„0.k.”, OK: interviu cu Sebastian Androne-Nakanishi
Joi, 8 iunie şi vineri, 9 iunie 2023, Filarmonica „George Enescu” vă invită la un adevărat ospăț al sunetelor. Sub bagheta dirijorului Dmitry Matvienko, Orchestra simfonică a Filarmonicii va interpreta Concertul nr. 2 în si minor pentru vioară şi orchestră de Niccolò Paganini, avându-l ca solist pe fantasticul Alexandru Tomescu şi lucrarea pe care mulți o consideră capodopera absolută a secolului XX, un opus care a dinamitat gândirea muzicală şi a schimbat ireversibil istoria muzicii moderne: Sacre du Printemps (Sărbătoarea primăverii) de Igor Stravinski. Cu toate acestea, punctul de atracție principal al concertului este altul: programul va începe cu o premieră absolută, comandă a Filarmonicii „George Enescu”, creație a foarte apreciatului compozitor Sebastian Androne Nakanishi. Cu această ocazie, CIMRO i-a luat şi un interviu.
CIMRO: Cum s-a născut această colaborare?
Sebastian Androne-Nakanishi: Am avut bucuria de a fi contactat de către domnul Marin Cazacu, care mi-a făcut o propunere minunată de a scrie o lucrare pentru orchestră. Fără să ezit, am acceptat această oportunitate minunată, deoarece reprezintă o reîntâlnire mult așteptată cu filarmonica “George Enescu” și cu incredibila sală de concert a Ateneului Român.
CIMRO: Povesteşte-ne puțin despre lucrarea pe care o vom asculta.
S.A.N.: În ultimii ani, am fost martorul unor schimbări masive și fundamentale, atât în ceea ce mă înconjoară, cât și în adâncurile mele. Aceste transformări au avut un impact nu numai asupra materiei prime a muzicii, ci și asupra modului în care o compun. Cu alte cuvinte, această lucrare a absorbit în mod substanțial esența fragilei noastre contemporaneități. Atât deciziile mele componistice, cât și substanța muzicii reflectă acest aspect. Și când spun asta, mă refer în special la experiențele pe care le-am trăit cu toții până acum: pandemia, războiul, hiperinflația și altele. Desigur, această lucrare își trage seva din propriile mele experiențe personale, din modul în care am reacționat eu la aceste schimbări.
Titlul a fost ales având în vedere considerațiile de mai sus. Mai mult decât atât, termenul “0k” m-a fascinat încă de când aveam 11-12 ani, când profesoara de limba engleză ne-a povestit cum în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în spitale, apărea scris “0.k.” ca prescurtare pentru “0 killed” (nicio victimă ucisă în luptă). Deși originea reală a termenului pare a fi cu totul alta, m-a impresionat profund acest aspect: un termen pe care îl folosim atât de des, în cele mai banale momente, să fi apărut într-un context atât de grav, de visceral. “Sunt 0k” devenise brusc absurd, chiar sardonic, știind de existența acestei utilizări a termenului. Totuși, pluristratificarea semantică a lui “0k” sau “ok” nu se oprește aici, dimpotrivă.
De la ironizarea unei greșeli ortografice (“comical misspellings”) în care “all correct” apărea ca “Oll Korrect” (O.K.), la o campanie electorală în care candidatul Martin Van Buren din orașul Kinderhook devenea “Old Kinderhook”, adică O.K; de la abrevierea menționată anterior pentru “zero killed” (folosită de fapt de aviatorii de bombardament din cel de-al Doilea Război Mondial), la abrevierea pentru zero absolut (“zero Kelvin”) sau abrevierea pentru “zero-knowledge proof”, acest termen pare să aibă o viață proprie.
Versatilitatea utilizării termenului “0k” se extinde și în sfera sa cea mai comună: starea de a fi. Întrebarea simplă “Ești ok?” poate fi una dintre cele mai frecvente întrebări adresate de-a lungul timpului și este mereu condiționată de context. Această interogare aparent banală este încărcată cu mult mai mult înțeles decât pare la prima vedere.
