REVIEW: Mario Caroli – The Italian Garden


Vlad  Văidean: “Mario Caroli” - English version by Maria Monica Bojin [Romanian version below]

Photos by Sorin Antonescu

I am sure I will never forget the “Italian garden” Mario Caroli made bear fruit among the “sound gardens” occasioned by the 2019 Meridian Festival. I am all the surer, as for a long time I didn’t even manage, much as my duty as a concert reviewer compelled me to, to embody by means of words thankful in at least a satisfactorily measure the true state of grace I am convinced I was not the only one to feel during that recital of November 5 at the Cantacuzino Palace in Bucharest. If I finally reached the shore of verbalisation, it is because the same Mario Caroli met me half-way with an elucidatory statement. Says Caroli, in an interview for the site of Miyazawa flute company, among whose emblematic artists he is: “Performing is like drugs, I am totally addicted to it. These are the only moments in which I feel to be really free, like a bird flying above a flat and endless valley”[1]. I realised that, if I started from this confessed impatience of the performer to take to the stage, I could finally understand and translate into words some of the extremely particular, contaminating emotional vibration which Mario Caroli made possible during each moment of his recital.

It was pure joy, kind of quiet joy and which seemed to fully lighten him, probably the same joy that anybody opening the door of their home feels after a long journey. For he went on stage as if he was returning home. He seemed to know very well that he had come back there where nothing could stand between him and the freedom to live under the only beneficial sign – that of the natural and of intimacy. And precisely because he seemed to know all this, he was also enjoying it all. The little vanities imposed by applause he seemed to greet with a rather distracted deference. It was obvious that, more than receiving our admiration, what mattered for him was to give; to give us the same joy of finding ourselves, through music, in a spotless and more relaxing “at home” than any other home.

He began playing as if by chance, as if impatient to break free, flying off and taking us with him. I was struck by this power to make contact with the musical vibration as if with a revelation under whose gentle and irresistible yoke the entire hall was simply “sentenced” to breathe in unison. It’s a power to fascinate which I felt reconfirmed with each piece, no matter its character: as unexpected the production of the first sound, as instantaneous and fully the teleportation in another dimension, that of the “Italian garden” which simply seized us all with its perfectionist rigour and hypnotic expression, the means by which the gardener succeeded in making it possible.

This was an “Italian” garden because the program consisted mainly in works by Italian contemporary composers, to which were added Toshio Hosokawa’s already legendary Vertical Song I as well as two Romanian works in the same (might we call it typically “Italian”?) vein of that musical eloquence which will say yes, no matter how pastel-shaded and unusual its timbral clothing, to the reference to the ancient landmark of songlike tone. The way he chose and structured the repertoire was for that matter in perfection conjunction with what I believe constitutes an essential element of the magical filter Mario Caroli knows how to prepare and serve: his ability to reach music’s essence of pure emotion, there where its sweetest kernel pulsates.

Of course, the almost unreal technical skills of this maestro was meant, at least in a first stage, to shake and disturb. I believe this to be particularly the case of that electrifying Ritorno a Cartagena by Stefano Scodanibbio, with its polyrhythmic complexities coagulated in a sort of war ritual and extremely picturesque percussive effects scattered all over, compelling the flutist to discover his talents as a shamanic percussionist; and also the case of Carmen Cârneci‘s …une main immense, truly a tour de force because of the almost suffocating density of the play of mutual deformation and recomposition taking place between the sounds of the flute and the syllables of Magda Cârneci’s poem of the same name, which the soloist sprinkled now and then as some whistled and whispered mileposts.

On the other hand, with all the dizzying, if not downright terrible, level of craftsmanship, Mario Caroli doesn’t just remain wrapped, as a distant god, in the blinding light of his own excellence, but close to the listener’s heart, so that he emotionally conquers by showing a musicality governed, at all times, by an unsurpassed gentleness. His obvious perfectionist scruple, manifest in the lucidity with which he insists on curbing the tiniest remainder of sound, is in fact a form of extreme kindness, of a wish to caress and to maybe even pamper each and every turn in the musical phrase. And, after all what other attitude could have proved more fitting than this one to approach the discrete and mysterious breaths Federico Gardella sublimated in his Cinque cori notturni sotto la costa? Or Giacinto Scelsi’s short, but memorable incantation Quais, which flew as a limpid spring, on trajectories hypnotic by their circularity? Or the volutes now aphoristic, then dramatic, wonderfully and captivatingly carved in the narrative logic of Ivan Fedele’s fourth Suite française? Or the essence of a sung, lamenting prayer, alternating at times with dancing frenzies, yet kept in the same bright channel which – as proved by her recent Jyotis – Doina Rotaru doesn’t tire of embarking on? Crowned by this new score of the unique Romanian composer (and it is by no accident that Mario Caroli has an affinity for her hypnagogic lyricism), the whole recital thus seemed to be placed under the same sign of the implicit belief that Doina Rotaru confesses through her music: the belief that the victory of light is indeed possible, even if it only breathes secretly, more like a whisper which, trapped in the madness of the day-to-day, only those who have ears to hear can understand.

I do believe the peak of the evening was the very end, that is, Mario Caroli’s encore – probably the most emblematic rendition I ever heard, of the most emblematic page dedicated to the solo flute – Debussy’s Syrinx. I am not shy to say this, and I take the risk of abusing such words of praise: it wouldn’t have surprised me if I had then started to levitate, together with all the listeners who had almost forgotten to breathe. I felt then as if I saw, in all its splendour, the monument of refinement constantly erected by Mario Caroli’s play resembling an ethereal sculpture. I felt then what the superlative level of a performer’s mission must mean: Mario Caroli’s ability to abduct his listeners in a contemplative experience which goes beyond himself and his flawless art, also beyond the pleasure musical tones as such can produce; it is the contemplation of that order which usually only stays anticipated in the world’s subjacent folds but which now finds its way to the surface – through the agency of music and of that performer who knows that he cannot use it, but must serve it – as a whole of which every listener comes to feel, with the maestro who makes them happy, a small and joyful part. I in fact felt what Mario Caroli himself expressed in his turn at the end of the above-mentioned interview; when asked what advice he has for the young flutist, he answers with these memorable words:

“Music is above all – the flute is just a way to express yourself. It is important to develop the artistic side of your personality. Live life in order to see all the beautiful things around us, translating all these things into musical presents for yourself and the people coming to listen to you. They only need to be touched by the music and nothing else. But especially keep humble in your heart, because in front of the immensity of Music, everyone of us is so small”.[2]

[1] & [2]  See


[Cronica a aparut initial in Revista “Actualitatea Muzicala” Nr. 12 / 2019]

Sunt sigur că nu voi putea uita vreodată „grădina italiană” pe care Mario Caroli a făcut-o să rodească printre „grădinile sonore” ocazionate de Festivalul Meridian din acest an. Sunt cu atât mai sigur, cu cât multă vreme nici nu am reușit, oricât m-ar fi obligat datoria de cronicar, să palpez prin intermediul unor cuvinte cât de cât mulțumitoare veritabila stare de grație pe care am convingerea că nu numai mie mi-a prilejuit-o acel recital desfășurat în 5 noiembrie 2019, în Aula Palatului Cantacuzino din București. Dacă în cele din urmă am ajuns totuși la limanul verbalizării, este pentru că mi-a ieșit în cale același Mario Caroli, printr-o declarație lămuritoare; spune el – într-un interviu acordat pentru site-ul prestigioasei companii de flaute Miyazawa, printre ai cărei artiști emblematici se numără – că „interpretarea este, pentru mine, ca un drog; sunt total dependent de ea. În momentele în care cânt mă simt liber cu adevărat, ca o pasăre planând deasupra unei văi întinse, nesfârșite”[1]. Mi-am dat seama că, pornind de la această mărturisită nerăbdare a interpretului de a fi prezent pe scenă, aș putea în sfârșit să înțeleg și să traduc cumva în cuvinte vibrația emoțională extrem de particulară, contaminantă, pe care Mario Caroli a făcut-o posibilă în fiecare clipă a recitalului său.

