bolurile de cuarț și cristal, precum și instrumente de suflat. Sculpturile realizate de Raluca Ghideanu înfățișează părți ale corpului uman feminin, care își propun să sugereze regăsirea sinelui și desprinderea de lanțurile proprii. Conceptul coregrafic și regizoral al Lilianei Iorgulescu are rolul unui liant între toate elementele performance-ului.

Tehnicile vocale speciale și onomatopeele au dat fundalului muzical diverse nuanțe. Rolul muzicii de a te transpune într-o poveste sau stare este fascinant, iar atmosfera creată de lumini, de decor și de dans te poartă printr-o lume necunoscută, cu iz oriental. Savoarea conceptului este dată de puterea artiștilor de a te integra într-o stare. Faptul că muzica nu este una obișnuită și mai ales că nu se apropie de zona contemporană, oferă o altfel de experiență publicului. Producția, sonurile, costumele se depărtează de zona modernă și se îndreaptă spre experiența ritualică veche. Această antiteză oferă magie. Alături de Anastasia Grigore (dans), Armine Vosganian (voce, instrumente) și Raluca Ghideanu, Mihaela Vosganian a reușit să aducă publicul mai aproape de conceptul piesei.

„Grădina Zen” a fost un microcosmos al explorărilor, al neprevăzutului și al noilor experiențe.

INTERVIU: Bianca și Remus Manoleanu (Meridian 2019)

Rodica Andreea Pitic: Interviu cu Bianca și Remus Manoleanu

Interviu preluat de pe

Foto: Paul Buciuta

Cu o implicare deosebită și o atracție vădită pentru muzica nouă, Bianca și Remus Manoleanu formează un duo muzical ce susține adesea promovarea muzicii contemporane de lied din România. Cei doi au interpretat și în cadrul Festivalului Internațional Meridian un program muzical inedit, ce ne-a purtat într-o grădină a cântecelor în care s-au îmbinat pasiunea  interpretativă cu un repertoriu contemporan spectaculos. Evenimentul a avut loc în data de 8 noiembrie, la Casa Artelor „Dinu Lipatti”. 

Duo-ul muzical și „familial” pe care îl formați împreună cu soprana Bianca Manoleanu se implică activ în evenimente dedicate muzicii contemporane. Cum se vede, din perspectiva interpretului, peisajul muzicii contemporane din Romania?

R.M.: Este un merit extraordinar al Uniunii Compozitorilor, al Universităților de Muzică, dar  și al multor centre culturale, unde cântăm foarte multă muzică românească. Vorbim de orașe precum Bistrița, Satu-Mare, Baia-Mare, Suceava, în special Iași – unde este meșterul neîntrecut Bujor Prelipcean, cel care tutorizează muzica în Iași și nu numai –, Constanța, Bacău – unde directorul actual al Filarmonicii e foarte dedicat muzicii românești, unde se organizează și Festivalul „Liviu Dănceanu”. De asemenea, în București au loc anual cele două celebre festivaluri de muzică contemporană Meridian,  în toamnă, și SIMN în primăvară.

Ce ne puteți spune despre repertoriul pe care l-ați  interpretat în Festivalul Meridian

B.M.: Ca de obicei, repertoriile pe care le alegem sunt parțial solicitate de către organizatori, parțial alese de noi, multe prime audiții absolute, numeroase lucrări cu dedicație din partea autorului. Ne place în mod deosebit tot ceea ce este nou, și urmărim cu interes impactul lucrărilor asupra publicului. Avem bineînțeles o bucurie în a descoperi muzica scrisă în zilele noastre.

De data aceasta, solicitarea din partea organizatorilor s-a referit la două doamne ale muzicii românești, ale căror compoziții – printre care numeroase cicluri dedicate nouă – le-am cântat foarte des în decursul ultimilor treizeci de ani. Din aceste cicluri am ales două, semnate de Felicia Donceanu și Carmen Petrea Basacopol, lucrări ce au rămas la fel de vii și prezente prin ideatică și limbaj, după cum s-a observat și în reacția publicului. Am dorit să diversificăm programul și prin introducerea unui autor din spațiul german, Wolfgang Rihm, care a întregit peisajul „grădinii sonere”.

