Cititorul de muzici şi de timpuri: interviu cu Alin Chelărescu
Joi 20 februarie şi vineri 21 februarie 2025, Filarmonica „George Enescu” oferă din nou publicului bucureştean bucuria incursiunii şi a imersiunii în imaginația vie a unui creator român din generația (foarte) tânără. Aşadar, concertul susținut de Orchestra Filarmonicii sub bagheta dirijorului Roberto Forés-Veses se va deschide cu un foarte proaspăt opus al talentatului Alin Constantin Chelărescu, Oblatio lucis, interpretat în premieră absolută – şi succedat de doi „monştri sacri” ai tradiției muzicale occidentale, Ludwig van Beethoven (Concertul nr. 3, în do minor, pentru pian și orchestră, op. 37, avându-l ca solist pe Alexandre Tharaud) şi Robert Schumann (Simfonia nr. 4, în re minor, op. 120). În aşteptarea concertului, să îl cunoaştem mai bine pe Alin.
CIMRO: Cum s-a născut această colaborare?
Alin Chelărescu: Inițiativa comandării unei lucrări pentru Filarmonica „George Enescu” a venit din partea managerului filarmonicii, maestrul Marin Cazacu. Încântat de ascultarea lucrării Panicandemica la festivalul „Vara Magică” cu Orchestra Română de Tineret alături de dirijorul Cristian Mandeal, mi-a lansat propunerea de a scrie o lucrare care să fie cântată în premieră de orchestra filarmonicii la Ateneul Român. Gândind retrospectiv, cred că prima întâlnire pe care am avut-o cu maestrul Marin Cazacu în calitate de compozitor a fost acum câțiva ani la Sinaia, în cadrul festivalului „Enescu și muzica lumii”, unde mi s-a cântat Trio Capriccioso de către Ansamblul Musica Viva. Țin minte că și atunci a fost încântat de premiera lucrării, iar de atunci și până acum, dumnealui a mai fost prezent și la alte lucrări proprii care s-au cântat la Ateneu sau poate chiar și în alte locuri. Deci cred mai degrabă că s-au legat o serie de evenimente cu lucrări proprii la care dumnealui a luat parte și culminând cu Panicandemica, a venit și propunerea de a scrie o lucrare pentru orchestra filarmonicii.
CIMRO: Povestește-ne puțin despre lucrarea pe care o vom asculta pe 20 şi 21 februarie 2025 sub superba cupolă a Ateneului Român.
A.C.: Titlul lucrării – Oblatio lucis – s-ar putea traduce din limba latină ca „Ofrandă luminii”. Am asociat aceste două cuvinte pentru a crea o poveste care să reflecte vremurile mai puțin fericite prin care trecem uneori. Cred că ceea ce ne salvează din astfel de situații este înțelegerea fenomenului că cu cât mai grele sunt vremurile pe care le trăim, jertfa adusă este mai mare, iar lumina care apare într-un final este şi ea pe măsura acestei jertfe. Am ales să dedic această lucrare unchiului meu Dănuț Chelărescu, care „a plecat către lumină” în primăvara anului trecut.
CIMRO: Nu ești numai un compozitor talentat și prolific, dar și un pianist foarte expresiv. Cum se împacă Alin Chelarescu- compozitorul cu Alin Chelarescu- pianistul? Chiar, compui la pian?
A.C.: Înainte de a descoperi compoziția am fost pianist, iar asta a contribuit semnificativ la dezvoltarea mea ca muzician, pentru că, studiind tot felul de lucrări, mi-am format o cultură muzicală solidă. În perioada când eram student am îmbinat interpretarea cu compoziția, cântând la mai multe festivaluri atât lucrări proprii, cât și lucrări ale altor tineri compozitori. Pianul a rămas și acum cel mai important camarad atunci când compun muzică. Chiar dacă nu scriu de fiecare dată la pian, după ce petrec o bună perioadă de timp creionând tot feluri de lucruri la birou, merg pe urmă și le verific la pian să văd cum sună și dacă mai necesită șlefuite. În prezent îmi place foarte mult să citesc partituri și sigur că de cele mai multe ori mă folosesc de pian. Îmi place foarte mult cum sună ideea în sine de a „citi partituri”, de a parcurge muzica respectivă precum cititul unei cărți, lăsând povestea să ajungă într-un mod firesc la tine. Am și un curs la conservator în care asta fac cu studenții, citim partituri, iar materia chiar așa se numește: Citire de partituri.
CIMRO: Am remarcat că iubești foarte mult muzica tradițională românească și incluzi adesea în muzica ta tot felul de reinterpretări și aluzii. A existat vreo influență în familie care ți-a declanșat această pasiune?