Era pur și simplu bucurie – un soi de bucurie liniștită, ce părea să-l însenineze pe de-a-ntregul, probabil aceeași bucurie de care oricine se simte cuprins atunci când, după un lung voiaj, descuie ușa casei sale. Căci părea să fi urcat pe scenă ca și cum ar fi revenit acasă. Părea să știe foarte bine că se reîntoarce acolo unde nimic nu mai poate sta în calea libertății de a trăi sub singura zodie binefăcătoare – aceea a firescului și a intimității. Și tocmai pentru că părea să știe toate acestea, se și bucura. Micilor vanități impuse de aplauze părea să le acorde o deferență oarecum distrată. Era evident că, mai mult decât să primească admirația noastră, pentru el conta să ofere; să ne ofere și nouă aceeași bucurie de a ne regăsi, prin muzică, în sânul unui „acasă” mai curat și mai odihnitor decât orice alt cămin.

A început să cânte parcă din întâmplare, parcă nerăbdător să se elibereze, luându-și zborul și luându-ne și pe noi împreună cu el. M-a frapat mult puterea aceasta de a stabili contactul cu vibrația muzicală ca și cu o revelație sub al cărei blând și irezistibil jug întreaga sală se pomenea pur și simplu „condamnată” să respire la unison, ca o singură făptură. E o putere de fascinare pe care am simțit-o reconfirmată în cazul fiecărei piese, indiferent de caracterul ei: pe cât de neașteptat părea să fie emis primul sunet al fiecăreia, pe atât de instantaneu și deplin avea loc astfel teleportarea într-o altă dimensiune, aceea a „grădinii italiene” ce s-a dovedit acaparantă prin rigoarea perfecționistă și deopotrivă prin expresivitatea hipnotizantă cu care grădinarul a reușit să o facă posibilă.

S-a numit „italiană” această grădină pentru că programul a cuprins, majoritar, piese ale unor compozitori contemporani italieni, cărora însă li s-au mai adăugat deja legendarul Vertical Song I de Toshio Hosokawa, precum și două lucrări românești înscrise pe aceeași coordonată (i-am putea spune „specific italiană”?) a acelui tip de elocvență muzicală ce nu-și refuză, oricât de pastelate și inedite i-ar fi veșmintele timbrale, raportarea la străvechiul reper al cantabilității. Modul de alegere și de structurare a repertoriului a intrat, de altfel, într-o conjuncție perfectă cu ceea ce cred că și constituie un ingredient de bază al filtrului magic pe care știe să-l prepare și să-l servească Mario Caroli: capacitatea lui de a străbate până în esența de emoție pură a muzicii, acolo unde pulsează sâmburele ei cel mai dulce.

Sigur, capacitățile tehnice aproape neverosimile ale acestui maestru au fost de natură, cel puțin într-o primă fază, să cutremure și să tulbure. Cu prisosință cred că s-a întâmplat astfel în cazul acelei electrizante Ritorno a Cartagena de Stefano Scodanibbio, în care complexitățile poliritmice, coagulate într-un fel de ritual războinic, precum și efectele percusive extrem de pitorești, presărate la tot pasul, obligă flautistul să-și descopere talentele de percuționist șamanic; dar și în cazul piesei lui Carmen Cârneci, …une main immense, veritabil tur de forță prin densitatea aproape sufocantă a jocului de deformare și asamblare reciprocă instituit între sunetele flautului și silabele poemului omonim semnat de Magda Cârneci, silabe pe care solistul le presară la cotituri, ca pe niște borne șuierate și șoptite.

Pe de altă parte, cu toată amploarea amețitoare, dacă nu de-a dreptul teribilă, a nivelului său de măiestrie, Mario Caroli nu rămâne totuși învăluit, ca un zeu distant, în lumina orbitoare a propriei excelențe, ci reușește să se păstreze aproape de inima ascultătorului, să cucerească emoțional prin faptul că muzicalitatea lui se trădează guvernată, la fiecare gest, de o delicatețe fără egal. Evidentul său scrupul perfecționist, manifest în luciditatea cu care ține să strunească și cel mai infim rest de sunet, este de fapt o formă de gingășie extremă, de dorință de a mângâia și poate chiar de a cocoloși absolut fiecare întorsătură de frază muzicală. Și, până la urmă, ce altă atitudine s-ar fi putut dovedi mai potrivită decât aceasta pentru a aborda respirațiile discrete și tainice pe care Federico Gardella le-a sublimat în ale sale Cinque cori notturni sotto la costa? Sau scurta, dar memorabila incantație Quais de Giacinto Scelsi, ce a curs ca un izvor limpede, pe traiectorii hipnotizante prin circularitatea lor? Sau volutele când aforistice, când spectaculoase, minunat și captivant croite în logica narativă a celei de-a patra Suite française de Ivan Fedele? Sau, în fine, esența de rugăciune doinită, alternată la răstimpuri cu frenezii dansante, păstrate însă în aceeași matcă luminoasă pe urmele căreia – după cum a demonstrat și în Jyotis, opus de dată recentă – nu ostenește să pornească Doina Rotaru? Încununat de această nouă partitură a inconfundabilei compozitoare române (cu al cărei lirism hipnagogic Mario Caroli pare să aibă o afinitate lăuntrică deloc întâmplătoare), întregul recital a părut astfel să se plaseze sub zodia aceleiași credințe implicite pe care Doina Rotaru o mărturisește prin muzica sa: credința că izbânda luminii este într-adevăr posibilă, chiar dacă ea adie în taină, mai degrabă sub forma șoaptei pe care, din mijlocul nebuniei cotidiene, o poate înțelege numai cine are urechi de auzit.

Dar culminația serii am resimțit-o chiar la final, când Mario Caroli a oferit drept bis probabil cea mai emblematică interpretare auzită de mine vreodată, a celei mai emblematice pagini muzicale dedicate flautului solo – Syrinx de Claude Debussy. Nu mă feresc să o spun, cu tot riscul abuzării de cuvinte mari: nu m-aș fi mirat dacă aș fi intrat atunci în levitație, laolaltă cu toți ascultătorii care aproape uitaseră să mai respire. Am simțit atunci arătându-mi-se în toată splendoarea monumentul de rafinament înălțat clipă de clipă de către cântul ca o sculptură aeriană al lui Mario Caroli. Am simțit atunci ce trebuie să însemne nivelul superlativ al menirii de interpret: este capacitatea lui Mario Caroli de a-și răpi ascultătorii într-o trăire contemplativă ce trece dincolo de el însuși și de măiestria lui fără cusur, dincolo și de plăcerea pe care o pot stârni sonoritățile muzicale propriu-zise; este contemplarea acelei ordini care de obicei rămâne doar presimțită în cutele subiacente ale lumii, dar care acum răzbate la suprafață – prin mijlocirea muzicii și a celui ce știe că nu se poate sluji de ea, ci că trebuie să se pună în slujba ei – drept un întreg din care fiecare ascultător ajunge să se simtă, alături de maestrul ce-l bucură, o mică și fericită parte. Am simțit, de fapt, ceea ce chiar Mario Caroli a exprimat la rândul lui în finalul interviului din care am antecitat; întrebat fiind ce sfat i-ar da unui tânăr flautist, el răspunde cu aceste cuvinte memorabile:

„Muzica mai presus de orice – flautul e doar un mijloc de a te exprima pe tine însuți. Este important să-ți dezvolți latura artistică a personalității tale. Trăiește-ți viața în așa fel, încât să sesizezi toate lucrurile frumoase care ne înconjoară, transformându-le apoi pe toate în daruri muzicale pentru tine și pentru oamenii care vin să te asculte. Trebuie doar ca ei să fie atinși de muzică; nimic mai mult. Dar mai ales păstrează-te modest în adâncul inimii, căci în fața imensității Muzicii, fiecare în parte suntem atât de mici.”[2]

[1] „Performing is like drugs, I am totally addicted to it. These are the only moments in which I feel to be really free, like a bird flying above a flat and endless valley.” ―

[2] „Music is above all – the flute is just a way to express yourself. It is important to develop the artistic side of your personality. Live life in order to see all the beautiful things around us, translating all these things into musical presents for yourself and the people coming to listen to you. They only need to be touched by the music and nothing else. But especially keep humble in your heart, because in front of the immensity of Music, everyone of us is so small.” ― 

CRONICI MERIDIAN: Actualitatea Muzicala Nr. 12/2019

CRONICĂ: Două zile, trei concerte și o Junglă electronică

Ana-Maria Cazacu: Două zile, trei concerte și o Junglă electronică 

Cronica preluata de pe

Foto: Sorin Antonescu

„Noile tehnologii ajută creatorii să viseze” (Adrian Enescu)

La nici două luni după călătoria în muzica secolului XXI pe care ne-a propus-o ediția din acest an a Festivalului Internațional „George Enescu”, universul muzicii contemporane şi-a redeschis porțile. Și astfel, după propria aventură în muzica secolului XXI, ca „mânuță de ajutor” în Forumul compozitorilor, imaginația copilului din mine aștepta cu nerăbdare să se mai joace în universul muzicii contemporane. În Festivalul “Meridian”, am ajuns martoră, în zilele de 9 şi 10 noiembrie, la crearea unei noi lumi – o junglă electronică. Aceasta mi s-a dezvăluit ca piesă importantă a unui puzzle sonor complex, derivat din fuziunea dintre trecut şi prezent, dintre sunetul natural şi cel procesat electronic, dintre muzică și poezie, vis şi realitate.