R.M.: Pot spune că și de data aceasta, ca și în majoritatea recitalurilor anterioare, am cântat prime audiții absolute: Dan Bălan și Vlad Gînța, un tânăr compozitor foarte talentat. Cântăm cu foarte mare plăcere, de aceea, probabil, ni s-au dedicat și foarte multe lieduri, cicluri de lieduri.

Cum percepeți tematica Festivalului Meridian din acest an, a „grădinilor”, și cum vedeți integrată în acest context „Grădina cântecelor” – recitalul pe care l-ați susținut? 

B.M.: A fost o idee care m-a surprins inițial și, reflectând ulterior, am privit-o ca pe o tematică foarte inspirată, plină de simboluri, și anume grădina ca un spațiu de aer curat, proaspăt și fără limite, mereu deschisă, un spațiu în care se întâlnesc atât florile mici, cât și cele opulente. Avem grădini de toate felurile, grădini ce permit orice fel de interpretare, de data aceasta abordarea muzicală, și sunt bucuroasă că m-am nimerit printre grădinile sonore, pentru că erau cele mai apropiate de lumea noastră. Am să păstrez în memorie undeva această idee de a alcătui un program ca într-o mare grădină sonoră. De astă dată însuși anotimpul a surâs, etalând o bogăție de culori venite în valuri de emoții mângâietoare de vară târzie. Am fost cu adevărat într-o grădină în care, cu ajutorul sunetelor și al celorlalte elemente, am fost conduși spre o varietate de senzații, de imagini, de forme și culori… o idee superbă!

Cum ați descrie impactul pe care repertoriul românesc contemporan destinat duo-ului voce-pian îl are asupra publicului? 

B.M.: Impactul este destul de limitat, nu înțeleg însă de ce, dar suntem cam singurii care am rămas pe această linie. Poate că dacă ar avea un caracter interzis, nu obligatoriu sau cu accente întâmplătoare, poate că atunci s-ar găsi mai mulți tineri care să meargă spre această zonă. M-am bucurat întotdeauna când am văzut că „răsar” asemenea cupluri; în postura de cadru didactic, am încercat în mai multe rânduri să creez așa ceva. În lume se poartă aceste formații, dar au același rezultat – pentru o vreme trăiesc și ulterior se pierd. Nu trebuie gândit doar ca un cuplu exclusiv pentru muzică contemporană, ci ca un cuplu de muzică vocală camerală, ceea ce e greu de realizat. Ideea mea năstrușnică este că, dacă ar fi interzis, poate ar atrage mai mult interes.

M-am întors de curând de la Geneva unde, într-un program Erasmus, am desfășurat un masterclass pe muzică de lied românesc. Este un proiect mai amplu, în desfășurare, ce subîntinde mai multe etape. Tinerii interpreți au lucrat și vor continua să lucreze în duo voce-pian, iar la finele acestui proiect, mai exact în luna ianuarie, ne vom bucura împreună pe scenă de cele mai bune realizări ale lor, în cadrul unui concert final. În România este mai puțin apreciat liedul românesc, însă la Geneva s-au gândit că poate fi o idee foarte atractivă.

Vă mulțumesc și vă felicit pentru prestația din cadrul Festivalului Meridian!

INTERVIU: Mihai Măniceanu (Meridian 2019)

Iulia Alexandra Chertes: MERIDIAN 2019 – SONIC GARDENS: Interviu cu pianistul Mihai Măniceanu

Interviu preluat de pe


Foto: Paul Buciuta

În cadrul celei de-a 15-a ediții a festivalului internațional de muzică nouă MERIDIAN, organizat de Secțiunea Națională Română a ISCM (International Society for Contemporary Music) prin UCMR, a avut loc, în data de 7 noiembrie 2019, un recital de excepție susținut de violonista Diana Moş şi pianistul Mihai Măniceanu, sub titlul „Grădina Clasică”. Concertul a fost co-organizat de Casa Artelor „Dinu Lipatti”.  