A.C.: Legătura mea cu muzica tradițională românească are în primul rând un substrat genetic. Ambii bunici din partea părinților au fost muzicanți și au cântat la acordeon. Tatăl meu este coregraf de dansuri populare și scriitor, iar fratele meu a studiat vioara la universitatea de muzică din Iași, dar se dedică în prezent tot muzicilor populare. Când eram mic am cunoscut diverși lăutari din nordul Moldovei pe care i-am acompaniat – fie la pian, fie la țambal. Am cântat în trecut și la acest instrument în diferite formule de taraf tradițional. Îmi aduc aminte de perioade în care cu greu puteam să mă împart între concursurile de pian și repetițiile pentru festivalurile de muzică tradițională. Pe o parte din lăutarii cu care am cântat i-am descoperit și la conservator, pe CD-urile din discoteca facultății. Muzica lor e studiată și astăzi la materia specifică muzicilor tradiționale. N-aș ști să descriu exact, dar cred că drumul meu a fost de așa natură încât să mă apropii mai mult de muzica clasică, „savantă”, muzicile tradiționale reprezentând în momentul de față un izvor componistic nesecat, la care revin de fiecare dată când simt nevoia, cu foarte multă bucurie. Lucrul acesta se întâmplă fără ca eu să-mi propun asta, vine firesc în plan muzical la un moment oportun. Am scris lucrări care împrumută fie în părți mai ample, fie în secțiuni mai mici, muzici tradiționale, dar și lucrări care nu au nimic de a face cu acest orizont. Oblatio lucis nu împrumută nimic din orizontul folcloric, este mai degrabă o reflecție a părții spirituale.
CIMRO: Care aspect al “meșteșugului” componistic este cel mai important pentru tine?
A.C.: Pentru mine cel mai important aspect al „meșteșugului” componistic este perseverența, alături de exprimarea propriilor obsesii. Compoziția pentru mine are și o latură terapeutică, în care pot să descarc tot ceea ce simt și să dau sens anumitor emoții pe care le trăiesc, fără a implica pe cineva în acest proces. Recomand acest lucru tuturor celor care vor să de-a sens unor idei în urma unor frământări pe care le au, indiferent că asta ar însemna să improvizezi la un instrument, să scrii poezii sau diverse texte, să creionezi anumite desene sau să bați în masă niște ritmuri. Tipul acesta de descărcare emoțională are un efect benefic pentru că implică latura creativă. Multe idei componistice s-au născut pentru că am avut curajul să exprim ceea ce simt. Uneori acest meșteșug implică foarte multă dibăcie și aici intervine perseverența sau modalitatea prin care „te ții cu dinții” până scoți la iveală ceea ce vrei să se audă cu adevărat.
CIMRO: Spune-mi trei compozitori pe care îi iubești necondiționat – și de ce.
A.C.: Mi-e foarte greu să mă gândesc la câțiva compozitori preferați pentru că sunt foarte mulți, sau mai bine spus sunt lucrări pe care le prefer de la mai mulți compozitori în parte. Dacă ar fi totuși să numesc trei compozitori pe care-i iubesc necondiționat, aceştia ar fi Beethoven, Șostakovici și Enescu. Numindu-i acum îmi dau seama că nici unul din ei nu a trăit vremuri de excepție, ceea ce mă face să înțeleg că muzica e un remediu fantastic prin care să încerci evadarea din vremurile neprielnice. De la Beethoven am învățat despre inovație și perseverență. Mă gândesc la încercările nenumărate pe care le-a avut pentru a ajunge la o singură melodie, regăsită în finalul simfoniei a IX-a, care a căpătat pe urmă titlul de „Odă bucuriei”. Romain Rolland descrie că doar pentru melodia acestui imn Beethoven a „tocit” caiete întregi de compoziție, la care am mai putea adăuga și faptul că inovatoarea simfonie a fost scrisă în perioada de surzenie a compozitorului. La Șostakovici ador obsesiile pe care acesta le are în plan muzical prin structurile repetitive care atârnă mult timp de ureche și după ce ai terminat de ascultat lucrarea, dar și pentru umorul și versatilitatea limbajului. Enescu rămâne pentru mine etalonul muzical. De la el am învățat ce înseamnă cu adevărat „pasiunea” pentru muzică și dedicarea întru totul ei. Latura lui umană a fost de-a dreptul remarcabilă dacă ne gândim că a ajutat soldații pe front prin îngrijiri medicale sau prin muzică și că a susținut compoziția românească prin donarea unor sume de bani sub formă de burse. Totodată sunt fascinat de modul în care valorifică muzica tradițională românească în propriile lucrări și de complexitatea sistemului său de notație.
CIMRO: Ce urmează în viitorul apropiat pentru Alin Chelărescu?
A.C.: Vremurile pe care le trăim ne arată cât de greu este să faci predicții pentru următorii ani. Unii filozofi sunt de părere că a încerca să preconizezi viitorul pe mai mult de 10 ani este ca și cum „ai da cu banul”. Spun asta pentru că nu a putut nimeni să anticipe evenimente precum criza economică, pandemia sau războaiele. Ca și compozitor îmi doresc să exprim în continuare ceea ce simt raportat la vremurile pe care le vom trăi. În urma experiențelor acumulate în pandemie am scris Panicandemica. Lucrarea Vreascuri ramificate a fost scrisă pentru a descrie cât de greu este revenirea la normal după atrocitățile unui război. Sigur că mi-aș dori să nu fiu nevoit să scriu lucrări care să reflecte astfel de vremuri, dar dacă ele au loc mă simt cumva dator să le exprim, cel puțin în plan muzical, pentru că la asta mă pricep cel mai bine. Tot ce-mi propun pe viitor este să mă bucur cât mai mult de crearea unor lumi sonore care să reflecte cu adevărat ceea ce simt.
CIMRO: Mulțumim şi succes!
Interviu realizat de Diana Rotaru