Tărâmul misterios s-a deschis ca orice lume de basm, cu formula magică A fost odată, ipostaziată acum de sunetul violoncelului, personaj principal în lucrarea lui Călin Ioachimescu, intitulată Celliphonia. Am pătruns astfel într-un univers dominat de dialogul dintre cele două entități sonore – violoncelul și mediul electronic –, personaje ale unei alte lumi, în care muzica te învăluie din toate părțile, iar sunetul violoncelului amintește de un cântec ritualic al buciumului. Departe de zgomotul junglei electronice, pe care mi-am imaginat-o pe tot parcursul călătoriei ca metaforă a unei jungle a existenței, am poposit de asemenea ascultând lucrarea Atlantikos de Roman Vlad. Compusă pentru flaut și mediu electronic, aceasta a propus o nouă pătrundere în lumea tainică a ritualului – o lume ascunsă ochiului, întrucât interpretul nu se află pe scenă.

O altă dimensiune a acestei mini-jungle a fost și cea conturată de Maia Ciobanu, creatoare a unei lumi sonore pe care mintea noastră, ancorată în jungla existențială, cu greu o poate imagina. Opusul său, Veni-va pentru clarinet și mediu electronic, nu este altceva decât o meditație muzicală asupra sfârșitului lumii, asupra momentului în care cea de-a șaptea pecete se va deschide, iar Împărăția lui Dumnezeu se va arăta pe Pământ. Și, pentru că acest moment nu poate fi așteptat decât cu teama firească în fața pătrunderii în necunoscut, parcursul lucrării este o întruchipare a freamătului întregului univers. Am asistat astfel la un dialog sonor între planul terestru, sugerat de melosul agitat al clarinetului, și un altul, nevăzut, dar plin de lumină, ipostaziat de vocea mediului electronic. Toată această pendulare se dezvăluie ȋn melosul final al clarinetului, imagine a unei rugăciuni în care cele două dimensiuni tind să se unească și iar să se despartă, pentru a lăsa loc doar vocii nevăzute, din ce în ce mai amenințătoare, pentru că pecetea se deschide și totul va deveni, curând, doar umbră și vis.

Dintr-un astfel de vis am revenit și eu la realitate, odată cu pătrunderea în ultima sferă a ceea ce înseamnă o dimensiune Electro-Landscape în care, treptat, muzica își dovedește puterea de imitație a tuturor lucrurilor. Din acest punct de vedere, lucrarea lui Constantin Basica, You are my Happy Place 2.0, a permis imaginației să călătorească și într-o lume mai apropiată de realitatea cotidiană, în care arta sunetelor tinde să depășească orice barieră, ca actant într-un joc al culorilor și imaginilor, care se derulează prea rapid, devenind tot mai greu de descifrat și perceput.

Acest popas nu a fost decât o modalitate de a pătrunde într-o altă lume a acestei jungle electronice, într-o dimensiune Electro-vision, în care muzica te însoțește în sfere deopotrivă reale și fantastice. Am ajuns, astfel, pe aleile unei păduri de sticlă, o “junglă remixată”, în care sunetele trompetei și ale mediului electronic te lovesc asemenea unor picături de ploaie și ele neobișnuite, pentru că în acea pădure plouă cu acid și amoniac. Dar muzica se încheie și trebuie să ne îndreptăm spre alte lumi. Și anume, spre muzici mult mai ancorate în jungla existenței, în care arta sunetelor depășește lumea imaginației noastre, fiind înzestrată cu puteri nebănuite de a imita vocea umană, așa cum a sugerat Holly Herndon ȋn lucrarea Godmother, sau de a întruchipa misterul existenței. Acesta din urmă a reprezentat punctul central al lucrării moshimoshi, ȋn care Megumi Okuda a perceput procesul respirației din perspectiva unui dialog ȋntre sunetul de trianglu și cel al mediului electronic.

Călătoria nu s-a sfârșit ȋnsă aici, pentru că muzica timpului meu mai are multe de spus… Cum ar fi faptul că sunetul electronic poate fi o întruchipare a oricărei alte dovezi a existenței, așa cum sunt zgomotul trenului, cel al experimentului fizic, al birourilor, al luminilor unui oraș la ceas de seară. Și totuși, în lucrarea Guillaume de St. Cloud Suffers A Violent Dazzling, compozitorul Jeesie Marino a demonstrat că muzica tinde spre mai mult, ieșind din spațiul nostru planetar și ajungând chiar la lună, pe care încă o privim cu scepticism din punct de vedere al posibilității de existență. Ȋnsă, pe măsură ce evoluăm, totul pare să se întoarcă la inițial, dar un inițial aflat sub stăpânirea unui permanent bruiaj, în care realitatea capătă o altă dimensiune. Existența se transformă într-un carusel hipnotic, ce se învârte până la epuizare, ajungând în final să dispară. Iar această dispariție este una rapidă, ca atunci când spui abracadabra, formulă-cheie în lucrarea Reclaiming Vision, care spune o poveste muzicală despre om și mediul înconjurător, despre atitudinea ființei umane de a distruge ȋn special ceea ce nu se poate vedea, fapt ce are drept finalitate pierderea culorii și a vieții, odată cu ea.

Și totuși… în universul mereu imprevizibil al muzicii contemporane viața renaște și odată cu ea și culoarea. Și astfel, într-unul din scurtele popasuri prin jungla electronică, am redevenit actant al unui joc deopotrivă firesc și greu de câștigat, având drept ajutor viziunea compozitoarei Sarah Nemstov. Ȋn lucrarea Red, cele două personaje, clarinetul și mediul electronic, ne-au învățat încă o dată că muzica nu este altceva decât o întruchipare a lumii văzute, prea tumultoasă, prea ancorată în formal, prea crudă, uneori. Dar ceea ce ne rămâne nouă de făcut este să ne deschidem mintea și să înțelegem că așa cum muzica depășește constant toate zăgazurile societății, la fel trebuie să reacționăm și noi. Astfel, ca în acel proverb românesc care spune că „cine râde la urmă râde mai bine”, putem sfida atrocitatea care pare că vrea din ce în ce mai mult să ne sugă sângele, prin răspândirea binelui acolo unde el pare să fi dispărut sau nici să nu fi existat. Pentru noi și pentru cei din jurul nostru, pentru că „dragostea nu cade niciodată”.

Cu acest gând am părăsit tărâmul plin de mister al junglei, deşi ştiam că aventura nu se sfârşise aici. Pentru că ziua următoare, şi ultima, a Festivalului Meridian a prilejuit o nouă călătorie pe un tărâm deja cunoscut şi totuşi atât de imprevizibil, care merita a fi explorat și pe care ne-am lăsat purtați de sunetul viorii. Aceasta s-a dezvăluit acum drept un instrument care „trebuia să moară”, dar nu înainte de a parcurge, la rândul lui, un traseu inițiatic presărat cu experiențe sonore diverse.

Foto: Sorin Antonescu

Rând pe rând, ni s-au înfățişat lumi desprinse din sfera fantasticului, în care muzica te învăluia din toate colțurile. Caracterul ei complex mi s-a dezvăluit pe deplin ȋn universul conceput de Diana Rotaru ȋn lucrarea Glossolalia, a cărei atmosferă pare a fi pe deplin  desprinsă din sfera hipnotică a unui ritual și din cea a dialogului ȋntre sunetul viorii şi cel al mediului electronic, apropiat de lumea ȋn care trăim. Ȋn aceeași ambianță, lucrările Man and Arp şi Invisible Flashesand Obscure Transmissions, compuse de Marina Rosenfeld și Annie Gosfield, s-au deschis ca nişte spații abstracte, în care se părea că vioara şi mediul electronic se aflau într-un permanent dialog de semnale pline de suspans. Am călătorit în acest spațiu fiind mereu tentați să ne întrebăm unde ne aflăm şi, mai ales, dacă nu cumva mintea noastră se pregăteşte deja pentru un zbor de la Pământ spre alte lumi, ca într-un roman de Jules Verne sau ca într-un nou episod al oricărui serial ştiințifico-fantastic.