Stimate domnule Mihai Măniceanu, vă mulțumesc pentru timpul acordat! Participați la această ediție a Festivalului Meridian în calitate de pianist, dar cu siguranță viziunea dumneavoastră interpretativă este nuanțată de calitatea de compozitor. Cum considerați că aceste două laturi ale personalității dumneavoastră interacționează, se întrepătrund, se condiționează reciproc?

M.M.: Compoziția și interpretarea sunt atitudini complet diferite, chiar dacă scopul este în sine același. Îmi este dificil să mă focalizez pentru a compune atunci când pregătesc un recital. Varianta inversă este și ea valabilă. Cu toate acestea, este de la sine înțeles că cele două ipostaze se întrepătrund.  

Cum ați descrie, din dubla perspectivă de interpret și compozitor, piesele pe care le-ați abordat în concertul de joi seara?  

M.M.: Mi-a plăcut foarte mult lucrarea lui Karel Volniansky. Cred că am reușit să decriptez un anumit conținut foarte special chiar de la primul contact cu știma pianistică. De asemenea, scriitura este foarte „organică” și foarte „bine simțită”.

Sonata con alcune licenze a lui Bogdan Vodă, o sonatină în fapt, așa cum declara chiar compozitorul, m-a surprins prin resursele expresive, comprimate într-o formă relativ miniaturală.

Subito de Witold Lutosławski reprezintă un reper în muzica de cameră contemporană. Am perceput-o ca o lucrare foarte dramatică, scrisă cu mult „sânge rece” și cu o pană de maestru absolut.

Foarte interesant mi s-a părut Lied-ul lui Beat Furrer, în sensul stării pe care o generează interpreților. Utilizând conceptul de timp polimodular sau politempie structurală, rezultat al suprapunerilor de măsuri și tempouri diferite, reușește să inducă celor implicați în „punerea în practică” a muzicii un anumit sentiment de stranietate, aceștia simțindu-se asemenea unor cyborgi, la limita dintre robotic și uman.

Glosa lui Nicolae Brânduș, pe care am mai cântat-o la Timișoara și am înregistrat-o de curând, reprezintă un tur de forță pentru ambii instrumentiști. O resimt ca pe o lucrare adolescentină în spirit, scrisă de un compozitor aflat la deplină maturitate. 

În cadrul recitalului extraordinar din seara zilei de 7 noiembrie, la care ați participat în compania doamnei Diana Moș, care a susținut partitura violonistică, ați prezentat două piese în primă audiție absolută (Hidden Gazebo de Karel Volniansky și Sonata con alcune licenze de Bogdan Vodă), dar și o piesă în primă audiție în România (Lied de Beat Furrer). În stabilirea repertoriului, împreună cu doamna Diana Moș, ați fost în mod special interesați de ideea de a prezenta prime audiții?

M.M.: Nu am intenționat în mod special să prezentăm prime audiții. Pur și simplu, așa s-a întâmplat să se articuleze programul acestui recital. Karel Volniansky i-a dedicat lucrarea Dianei Moș, Bogdan Vodă a dorit să scrie pentru noi, iar piesa lui Beat Furrer a fost propusă de secțiunea elvețiană a ISCM. 

Vă rugăm să ne vorbiți despre colaborarea dumneavoastră cu doamna Diana Moș, în cadrul acestui recital (sau nu numai).

M.M.: Colaborarea cu Diana Moș durează de destul timp, încă din vremea în care eram student la compoziție. Am cântat adesea împreună și de fiecare dată am comunicat extraordinar din punct de vedere muzical. Diana Moș este o interpretă cu totul aparte în sfera muzicii contemporane. O multitudine de calități, precum cultura stilistică, simțul ritmic absolut special, auzul de o mare acuratețe concură într-un mod fericit la „configurația” acestui muzician remarcabil. 

Atunci când interpretați o piesă în primă audiție, și aveți posibilitatea de a vă consulta cu autorul, preferați să faceți acest lucru? Și invers, atunci când o piesă compusă de dumneavoastră este interpretată în primă audiție, colaborați cu interpretul sau preferați să fiți, eventual, surprins de coloratura pe care o imprimă lucrării? 