Atunci când adresăm cuiva întrebarea “Ești ok?”, de fapt căutăm să ne asigurăm că persoana respectivă se simte bine, că totul este în regulă cu ea, nu? Dar “ok” poate însemna mult mai mult decât un simplu “bine” sau “în regulă”. Este o întrebare care poate fi încărcată cu emoție și vulnerabilitate. Poate fi o invitație subtilă de a deschide porțile comunicării și de a împărtăși trăirile și temerile interioare. Este un mod de a exprima empatie și grijă față de ceilalți, de a crea un spațiu sigur în care să ne simțim suficient de confortabili în a ne împărtăși preocupările și încercările noastre. Însă răspunsul poate la fel de bine să fie un zid impenetrabil, o invitație subtilă de a schimba subiectul utilizând același termen: „sunt 0k.” Într-un alt context, întrebarea cu pricina poate semnifica și o cautare a aprobării sau a validării. În orice caz, nuanțele sunt multiple și dificil de surprins în mod exhaustiv.
Prin urmare, această întrebare aparent simplă este un instrument puternic de comunicare umană și poate fi un gest de compasiune și de conectare. Ea poate reflecta nevoia noastră de a ne înțelege și de a fi în armonie cu ceilalți, de a ne asigura că avem grijă unii de alții. “Ești ok?” poate fi o poartă către înțelegerea profundă și către relațiile autentice, unde suntem dispuși să ascultăm și să ne sprijinim reciproc în scurtul noastru periplu prin viață.
Toate aceste particularități, inclusiv cele care nu pot fi menționate în mod explicit, au fost factori determinanți în procesul de creație al lucrării. Pentru mine experiența poate fi comparată cu „datul” într-un montagne russe imposibil, un traseu ce se apropie de limitele demenței și ale absurdului, atât în ceea ce privește semanticul, cât și materia brută a muzicii (aspecte strâns legate de etimologia și complexitatea semantică a termenului “0k”). În timp ce mă scufund în această lucrare, mă las prins într-un vârtej de idei și trăiri, făcând față provocărilor și provocându-mă pe mine însumi să dezvălui straturile diverselor înțelesuri asociate cu “0k”.
Pe măsură ce muzica prinde contur, în fiecare notă și fiecare armonie, pare a se transmite povestea schimbărilor, a transformărilor și, în cele din urmă, a rezilienței umane. Lucrarea devine un dialog între trecut și prezent, încorporând atât experiențele personale, cât și acele momente definitorii ale istoriei recente, care ne-au marcat pe toți. Astfel, “0k” îmi apare drept un refugiu și o oglindă a vieții mele (noastre?), cu toate contradicțiile, provocările și împlinirile sale.
În final, prin „0.k” mi-am propus propus să deschid uși către o înțelegere mai profundă a propriului sine și poate chiar și a lumii din jurul meu. Lucrarea poate fi percepută ca invitând publicul să exploreze diversele nuanțe ale existenței umane și să reflecteze asupra propriilor lor experiențe în contextul vast al schimbării și al transformării. Poate că „0.k.” s-a încropit pe sine cu ajutorul meu în a deveni o călătorie revelatoare, care îndeamnă la a ne confrunta cu provocările vieții și să găsim un echilibru între absurd și firesc, între incertitudine și siguranță.
CIMRO: Ai fost întotdeauna (spun asta, pentru că te-ai remarcat de mult pe scena muzicală românească şi internațională) un compozitor extrem de prolific, dar şi de curios, care a tatonat cu foarte multe direcții stilistice. Care au contribuit cel mai mult la conturarea limbajului tău de acum – şi de ce? Mă refer implicit la tendințele prezente în şcoala românească de compoziție, comparativ cu cea engleză şi franceză.
S.A.N.: Mă tem că aspectul prolific vine chiar din absența unui limbaj muzical conștient asumat. Îmi place să scriu explorând, scormonind în ideea de a descoperi. Asta mi-a menținut și sporit apetitul și suflul componistic până acum. Astfel că m-am aflat de multe ori în lumi sonore care mai de care mai diferite una față de cealaltă. Așa că dacă am un limbaj al meu care care poate fi descris și definit, eu unul
nu-l cunosc și deci nu aș știu cu precizie ce anume a contriubit mai mult la conturarea lui.