Răspunsul a venit odată cu întoarcerea noastră la un tărâm aparent ştiut, în care muzica viorii, a filmului şi a lumilor nordice demonstrează că natura pare că poartă cu sine o muzică proprie, fie ea legată de o călătorie spre tărâmuri necunoscute, trecând prin universul albastru sau prin cel alb, prin portul unui oraş mare sau chiar printr-o pădure în care totul pare străjuit de zăpezi, după cum spune şi titlul piesei lui Mattias Sköld, intitulată Far North. Şi totuşi, acest prim periplu sonor al zilei nu putea fi lipsit de un final plin de suspans, aşa cum a fost şi cel sugerat de Tony Blomdahl în lucrarea V+RX-15, o nouă dimensiune a unei lumi fantastice în care totul se distorsionează, iar mintea zboară liber şi rapid, fiind ghidată de profiluri sonore diverse şi complexe, care scindează imaginația prin viteza lor de derulare.

Cu toate acestea, călătoria nu se termina aici… Iar acest lucru a fost posibil pentru că violonistul George Kentros, ghidul nostru pe acest tărâm tainic, ne pregătea cea din urmă surpriză, punându-ne înainte o lucrare proprie, o poveste despre făurirea viorii, al cărei titlu, This violin must die, ascundea de fapt o nouă semnificație. Aceasta a fost sugerată prin întrepătrunderea dintre lumea sunetelor şi cea a imaginilor purtătoare ale unui mesaj contradictoriu, în care vioara se creează şi în acelaşi timp se distruge, procese la fel de greu de realizat. Mesajul este însă unul clar: vioara „trebuie să moară” pentru ca sunetul ei să se metamorfozeze în sunetul procesat electronic, mult mai apropiat de lumea în care trăim. Astfel, în timp ce pe jos se aflau bucăți din ceea ce mai demult fusese o vioară, mintea noastră zbura deja spre alte lumi, purtată de sunetele prezentului. Iar când această călătorie se anunța a se apropia de final, o nouă şi ultimă întrebare s-a ivit: „Dacă totul evoluează, de ce nu ar evolua şi muzica, acest limbaj mai tainic şi mai imprevizibil decât oricând, prin care lumea ȋn care trăim se definește cel mai firesc?”. Şi de fiecare dată acest gând primea un răspuns, venit de la sunetul lemnului şi al viorii, ca întruchipări ale sunetelor timpului, care nu vor înceta odată cu terminarea muzicii propriu-zise, ci vor dăinui permanent, până la încetarea oricărui alt sunet, a oricărei urme de existență.

CRONICĂ: Prin „Grădina Zen”

Gabriela Bejan: Prin „Grădina Zen”

Cronica preluata de pe

Foto: Ana Negoita 

Un spectacol de muzică contemporană este uneori atipic și poate deveni inhibitor pentru publicul de concert tradițional. „Grădinile sonore” ale Festivalului Meridian au adus în fața publicului, vineri 8 noiembrie, „Grădina Zen”. Cei trei compozitori ai serii sunt pe cât de diferiți în tehnicile componistice, pe atât de asemănători în ceea ce privește curajul experimental.

Here and Now: Gotham pentru mediu electronic a compozitorului Adrian Borza a luat naștere datorită picturilor lui Hieronymus Bosch și transpune în muzică universul sublim și înspăimântător al moralității creștine în Evul Mediu – după cum ne spune autorul. Sunetele cinematice creează o imagine de film care te poartă printr-o lume sonoră pe cât de înfricoșătoare, pe atât de incitantă. Atmosfera creată prin bezna totală din sală îți lasă frâu liber imaginației, orașul-mașinărie Gotham fiind personificat de fiecare spectator. Here and Now: Gotham înglobează o multitudine de stări date de sonurile electronice neobișnuite și aflate mai mereu în antiteză.

Corneliu Dan Georgescu realizează special pentru „Grădina Zen” muzica și imaginea scurt-metrajului Monotonie în argint și aur, aceasta fiind un prolog pentru lucrarea centrală a serii – Into My GongSelf. Tranziția dintre imaginile dinamice din natură precum marea învolburată sau ploaia și imaginile mai statice precum mâini împreunate sau ochi te transpun în stări diverse. Spiritul viu și iscoditor al compozitorului s-a marcat prin sonurile originale.

Piesa principală a spectacolului – Into My GongSelf – este o lucrare care prezintă trans-realismul arhetipal. Este un performance complex care nu are legătură cu estetica contemporană, ceea ce îi oferă o frumusețe aparte. Conceptul are la bază sincretismul unui limbaj muzical contemporan de avangardă cu cel arhaic tradițional. Proiectul interactiv este o provocare atât pentru artiști, cât și pentru public, deoarece aduce împreună ritualul, muzica live, dansul, sculptura, sculptura vivantă și meditația. Muzica compozitoarei Mihaela Vosganian este asigurată de instrumente muzicale ritualice ca gongurile, bolurile de cuarț și cristal, precum și instrumente de suflat. Sculpturile realizate de Raluca Ghideanu înfățișează părți ale corpului uman feminin, care își propun să sugereze regăsirea sinelui și desprinderea de lanțurile proprii. Conceptul coregrafic și regizoral al Lilianei Iorgulescu are rolul unui liant între toate elementele performance-ului.

Tehnicile vocale speciale și onomatopeele au dat fundalului muzical diverse nuanțe. Rolul muzicii de a te transpune într-o poveste sau stare este fascinant, iar atmosfera creată de lumini, de decor și de dans te poartă printr-o lume necunoscută, cu iz oriental. Savoarea conceptului este dată de puterea artiștilor de a te integra într-o stare. Faptul că muzica nu este una obișnuită și mai ales că nu se apropie de zona contemporană, oferă o altfel de experiență publicului. Producția, sonurile, costumele se depărtează de zona modernă și se îndreaptă spre experiența ritualică veche. Această antiteză oferă magie. Alături de Anastasia Grigore (dans), Armine Vosganian (voce, instrumente) și Raluca Ghideanu, Mihaela Vosganian a reușit să aducă publicul mai aproape de conceptul piesei.

„Grădina Zen” a fost un microcosmos al explorărilor, al neprevăzutului și al noilor experiențe.

CRONICĂ: O grădină a plăcerilor

Lavinia Frâncu: O grădină a plăcerilor

Cronica preluata de pe

Foto: Sorin Antonescu

Festivalul Meridian ne-a invitat într-o „grădină a plăcerilor”, găzduită de Aula Palatului Cantacuzino, unde muzici noi, diverse ne-au captat atenția și ne-au ținut cu sufletul la gură până în final.

Seara a început destul de incitant, cu două lucrări care au abstractizat natura sexuală: Fertility Rites pentru marimbă și electronics de Christos Hatzis (primă audiție românească) și Serie Rose pentru pian și electronics de Pierre Jodlowski. Acest prolog le-a avut în prim plan pe Irina Rădulescu la marimbă și Adriana Toacsen la pian, care au susținut un soi de haos muzical calculat cu deosebit profesionalism, adăugând interpretării lor și momente actoricești. Ambele lucrări au fost completate de partea electronică, ce derula, în cazul celei dintâi, cântece tradiționale inuite, cântate de femei ca ritual de fertilitate, iar în cazul celei de-a doua, pasaje sonore extrase din filme artistice (inclusiv pornografice).