M.M.: Consider că este binevenită interacțiunea dintre interpret și compozitor, atunci când este posibilă. Mi s-a întâmplat însă ca un anumit interpret să-mi cânte o lucrare altfel față de cum am gândit-o sub aspect expresiv și să îmi placă foarte mult, să mă convingă. Consider că primordiale sunt instinctul interpretului și autenticitatea interpretării.

Vă mulțumesc!

INTERVIU: Diana Moș (Meridian 2019)

Iulia Alexandra Chertes: MERIDIAN 2019 – SONIC GARDENS: Interviu cu violonista Diana Moș

Interviu preluat de pe

Foto: Paul Buciuta

În cadrul celei de-a 15-a ediții a festivalului internațional de muzică nouă MERIDIAN, organizat de Secțiunea Națională Română a ISCM (International Society for Contemporary Music) prin UCMR, a avut loc, în data de 7 noiembrie 2019, un recital de excepție susținut de violonista Diana Moş şi pianistul Mihai Măniceanu, sub titlul „Grădina Clasică”. Concertul a fost co-organizat de Casa Artelor „Dinu Lipatti”.

Stimată doamnă Diana Moș, vă mulțumesc pentru timpul acordat acestui interviu pe marginea festivalului MERIDIAN. „Grădinile sonore” nu urmăresc doar să delecteze sau să propună niște experimente muzicale, ci să transmită un gând, o viziune. Ce ne puteți împărtăși în legătură cu încărcătura ideatică a festivalului?   

D.M.: Consider că este salutară, constituind o modalitate foarte atractivă și sugestivă de prezentare a acestui gen de muzică pentru public, mai ales pentru cel neprofesionist. Melomanii care ascultă cu precădere muzică clasică și romantică au nevoie, cred, de anumite jaloane ideatice, care să le stimuleze imaginația și să le suscite interesul pentru un exercițiu intelectual, pornind de la muzica ascultată sau venind în întâmpinarea acesteia.  

„Grădinile sonore” se deschid pentru prima dată în afară de București, și în Arad, Timișoara, Cluj și Sibiu. Cum vedeți această desfășurare simultană a evenimentelor din cadrul Meridian? Ne puteți vorbi despre beneficiile ei? 

D.M.: Cred că orice extindere a unui festival muzical în afara granițelor Bucureștiului este îmbucurătoare, cu atât mai mult a unui festival de muzică contemporană! Este, desigur, o mare provocare din punct de vedere organizatoric, cu toate dificultățile de ordin financiar pe care le traversăm în momentul de față, dar sunt convinsă că merită tot efortul. Sunt artiști importanți din toată lumea, compozitori și interpreți, care vin astfel în contact direct cu centre culturale importante din România, altele decât capitala. Și dacă artiștii comunică oricum mai ușor între ei, alta este situația publicului, care ar trebui, de fapt, să fie principalul beneficiar al acestui demers. Se consideră, în general, că pentru acest tip de muzică există un public foarte restrâns, că domeniul în sine al muzicii contemporane este unul de nișă. Educația joacă un rol determinant în atragerea și în formarea publicului, dar ca o primă condiție trebuie să îi oferi accesul la actul cultural, oricât de exclusivist ar părea.  

Cum ați descrie, din perspectiva interpretului, piesele pe care le-ați abordat în concertul de joi seara? 

D.M.: Muzica pe care am prezentat-o în recital împreună cu pianistul Mihai Măniceanu a fost de o factură foarte diversă. Fiecare lucrare ne-a solicitat într-un mod aparte.

Prima din recital, Hidden Gazebo de Karel Volniansky, propune o muzică foarte rafinată, cu un colorit diafan, în tonuri și sonorități delicate. O bună sursă de inspirație pentru noi a constituit-o chiar titlul lucrării, care se referă la pavilioanele (foișoarele) din parcuri ferite privirilor, care se dezvăluie cu discreție doar din anumite unghiuri. Nu lipsesc nici unele aluzii implicite sau chiar explicit notate în partitură cu trimitere la anumite citate muzicale, cum ar fi muzica lui Charles Ives.