Însă îi pot menționa pe acei profesori care mi-au insuflat o anumită conduită, un anumit aspect al unuia din modurile mele de lucru. Bucureștiul, în primul an de facultate, mi-a oferit o constelație de profesori de compoziție absolut fantastică: Dan Dediu, Dan Voiculescu și Nicolae Coman. Deși extrem de diferiți, cei trei profesori au pus accentul pe tehnică și autenticitate, două dintre aspectele pe care le prețuiesc cel mai mult. Birminghamul, prin alți trei profesori de compoziție (Joe Cutler, Howard Skempton și Ed Bennett) și mai ales prin cursul lui Michael Wolters „Conceptual art, conceptual music” m-a făcut să ies dintr-un fel de dogmatism în care mă scufundasem eu însumi, devenind autosuficient. Parisul, prin Stefano Gervasoni, m-a atomizat și a trebuit să mă reclădesc singur. Siguranța propriei mele autenticități a fost spulberată de revelația unei foarte probabil superficialității, a confortului de a lua deciziile cele mai la îndemână, în defavoarea unui efort de tip „unitasking”, de sondare în profunzime a unei idei sau a unui concept. Gervasoni, în pofida multiplelor conflicte și neînțelegeri, m-a trezit dintr-un somn adânc și confortabil despre care nu știam că există. Iar Zürichul, prin Stefan Teuwissen (dramaturg și scriitor de profesie, nu compozitor, însă unul din cei mai desăvârșiți pedagogi pe care i-am întâlnit), m-a făcut să fiu ceva mai umil, mai conștient față de complexitatea actului artistic și față de relația muzică-public.
Toți acești profesori și alții pe care nu i-am menționat, prieteni instrumentiști, dirijori sau muzicologi, prin feedback-ul lor au modelat mai mult sau mai puțin felul în care scriu muzică.
CIMRO: În ultimii ani te-ai focalizat foarte mult pe muzica de film şi de teatru. De unde vine atracția asta – şi care sunt aspectele comune cu muzica „pură” instrumentală sau orchestrală?
S.A.N.: E o plăcere uriașă să pui umărul la un efort de echipă în vederea clădirii unui proiect pe care fizic ar fi imposibil să-l ridici de la zero singur. Sigur, libertatea pare a-ți fi îngrădită, dar e nevoie de fapt de un alt mod de lucru.
Totodată cred că nu am nici măcar o singură lucrare care să fie muzică „pură”, mai toate au un „program”, o dimensiune narativă și/sau vizuală. Astfel că tranziția către muzica de film sau teatru părea firească și facilă, însă mare mi-a fost mirarea atunci când am văzut că NU este atât de simplu. După cum spunea Isabel Mundry, compozitorul de muzică de film e altă „specie” față de cel de muzică de concert (stereotipul demiurgului din care curge materia sonoră incontestabilă pe care dirijorul și/sau instrumentiștii trebuie să o manifeste). Deși nu sunt încântat de folosirea „specismului” pentru a marca diferența, trebuie să fiu de acord că într-adevăr e nevoie de o schimbare aproape totală a modului de lucru al compozitorului.
La o primă vedere muzica de film sau teatru este mai simplă, însă privind mai atent cum stau lucrurile am descoperit că filmul sau piesa de teatru include muzica sub ipostaza unuia dintre multiple straturi, ea trebuind să existe în context într-un mod armonios, „muzical” cu celelalte arte. Similar, până la urmă, cu felul în care orchestrezi, trebuie să ții cont de diferitele tipuri de densitate: armonică, polifonică, texturală, etc.
CIMRO: Care aspect al „meşteşugului” componistic este cel mai important pentru tine?
S.A.N.: Să ai curajul și mijloacele să spui prin sunet cel mai adânc dinlăuntru al tău.
CIMRO: Spune-mi trei compozitori pe care îi iubeşti necondiționat – şi de ce.
S.A.N.: Enescu, Ravel și Șostakovici. Sunt compozitori a căror creație îmi place (aproape) în totalitate. Și când spun „îmi place” mă refer atât la simpla plăcere a urechii, dar și la admirația față de tehnică și conduită profesională.
CIMRO: Ce urmează în viitorul apropiat pentru Sebastian Androne-Nakanishi?
S.A.N.: Deocamdată nu e nimic bătut în cuie. Pe lângă câteva lucrări de muzică de cameră, e posibil să urmeze să scriu coloana sonoră la un lungmetraj de la Hollywood. Un alt proiect la care aș putea colabora e un joc video MMORPG realizat de o echipă de români și de curând am aflat că e posibil să mi se comande o nouă operă de cameră!
CIMRO: Mulțumim şi succes!
Interviu realizat de Diana Rotaru