Un moment extrem de reușit a fost cel oferit de duoul PERCUSSIONescu, format din Irina Rădulescu și Răzvan Florescu. Cei doi și-au început recitalul cu Plato’s Cave pentru duo de percuții, scrisă de Casey Cangelosi, cu un caracter arhaic, prin povestea pe care a urmărit-o (a oamenilor primitivi, captivi într-o peșteră, care constituie singura lor „realitate”). Folosindu-se doar de bețe de lemn și de podea, tinerii interpreți au transformat această primă audiție românească într-un mare succes, sincronizarea lor fiind perfectă. Au creat impresia unui tot unitar chiar și în secțiunea coregrafică a lucrării, când mâinile lor au dansat în aer tot într-un sincron perfect. Mai departe, Cave Dweller pentru marimbă, vibrafon și video, din creația lui DanDe Popescu a venit ca o continuare a precedentei piese, prin ilustrarea unei paralele dintre omul primitiv și cel modern. Evoluția muzicală a fost pusă în scenă de cei doi protagoniști cu același patos și profesionalism. Pe parcursul programului, tinerii și-au demonstrat și abilitățile de soliști, fiecare având pe rând această funcție pentru lucrările semnate de Sabina Ulubeanu, Sun Waves pentru marimbă solo și, respectiv, de Bart de Vrees,  For flute, or piano, or… pentru percuționist și video. Foarte apreciată a fost lucrarea din urmă, atât din punct de vedere componistic, cât și interpretativ. În timp ce solistul redă partea muzicală, publicul este provocat de derularea video să își creeze propria poveste, folosindu-se de personajele principale (un trandafir, un pistol, un porc de jucărie, o lume subacvatică, o scară, o grădină). Imaginația publicului a fost stârnită și de lucrarea lui Mihai Măniceanu, Amalga-maglama pentru marimbă și vibrafon, o primă audiție absolută. Pornind de la cântecul pentru copii, O vioară mică de-aș avea, autorul creează prin muzică iluzia unui vis, a unei dorințe care, în final, se stinge, adaptând cântecul la versurile O rulotă mică de-aș avea/ Toată vara aș pleca, interpretate de voce și marimbă. Muzica alătura pasajelor originale și altele șostakoviciene, enesciene sau inspirate din Jocul dobrogean al lui Paul Constantinescu. PERCUSSIONescu și-a încheiat programul cu Rust and sawdust pentru marimbă și vibrafon, semnată de Sebastian Androne-Nakanishi, din nou o primă audiție absolută, cu un substrat magic, relatând, parcă, un basm.

Cea de-a doua parte a serii i-a avut în prim-plan pe Matei Ioachimescu și Alfredo Ovalles, care și-au început recitalul cu lucrarea lui Jonathan Harvey, Nataraja pentru flaut și pian. Energia și conexiunea celor doi s-au simțit încă de la primele sunete, ei reușind să redea sonor și prin mișcări ale corpului (în cazul flautistului) imaginea zeului Shiva, care dansează cu cele patru brațe ale sale. În continuare, am simțit fiorii dragostei pe Love Genesis de Jacob Elkin pentru flaut și electronics (primă audiție românească): în timp ce flautistul explorează instrumentul pe întregul său ambitus, banda acompaniază cu pasaje distorsionate din Tablourile dintr-o expoziție sau Turangalîla. Tot o primă audiție a fost și creația lui Adrian Iorgulescu, Retorts pentru flaut și pian, o desfășurare muzicală în care dialogul protagoniștilor dezvăluie parcă un permanent conflict, pe care pianul îl concluziona aproape tot timpul în mod ironic, tonal. Lucrarea care a stârnit interesul publicului a fost cea semnată de Alvin Lucier, Nothing is Real pentru pian, ceainic amplificat, recorder și mini-sistem audio. În centrul atenției a fost aici Ovalles, care a mânuit cele două instrumente cu multă îndemânare, reușind să creeze, mai ales cu ajutorul ceainicului, o muzică stranie, fantomatică. Momentul următor a adus în scenă lucrarea D’un faune pentru flaut alto și pian, a lui Salvatore Sciarrino, care pune în contrast muzica melancolică și pauzele lungi ale flautului, cu caracterul dinamic al părții pianistice. O surpriză plăcută a serii a fost compoziția tânărului Andrei Petrache, 3, 2, 1… Start pentru flaut și pian. Dedicată duoului Ioachimescu-Ovalles, lucrarea pornește cu un scurt pasaj de sorginte jazzistică, întrerupt de sunetul brutal al unui fluier. De aici flautul și pianul vor crea o muzică ce debordează de energie, dinamică, forță, într-o creștere continuă, culminând în final cu un strigăt al flautistului, ce sugerează parcă eliberarea din captivitatea propriilor gânduri. Seara s-a încheiat cu Tevana – Garden of Joy a lui Gabriel Mălăncioiu, compusă special pentru festivalul Meridian. Duoului Ioachimescu-Ovalles i s-a alăturat PERCUSSIONescu, dar și dansatoarea Cristina Lilienfeld. Muzica, uneori monotonă, alteori frenetică, aducea în prim-plan ideea bucuriei, cuvântul „joy” fiind rostit pe rând de cei patru interpreți, și crea un fond perfect pentru mișcarea continuă, circulată a dansatoarei.

Am rămas cu impresia, după ce am ascultat concertul de miercuri, 6 noiembrie, unde tineri interpreți și compozitori au fost starurile serii, că se întrevede un viitor promițător pentru muzica contemporană românească.

CRONICĂ: Prima zi a Festivalului Meridian, ediția a XV-a: concertul de la Ateneu

Maria Alexandru: Prima zi a Festivalului Meridian, ediția a XV-a: concertul de la Ateneu

Cronica preluata de pe

Foto: Maria Alexandru

De ce ne intrigă o grădină? Pentru că nicio grădină nu este la fel și pentru că acolo se află căminul unor viețuitoare mistice al căror număr nu poate fi nicicum definit. Într-o grădină totul este viu. Fiecare componentă a sa are propria viață și propriul parcurs. Cine poate să admită că n-a avut măcar un sentiment de curiozitate, dacă nu de teamă, mister sau chiar o bucurie nejustificabilă atunci când a intrat pentru prima dată într-o grădină sălbatică? Să fie oare conexiunea omului cu natura liantul care ne trezește simțurile atât de intens?

Emoțiile trăite în apropierea unei grădini mistice au fost traduse și în muzica concertului din prima zi a Festivalului Meridian. Atunci, în acea seară de duminică din data de 3 noiembrie, am putut audia în Sala Mare a Ateneului Român un concert organizat cu ocazia aniversării celor 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Sub titlul Grădina Fragedă/Pulp Garden, singurul concert simfonic din cadrul festivalului a fost susținut de Orchestra Filarmonicii Altenburg-Gera din Germania care se înscrie într-o serie de concerte realizate în România. Muzica viitorului – o punte spre Europa de Est reprezintă sloganul acestui turneu, condus de dirijorul și directorul muzical Laurent Wagner.

Programul a inclus o lucrare în primă audiție românească, special comandată pentru acest eveniment, Concertul pentru violoncel și orchestră al compozitorului Dan Dediu, dar și Simfonia nr. 1, op. 68, de Johannes Brahms.

Conceput ca o piesă de repertoriu, Concertul pentru violoncel și orchestră urmărește aceeași formulă orchestrală a Simfoniei nr. 1 de Brahms. Cele patru părți ale lucrării au titluri emblematice care trezesc curiozitatea ascultătorului: 1. Vigor, 2. Shrapnel-Melodies, 3. Secret Requiem și 4. Romanian Pulp Dances. Într-o descriere a lucrării, compozitorul Dan Dediu afirmă:

„Cele patru părți ale Concertului pentru violoncel și orchestră realizează o călătorie muzicală diversă și surprinzătoare, în care solistul este supus mai multor probe, ca într-un ritual inițiatic amintind de Flautul fermecat al lui Mozart: 1. Proba apei, a eroismului și a virtuozității, 2. Proba aerului, a meditației solitare și a imersiunii în amintire, 3. Proba focului, a dansului și a pasiunii.”

În travaliul componistic expus în cele patru părți sunt sudate „întâmplări sonore” aduse la viață, care prind forță și își descătușează triumfal energiile acustice. „Rune” tematice (Runa Vigor și Runa Portal), personaje tematico-ritmice (spiridușul, demonul, câinele și Făt-Frumos), precum și numeroase schimbări de straturi sonore sunt cuprinse în acțiunea personajului principal. Elemente care surprind agitația propriei conștiințe a protagonistului înscriu această excepțională lucrare pe linia unui roman fantastic.

Impetuoasa introducere orchestrală intonată de suflători constituie prima „rună” motivică (Runa Vigor, prescurtată RV), formată din patru sunete ale unui arpegiu descendent. Această temă (RV) este preluată de instrumentul solist cu aceeași vigoare interpretativă, sau poate chiar cu o mai mare acumulare de energie, datorită imboldului sonor intonat de aparatul orchestral cu câteva secunde înainte.

Introducerea efervescentă mă duce cu gândul la două ipostaze diferite: una în care am ascultat cu dorința unui vicios pentru prima dată măreața introducere din partea întâi a Concertului pentru pian și orchestră nr. 1 op. 10, de Serghei Prokofiev, iar cea de-a doua este legată de o imagine pe care compozitorul mi-o schițează prin intermediul surselor sonore: un personaj privește înspăimântat necuprinsul de pe un vârf de munte.