A doua lucrare este cea compusă de Bogdan Vodă, Sonata con alcune licenze, și care ne introduce într-un univers sonor centrat pe ideea de dans, nu atât ca mișcare exterioară, cât ca prezență afectivă mai mult sau mai puțin conștientă, a cărei pulsație trece de la vals la tango, fără a apela neapărat la pattern-urile consacrate, ci doar păstrând un vag parfum sentimental. Și de această dată (coincidență!), ca în cazul lucrării lui Karel Volniansky, este invocată aluziv și obsesiv, totodată, muzica lui Charles Ives.

A treia lucrare din recital, Introducere și Allegro pentru vioară solo, a fost de fapt o adaptare a lucrării scrise de Dinu Lipatti pentru flaut solo. Autorul urmărește un filon „românesc”, cu o primă secțiune mai liberă, ca un lamento, amintind de o doină, pentru ca energia și ritmul să se schimbe radical în a doua secțiune, adoptând sonoritățile antrenante ale unui joc popular românesc.

Următoarea piesă din program, Subito de Witold Lutosławski, este o lucrare pe care o putem considera „clasică” în muzica de gen. Este caracterizată de o explozie de energie și de virtuozitate, solicitând deopotrivă protagoniștii atât din punct de vedere individual, cât și interactiv. O condiție sine qua non pentru buna reușită a interpretării acestei piese, foarte reprezentativă pentru literatura violonistică a celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea, o reprezintă o perfectă colaborare între vioară și pian.

Lied de Beat Furrer, penultima lucrare din recital, a ridicat o altfel de problematică. Tratat după o tehnică minimalistă, discursul muzical este judicios controlat de către autor, chiar dacă există o aparență înșelătoare de aleatorism în privința apariției fiecărei intervenții muzicale a celor doi instrumentiști. Pe parcursul întregii lucrări, protagoniștii trebuie să evolueze în tempo-uri diferite unul față de altul, momentele de sincronicitate constituind excepția, „accidentul”. De fapt, fiecare eveniment sonor este calculat la secundă de către compozitor, care propune astfel o formă extremă de exercițiu intelectual, în care „defazările” sunt milimetric prevăzute și perfect asumate.

În finalul recitalului am prezentat Glosa de Nicolae Brânduș, care este o lucrare de o mare consistență și încărcătură emoțională. Cu o poetică inspirată de Cartea tibetană a vieții și a morții a lui Sogyal Rinpoche, muzica urmează un traseu al vieții și al morții, după cum declară autorul, în care se succed, de-a lungul părților contrastante, simbolurile elementelor primordiale ale Universului din tradițiile inițiatice ale Orientului (apă, foc, aer, pământ) și care evoluează către împlinire (Lùmina), încheindu-se cu o rugăciune a Sfântului Francisc (Cantio). În textul muzical regăsim o serie de „aluzii culturale” din muzica lui Liszt, Ravel, de Falla, Messiaen, Musorgski. Din punct de vedere interpretativ, partitura reprezintă o adevărată provocare, solicitând la maximum abilitățile tehnic-instrumentale ale interpreților și capacitățile acestora de implicare emoțională. Trebuie să remarc performanța deosebită pe care a realizat-o Mihai Măniceanu, atât prin pianistica de înaltă clasă, impusă fără drept de apel de factura scriiturii, cât și de gradul de înțelegere și de comunicare muzicală, fără de care nu am fi ajuns la realizarea acestei partituri atât de solicitante. De altfel, am beneficiat îndeaproape de sfaturile compozitorului Nicolae Brânduș cu ocazia înregistrării acestei lucrări în studioul UNMB, cu concursul ultra-competent și super-profesionist al doamnei Florentina Herghelegiu, ca maestru de sunet.

Concertul de joi seara a propus două compoziții noi, Hidden Gazebo de Karel Volniansky și Sonata con alcune licenze de Bogdan Vodă. Ca interpret, în momentul în care redați o piesă în primă audiție absolută, desigur nu există posibilitatea de a vă raporta la alte viziuni interpretative. Reprezintă acest lucru o dificultate în plus? 