Partea a treia a Concertului, Secret Requiem, aduce un „solilocviu al violoncelului” ce interpretează un început de „romanță funebră” – o melodie sfâșietor de tristă ce se dezvoltă printre reacții în antiteză ale aparatului orchestral. În partea a patra, Romanian Pulp Dances, reapar pasaje reminiscente ale părții precedente, din care se desprinde cu o deosebită energie un dans în stil tradițional românesc ce „amintește de Jocul cu bâta al lui Bartók, din cele 6 dansuri românești.”

Mai jos am extras încă o declarație a compozitorului din care rezultă viziunea sa asupra întregului Concert:

„Solistul, ca și orchestra, are libertatea de a găsi rostul muzicii după cum îi este felul. În acest sens, pot spune că am scris o muzică ce se întoarce după interpret, asemenea florilor numite Floarea Soarelui, care se întorc după soare.”

În partea a doua a serii, sala a pierdut aproape jumătate din numărul de la început al spectatorilor, însă acest lucru, pe mine personal, m-a avantajat. Am putut petrece câteva momente de maximă concentrare, singură, în lojă, lăsându-mă sedusă de claritatea și profesionalismul cu care orchestra Altenburg-Gera a abordat Simfonia nr. 1, op. 68 de Brahms – lucrare pentru zămislirea căreia au trecut nu mai puțin de 21 de ani și pe care, poate nu întâmplător, baronul-dirijor Hans von Bülow a numit-o „a zecea” simfonie beethoveniană.

În final, pot spune că trei elemente „cu puls” au consacrat seara: superbul Concert pentru violoncel și orchestră al prolificului compozitor cu viziuni caleidoscopice Dan Dediu, maniera excepțională de interpretare a multi-talentatului violoncelist Mircea Marian și sonoritatea fără cusur a Filarmonicii Altenburg-Gera.

Nu cred că am văzut nici măcar o singură persoană cu privirea încruntată la pauza dintre părți. De la exprimarea ireproșabilă în limba română a ambasadorului german, Cord Meier-Klodt, din deschiderea concertului și până la acuratețea aproape neverosimilă a suflătorilor, toate au încântat publicul care a aplaudat minute în șir după fiecare lucrare. Până și vremea de afară a fost, parcă, în ton cu atmosfera din sală.


CRONICĂ: Grădina Ritualurilor

Ana-Luiza Han: Concertul de deschidere al Festivalului Meridian – Grădina Ritualurilor/Garden of Rituals


Foto: Sorin Antonescu

Festivalul Meridian din acest an s-a deschis în data de 3 noiembrie cu concertul ansamblului de percuție Game al UNMB. Sugestiv imaginat sub egida universului „Grădinilor Sonore”, întregul festival urma să ne deslușească un itinerariu inițiatic ce a debutat astfel în „Grădina Ritualurilor”, intermediată de sonoritatea, culoarea, varietatea, dar și potențialul ritualic al instrumentelor de percuție. Am fost martorii unui program divers în care au strălucit în egală măsură șase momente artistice. Muzicienii, de un înalt nivel interpretativ, au purtat publicul printr-un carusel de emoții, oscilând între liniște și suspans, energie și rațiune, exaltare și serenitate.

Concertul a debutat cu FinAlpha de Octavian Nemescu, o lucrare ce semnifică ideal începutul și sfârșitul, forma sa de ramă încadrând armonios debutul și încheierea serii. Imaginată pentru trombon (Florin Pane), percuție (Alexandru Matei) și mediu electonic, lucrarea dezvoltă o simbolistică aparte. Ea rememorează evenimentele revoluționare din spațiul est-european, în special căderea comunismului, marcând sfârșitul de secol și mileniu, sub semnul „Morții și Renașterii în Lumină și Adevăr”. Pe principiul „sfârșitul este conținut în început”, prima parte a lucrării, intitulată „Final”, este descrisă drept o „punte descendentă de sfârșituri”. Banda electronică peste care s-au suprapus cu vitalitate instrumentul solist (trombonul cu două pavilioane) și sonoritățile percuției (simantra, 3 bongos, 2 tom-tom, tobă mare, gong piccolo, gong moyen, gong grave, tamtam), au generat o atmosferă vibrantă, puternică, atrăgătoare ctre spiritul grădinii ce avea să adăpostească ritualul. Puntea descendentă de sfârșituri cuprindea elemente diverse, salturile susținute ale trombonului pe dedesubtul unei țesături oscilante generate de bandă, cu intervenții distincte ale instrumentelor de percuție dând impresia unei imagini înnorate, ca în așteptarea furtunii.

Momente de liniște covârșitoare, alternanțe de pulsații ritmice obsesive, ajung a se suprapune generând progresiv o acumulare intensă în lucrarea lui Joji Yuasa, Interpretation no. 2 (1983). Cei doi soliști, Alexandru Matei și Sorin Rotaru, au transpus ascultătorii într-un cadru imaginar maiestuos, cu sonorități deosebite, construite în dialog. În trei secțiuni, dintre care prima și ultima sunt dominate de pulsații ritmice diverse, deseori în contratimp, zona mediană intervine cu sunete lungi și surprize timbrale. Imaginea muzicală astfel construită părea extrasă dintr-o lume fantastică. Dincolo de bogăția culorilor, în lucrarea lui Yuasa sunt spectaculoase suprapunerile polimetrice și poliritmice pe două, trei sau chiar patru paliere.

Ritualul grădinii a adus mai apoi o atmosferă dansantă odată cu apariția lucrării Dans pentru trio de percuționiști a compozitoarei Diana Vodă, în interpretarea studenților Horia Stanciu, Vlad Polgar și Alexandru Stroe, conduși de Alexandru Matei. Lucrarea, susținută și structurată timbral de un număr consistent de instrumente (timpani, gonguri, toba mare, toba mica, tam-tam, wood-block, maracas, sognali, cowbells, bongos, cinel, toacă, vibrafon, marimba,  trianglu etc.), a îmbinat elemente de virtuozitate cu pasaje cantabile, expresive. În forma unui rondo, cu episoade tematice repetate și momente diverse din punct de vedere al combinațiilor timbrale, piesa prezintă un tablou coregrafic imaginar. Din pricina dificultății scriituri, în secțiunile cu o pregnanță ritmică accentuată, în interpretare s-a întrezărit nevoia unei coordonări mai clare a accentelor ritmice cu cele metrice.

Antifonie de Adrian Iorgulescu pentru percuție solo, interpret Alexandru Matei, se distinge drept o serie de dialoguri între cele două oglindiri ale eului uman, ca tentativă de cunoaștere și repliere a acestuia la propria existență și ca experiență extrasenzorială. Încă din incipit, esența acestor personalități marcante este conturată prin atribuirea sonorității a două instrumente diferite, însă tot odată asemănătoare. Prin scriitură și timbru, compozitorul reflectă două lumi complementare: marimbafonul intervine preponderent în nuanțe mari, fiind suprapus ca un comentariu extrovert asupra vibrafonului ce prezintă un discurs în nuanțe reduse, eteric, gri, interiorizat. Cuvintele rostite de interpret – „da”, „nu” – sunt folosite ca elemente ale dedublării sinelui. Această „convorbire” sonoră se liniștește în secțiunea „Cantabile”, unde melodia capată caracter ingenuu. Momentul de acceptare a conflictului eului este prezentat de intervenția vocii feminine, prin întrebările muzicale configurate pe cuvintele „eu”, „tu”, semnificând dizolvarea în două prezențe distincte. Cele două voci folosite în piesă, vocea bărbătească (da, nu) și vocea feminină (eu, tu), pot simboliza de asemenea dualitatea yin și yang reunită, sau o trimitere către nașterea celor două genuri din mitul androginului.

Dedicată ansamblului Game, lucrarea Noesis a compozitoarei Doina Rotaru, pentru cvartet de percuționiști, este structurată pe ideea unei simbioze dintre rațiune, intuiție și sensibilitate. Interpreții Vlad Polgar, Horia Stanciu, Liria Țigăeru și Alexandru Stroe, conduși de Alexandru Matei, s-au transpus în acest ideal artistic, reușind să dezvolte cu măiestrie momentele muzicale complexe ale acestei lucrări. În procesul de evoluție continuă, structurat pe trei secțiuni ce corespund celor trei categorii de instrumente muzicale de percuție (lemne membrane și metale), compozitoarea a cultivat în totalitate valențele expresive generate de aceste surse sonore.

Cum anunțam din deschidere, finalul concertului a fost destinat celei de-a doua părți a lucrării FinAlpha de Octavian Nemescu. „Alpha”, o „punte ascendentă de începuturi”, aduce speranța că în fiecare sfârșit există un început.

Concertul ansamblului Game – condus și organizat cu energie și imaginație de Prof. Univ. Dr. Alexandru Matei – a purtat și de această dată publicul pe traiectorii muzicale diverse. Tinerii interpreți, alături de maestrul lor, au reușit să ridice și de această dată nivelul prezenței scenice într-o reprezentație remarcabilă. Acest prim concert al Festivalului Meridian a deschis galeria „Grădinilor sonore”, lumi imaginare cu o varietate de culori timbrale, trasee muzicale pline de emoție, ce au dus gândul la zugrăvirea unei imagistici cuceritoare pe tot parcursul festivalului.

CRONICA: PROFIL – Incheierea SIMN 2019

SIMN 2019

Iulia Alexandra Chertes:


O cronică redactată „la cald” transmite vibrația imediată a emoțiilor și este important să surprindem impresiile proaspete, cât timp starea de spirit generată de un anumit concert încă nu s-a învechit și nu s-a șters; dar poate este tot atât de relevant să verificăm durabilitatea impresiilor odată decantate, ceea ce reprezintă o validare a acestora la o anumită distanță de la evenimentul muzical recenzat. În cazul de față, vorbesc despre ecoul încă puternic al concertului susținut de Ansamblul Profil, dirijat de Tiberiu Soare, cu care s-a încheiat Săptămâna Internațională a Muzicii Noi în seara de duminică, 26 mai. Beneficiem de altfel și de două interviuri oferite în acest răstimp de Tiberiu Soare, din perspectiva dirijorului, și de Diana Moș, în calitatea sa de membru al ansamblului, care ne oferă o privire „din interior” asupra programului muzical, dar și asupra fenomenului muzicii contemporane.

Sub direcția artistică a lui Dan Dediu (de altfel, și inițiatorul grupului Profil care a concertat în încheierea SIMN), ediția a XXIX-a a Festivalului SIMN a grupat prestațiile artistice în jurul conceptului de explorare a limitelor (ale culturii, ale istoriei, ale sinelui, ale naturii…), iar seara de încheiere s-a desfășurat sub semnul secțiunii Ulise, deschisă spre experiment, originalitate, aventura ideilor noi. A fost un concert remarcabil dedicat muzicii noi franceze, ilustrate prin lucrările a patru tineri compozitori (Laurent Durupt, Raphaele Biston, Benjamin Attahir și Camille Pepin) – de altfel L. Durupt și R. Biston s-au și aflat în sală pentru a asista la prima audiție în țara noastră a partiturilor lor. Remarcabil, pe de o parte, prin originalitatea, varietatea stilistică și calitatea compozițiilor interpretate; pe de alta, prin prezența ansamblului Profil, care a dat viață acestor partituri dificile și profunde și care a atras publicul datorită tradiției sale de excelență în interpretarea muzicii noi.

Relativ la muzica nouă și receptivitatea publicului, am reținut una dintre afirmațiile dirijorului Tiberiu Soare, contextul fiind o conferință pe tema barocului în care sublinia că, în epocă, interesa tocmai elementul de noutate: nu se putea umple sala de concert „cu o muzică scrisă acum 10 ani, cu atât mai puțin veche de peste 100 de ani”, în schimb în prezent „lucrurile stau exact invers: dacă nu ai o muzică datată de cel puțin 100 de ani, e foarte greu să umpli o sală de concert”. Publicul numeros prezent la concertul Profil a contrazis practic aceste remarci. Interesul față de eveniment a reflectat, pe de o parte, acea deschidere față de muzica nouă, pe care o observa doamna Diana Moș în interviul mai sus menționat, și totodată faptul că brand-ul Profil, sub amprenta compozitorului Dan Dediu, oferă garanția unui act artistic de ținută: în seara de 26 mai au fost prezenți pe scenă Diana Moș (vioră), Petru Nemțeanu (vioară), Marian Movileanu (violă), Mircea Marian (violoncel), Ion Bogdan Ștefănescu (flaut), Emil Vișenescu (clarinet), Sorin Lupașcu (corn) și dirijorul Tiberiu Soare.

Muzica, spunea în aceeași conferință dirijorul Tiberiu Soare, nu este decât o oglindă a societății în care trăim. Prima piesă, cvartetul pentru viori, violă și violoncel al lui Laurent Durupt, Grafic pentru lăcomie (Grid for greed) a exprimat tocmai ideea de ancorare în realitățile sociale. Tema lucrării – pe care compozitorul a ținut să o expliciteze prin intermediul dirijorului – o reprezintă obsesia consumerismului, efectele sale nefaste și capcana pe care o reprezintă acesta pentru omul de astăzi. Este vorba de o atitudine angajată a artistului militant, dar care nu transmite sloganuri mobilizatoare, ci pune întrebări existențiale. Piesa conține trei secțiuni, prima fiind foarte tensionată și exprimând ideea de concurență într-o lume a „lăcomiei” (greed), printr-un desen muzical în care sunetele sunt repetitive, obsesive. Fiecare instrument al cvartetului pare să-și urmeze cu mijloacele sale specifice propria linie și scopul propriu, fără a încerca să conlucreze cu celelalte. Secțiunea a doua mi-a creat impresia unui vaier jalnic, ca un moment de conștientizare a acestei triste situații: „Ce vreau? Ce fac de fapt? Ce caut?” Momentul este prelungit, ca pentru a transmite sentimentul lipsei de sens, pentru ca secțiunea a treia să reia în crescendo motivul și ritmul inițial obsesiv, ca o recădere în cercul vicios. Omul nu își mai pune întrebări, fiind prins de vârtejul vieții consumeriste. Cvartetul lui L. Durupt propune deci o muzică de cameră cu mesaj social, militant, ceva inedit nu numai sub aspectul sonorității, în timp ce explicațiile date publicului oferă o cheie care asigură accesibilitatea.

Lignes de fuite de R. Biston (flaut, clarinet, vioară, violoncel, pian), cu o interesantă combinație de instrumente, mizează pe efectele sonore neobișnuite, impresia fiind că s-a urmărit tocmai ca acestea să nu producă sunetele cu care publicul este obișnuit și pe care le anticipează. Sunt momente în care flautul și clarinetul în locuiesc sunetul cu suflul coloanei de aer prin instrument; pianul produce sunete de xilofon, sau vioara și pianul preparat produc de asemenea efecte de percuție, violoncelul și vioara evoluează în pizzicato etc. Descrisă de autoare, ideea acestei piese este de a combina ritmuri diferite, variabile.

Piesa lui Benjamin Attahir, intitulată Jaillir, compusă pentru flaut și un ansamblu lărgit (doi corni, harpă, vioară, violă, violoncel) este dominată din punct de vedere sonor de flaut. Ion Bogdan Ștefănescu a executat partitura cu marea sa virtuozitate, în timp ce instrumentele ansamblului pun accentele și creează atmosfera destul de tensionată, care solicită atenția și concentrarea auditoriului.

Ultima dintre cele patru piese ale concertului – Luna de Camille Pepin, în formația clarinet, corn, vioară, violoncel și pian, a încheiat concertul creând o atmosferă sonoră cu totul specială, în trei episoade care urmăresc desfășurarea nopții și culminează cu ivirea zorilor și răsăritul, sugerate prin evoluția timbrală. Este o piesă dramatică, probabil cea mai apreciată de public din cadrul acestui frumos program, care a încheiat în mod elocvent o săptămână de muzică nouă și o ediție remarcabilă a festivalului SIMN.

CRONICA: Cântece de vară și cortine fotografice – Ansamblul devotioModerna

SIMN 2019

Iulia Alexandra Chertes: Cântece de vară și cortine fotografice – Ansamblul devotioModerna


În cadrul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, duminică, 26 mai, sala George Enescu a UNMB a găzduit în cursul dimineții o manifestare artistică frumos intitulată Cântece de vară și cortine fotografice, realizată de ansamblul devotioModerna și de Universitatea Națională de Arte București, sub coordonarea compozitoarei-dirijoare Carmen Cârneci, selecția fotografiilor datorându-se prof. Roxana Trestioreanu. Titlul indică modalitatea în care a fost conceput evenimentul, prin juxtapunerea celor două arte – cea muzicală și cea fotografică, astfel încât mesajul uneia să îl potențeze pe al celeilalte. Ideea de dialog al artelor care să evidențieze complementaritatea mesajelor prezintă nenumărate posibile combinații, ceea ce asigură încărcătura de originalitate în fiecare din cazuri. În cel de față este vorba despre lucrări care reprezintă abordările contemporane, noul în cele două domenii, cu mijloacele de expresie caracteristice fiecăruia. Programul muzical a cuprins piese în primă audiție absolută sau în primă audiție românească; în ceea ce privește criteriul de selecție prin care s-au constituit grupajele de fotografii, s-a urmărit reflectarea noutății și a diversității stilistice în arta fotografică, prin intermediul lucrărilor celor șase participanți, studenți și absolvenți ai departamentului Fotografie și Imagine Dinamică din cadrul UNAB – după cum mi-a precizat, cu amabilitate, doamna Roxana Trestioreanu.