D.M.: Nu neapărat! Din principiu, orice partitură conține toate „instrucțiunile” necesare în vederea interpretării. Când abordezi un text muzical, trebuie să îți dai seama de alcătuirea lui interioară și să decelezi principiile de ordine care îl structurează. Ca interpret, îți creezi o viziune despre mesajul lucrării și tipul de energie pe care muzica îl transmite pornind în primul rând de la partitură, și numai odată ce această viziune proprie este conturată și susținută cu argumentele tale, o poți confrunta cu alte versiuni interpretative. Nu voi insista  asupra acestor aspecte, a curs multă cerneală pe marginea subiectului interpretării și s-au exprimat diverse opinii, de-a lungul timpului, dacă accentul ar trebui pus pe intentio auctoris, intentio operis sau intentio lectoris.

Personal, am convingerea că o operă muzicală are o „viață” proprie și că interpretul joacă un rol esențial în a-i dezvălui sensul și multiplele straturi semnificative, în funcție de valoarea și complexitatea lucrării respective, evident, dar și de propria lui pregătire, inteligență și sensibilitate muzicală. Desigur, pentru un artist profesionist este foarte important să fie la curent cu stilistica interpretării; reprobabilă mi se pare adoptarea automată a unor soluții de interpretare fără susținerea interioară și ideatică a acestora. Ajungem astfel la niște clone mai mult sau mai puțin perfecte, pe dinafară, dar fără autenticitate și, într-un fel, fără suflet.

Pe de altă parte, este un privilegiu să lucrezi cu compozitorul, să îi afli direct propria viziune asupra lucrării pe care a creat-o. Asta nu înseamnă, însă, că nu rămân deschise și alte posibilități și direcții de interpretare! După cum spuneam, opera muzicală își are propria viață, independentă chiar de a autorului ei.

Revenind la cazurile amintite, la lucrările semnate de Karel Volniansky și Bogdan Vodă, compuse special pentru Festivalul Meridian, am fost încântați să ne întâlnim și să lucrăm împreună în acest context, compozitori și interpreți. Karel Volniansky a venit de la Ierusalim pentru acest concert și s-a implicat foarte mult. Cu Bogdan Vodă, deși ne vedem deseori în viața cotidiană, nu avem așa un prilej fericit de colaborare muzicală; de obicei diversele treburi administrative ne ocupă mai mult timp decât ne-am dori, astfel că ajungem să fim recunoscători pentru ocaziile în care chiar ajungem să facem muzică! În cazul amândurora, cred că nu greșesc dacă spun că intuițiile noastre interpretative, a lui Mihai și a mea, au coincis, la modul general, cu intențiile compozitorilor, rămânând doar unele chestiuni de detaliu și de culoare pe care le-am aprofundat în lucrul împreună.  

Metafora grădinii muzicale sugerează proiecția unui spațiu interior, construit, organizat în jurul unei idei a creatorului. Am putea asocia și o altă metaforă muzicii contemporane? Spre exemplu, considerați că am putea descrie muzica nouă în termenii unei frontiere „împinsă” mereu mai departe? 

D.M.: De ce nu? Totuși, ar trebui să fim conștienți că nu în mod obligatoriu muzica „nouă” chiar aduce ceva „nou”!

Recitalul dumneavoastră a fost susținut alături de pianistul Mihai Măniceanu. Cum vedeți această colaborare? 

D.M.: Mă bucur foarte mult de fiecare dată când avem ocazia de a cânta împreună. Consider că este o oportunitate specială pentru mine (și pentru public, sper!) să colaborez cu artiști care au și o altă perspectivă asupra muzicii. Mihai Măniceanu este în primul rând compozitor, și acest lucru își pune amprenta asupra demersului său interpretativ. Caut să învăț și să îmi îmbogățesc experiența muzicală ori de câte ori am prilejul, așa cum s-a întâmplat și în cazul de față ori în alte situații, cum au fost unele colaborări anterioare cu Dan Dediu în ipostaza nu doar de compozitor, dar și de pianist sau dirijor, sau cu Valentina Sandu-Dediu, deopotrivă muzicolog și pianist-interpret. Cred cu convingere că acest tip de interacțiune muzicală extinsă pe multiple planuri ar trebui încurajat și cultivat, în beneficiul tuturor. Fenomenul muzical este deosebit de complex și deschis unei multitudini de abordări, doar noi trasăm eventuale limite sau granițe – sau nu! Depinde de noi înșine!  

Vă mulțumesc! 

INTERVIU: Horia Maxim (Meridian 2019)

Iulia Alexandra Chertes: Interviu cu pianistul Horia Maxim

Interviu preluat de pe

Foto: Paul Buciuta

Stimate domnule Horia Maxim, luna noiembrie se deschide cu o nouă ediție (a 15-a) a Festivalului Meridian, organizat anul acesta sub titlul „Grădini sonore”, între 3 și 10 noiembrie. Nu este vorba, desigur, numai de redarea prin muzică a imageriei asociate cu tema grădinii, ci și de abordarea unor concepte (labirintul, ritualul, caracterul sălbatic sau dimpotrivă elaborat etc.), în jurul cărora se construiește câte o „grădină” sonoră. Faceți parte dintre artiștii care au subscris acestui demers. Cum apreciați dificultățile lui, în sensul redării conceptelor prin intermediul muzicii în cadrul acestor „Grădini sonore”?  

H. M.: Consider că este foarte inspirată metafora organizatorilor. O grădină este, înainte de toate, o lume, iar faptul că toate aceste concepte își găsesc locul, fiecare, într-o anumită grădină arată diversitatea direcțiilor acestei propuneri de festival. Revin și repet, grădina este o formă de viață, este o lume în sine, și mi se pare foarte inspirată propunerea.

Deși secțiunea pe care o reprezentați se numește „Grădina de tip clasic/Classic Garden”, programul include lucrări moderne și contemporane de Dinu Lipatti, Toru Takemitsu, Mihai Murariu, Vlad Hîrlav-Maistorovici, Magnus Lindberg și Jenő Takàcs. Cum ați defini filonul „clasic” exprimat prin aceste lucrări?

H. M.: Pentru mine (cu alte cuvinte, e o formă de subiectivism aici), este vorba despre existența afectului în muzică, despre emoție. În muzicile acestor compozitori – și aici îi includ și pe cei tineri, pe Vlad Maistorovici, pe Mihai Murariu și pe Gabriel Almași – se regăsește emoția sau acest subiectivism de tip vechi. Cred că asta m-a influențat în alegerea programului și automat, din punct de vedere conceptual, am „încăput” în această grădină de tip clasic.

Activitatea dumneavoastră concertistică este bine cunoscută publicului. Aveți vreo preferință pentru o anumită perioadă sau curent muzical? În ceea ce privește muzica contemporană, căreia acest festival îi este dedicat, găsiți că prezintă pentru interpret provocări?  

H. M.: Provocări sunt, slavă Domnului, în toate muzicile din toate epocile. Caut să fuzionez cu o anumită muzică; dacă nu reușesc să o fac spontan, la prima întâlnire cu muzica, am învățat să construiesc dragostea, ca să zic așa. Cu alte cuvinte, nu îmi permit luxul de a nu iubi ceea ce cânt, orice ar fi.  

Care este impresia dumneavoastră despre atitudinea și receptivitatea publicului larg din România față de muzica contemporană? 

H. M.: M-aș feri să vorbesc despre publicul larg. Este evident că muzica contemporană se adresează unui segment foarte limitat, este un public anume al muzicii contemporane. Or, scopul nostru este să provocăm acest public, să-l ținem aproape și evident să îi convingem pe alți câțiva să se îndrepte către muzica aceasta și să încerce să o descopere, pentru că, în fond, despre încercarea de a descoperi este vorba aici. E tipul de întreprindere care cere efort și directivitate, or în cazul nostru nu există un „public larg”, nu putem folosi o astfel de sintagmă. Dar, ca peste tot în lumea aceasta, este important ca publicul să primească ce își dorește sau să îi fie satisfăcută curiozitatea. Și, cum spuneam mai devreme, să atragem și pe alții din zone adiacente în sfera aceasta de interes.

Vă mulțumesc mult!

H. M.: Mulțumesc și eu!