Denumirea de „cortine” face referire la suite de fotografii, fiecare suită (în jur de 20 de imagini, afișate în medie câte zece secunde) aparținând unuia dintre artiștiși ilustrând viziunea acestuia. Asemenea unor cortine sau rame, aceste grupaje au încadrat programul muzical, marcând deschiderea și finalul acestuia, ca și intervalele dintre piese. Fiecare „cortină” a evidențiat un stil propriu, distinct: prim-planuri în care, privite de foarte aproape, obiecte obișnuite (flori, materiale textile, particule de praf pe un geam) își relevă textura intimă și devin chiar de nerecunoscut, punând problema adevăratei naturi a lucrurilor (Melissa Antonescu); redarea nu a obiectului ci a proiecției sale, a umbrei pe geam sau perete cu contururi șterse și intenționat neclare, uneori asemănătoare unor ecografii („Forme de viață” în viziunea Andrianei Dragoș); imagini mai ușor recognoscibile, figure umane sau plante, în culori estompate, care evidențiază efectele jocurilor de lumină (Alice Feraru); fotografii nu ale unor obiecte ci ale unor desene, imagini deja prelucrate plastic pentru a exprima un aport artistic și o viziune personală (Mircea Hristescu); imagini aproape complet lipsite de prezența umană – în afara unei persoane întoarse cu spatele – și care se concentrează în schimb pe manifestarea indirectă a intervenției omului prin elemente puternic geometrizate de arhitectură urbană veche și nouă sau graffiti (Dragoș Mădălin Popa); imaginile prelucrate ale corpului uman („Green Skin”, de Eliza Lupu). Fiecare dintre aceste suite de fotografii – majoritatea în alb-negru, pentru a evita cantonarea la nivelul pitorescului sau al imaginilor pur descriptive – problematizează, solicită o privire care să identifice un cod de interpretare și de receptare a mesajului, după cum și muzica contemporană presupune un proces similar.

Programul muzical, interpretat de ansamblul devotioModerna, a oferit auditoriului Trei scene pentru clarinet de Peter Ruzicka (primă audiție în țara noastră), piesa Doru pentru flaut solo semnată de Violeta Dinescu, Ipostaze contrapunctice pe teme maramureșene pentru viori și percuție (primă audiție absolută) de Dan Bălan, Hyperlink II – duo pentru flaut și clarinet, de Mihai Murariu, și Două cântece de vară pentru pian, percuție și soprană, creația compozitoarei și dirijoarei Carmen Cârneci, pe versuri de Radu Cârneci. Ansamblul instrumental-vocal devotioModerna, cu componență variabilă, a reunit pe scenă, în ziua de 26 mai, instrumentiștii Carla Stoleru (flaut), Mihai Bădiță (clarinet), Natalia Pancec (vioară), Răzvan Florescu (percuție) și Mihai Murariu (pian), cărora li s-au alăturat Marius Lăcraru (vioară) și soprana Olga Caia.

Grupajul celor Trei scene pentru clarinet: Lamento – Invocatione – Elegia (compuse în 2012) face pandant cu o altă suită de trei scene pentru clarinet compuse de Ruzicka cu 45 de ani mai devreme. Ambele tripticuri, nota compozitorul, ar putea purta subtitlurile Circling/ Outburst/Epitaph – trei scene care reiau o anumită narațiune muzicală, fiecare pe un ton diferit, respectiv o introducere, cu volute sonore largi, încheiată pe o notă suspendată, urmată de o „izbucnire” în a doua secțiune cu ritm alert, contrastant, mult mai bogată în ornamente, cu marcate variații de înălțime a sunetului, de volum, de ritm, care se termină printr-un tril abrupt, scena a treia aducând o încheiere logică a tripticului, în sonorități transcendente, transparente, evanescente.

Doru pentru flaut solo, de Violeta Dinescu, a presupus de asemenea un grad ridicat de virtuozitate, capacitatea interpretului de a trece de la sunet catifelat la stridență. Execuția unor lucrări solistice impune suflătorilor inclusiv efortul de a-și controla sunetul respirației, care poate trece neobservat în orchestră, dar care este amplificat de vecinătatea microfonului în cazul unor piese precum cele solicitate clarinetistului Mihai Bădiță, respectiv flautistei Carla Stoleru.

Ipostazele contrapunctice pe teme maramureșene pentru viori și percuție dezvoltă teme proprii, construite de Dan Bălan pe baza stilemelor limbajului muzical folcloric maramureșean, mai accesibil publicului larg. Piesa a combinat sunete dintr-un registru familiar folcloric (vioară), cu sunetul clopotelor tubulare care creează o atmosferă de înserare, evocând bătaia clopotelor la sat în asfințit, și cu instrumente de percuție care nu aparțin tradiției folclorice – marimbă, talgere etc.  Gesturile dirijoarei Carmen Cârneci cu brațele, palmele și degetele, indicând caracterul sunetului și nuanțele, au reprezentat un alt limbaj vizual (economic, fără mișcări foarte largi, chiar cu mici momente de așteptare), contrapus celui al fotografiilor.

Lucrarea lui Mihai Murariu, Hyperlink II, își revendică inspirația, potrivit compozitorului, de la funcționarea programelor de computer, prin care un anumit element (o frază muzicală, în acest caz) este relaționat cu întregul, respectiv cu diferitele secțiuni sau structuri ale piesei. Personal am găsit în acest titlu o caracterizare a dialogului flaut-clarinet, cu replici care se așteaptă una pe alta sau se suprapun, ca două voci umane cu timbruri diferite, lăsând impresia unui element anecdotic, a unei discuții.

Pentru receptarea celor două Cântece de vară – Vers de mireasă și Orele dragostei, compuse de Carmen Cârneci pe versuri de Radu Cârneci, compozitoarea a atras atenția asupra textului, considerat esențial pentru creația în cauză. Primul lied pornește de la imaginea Zburătorului („Vino, tinere zeu…”), cu trimiteri la motivul din literatura populară și cea cultă, în timp ce al doilea dă expresie muzicală acelei dilatări a timpului provocate de sentimentul iubirii. Foarte interesantă este percuția neconvențională, care include chiar și o sticlă, în timp ce soprana (Olga Caia) a avut la dispoziție la rândul său un clopoțel și un instrument de percuție, care s-au adăugat astfel registrului vocal.

A fost o dimineață interesantă, în care un moment nepremeditat dar elocvent – cel în care, pentru o clipă, coordonatoarea programului, Carmen Cârneci, a trecut prin fața ecranului de proiecție iar imaginea sa s-a suprapus peste fotografii – a creat o nouă sugestie pentru această împletire a artelor.

TIMSONIA 2018: Jurnal de festival

Diana Rotaru: TIMSONIA, ediția a 2-a „Interferențe”: Jurnal de festival

Articol preluat din Revista “Actualitatea Muzicala” Nr. 1 & 2 / 2019

Timişoara e locul unde mă umplu de oameni frumoşi, muzică bună şi kilograme în plus (ah, clătitele bănăţene!). Aşa că mini-sejurul în calitate de cronicar invitat la a doua ediţie a festivalului TIMSONIA a fost o bucurie din toate punctele de vedere. Un proiect demarat în 2014 de către „cei doi Gabi” – talentaţii compozitori Gabriel Almaşi şi Gabriel Mălăncioiu, cadre didactice în cadrul Facultăţii de Muzică din Universitatea de Vest Timişoara –, TIMSONIA a lărgit anul acesta echipa, dintre organizatori făcând parte: compozitorul Mihai Popean, ansamblul ATEM (Cristina Mălăncioiu, Victor Părău, Cristian Miclea), Ortensia Zeman, Rafaela Carabenciov, Roxana Ardeleanu, Melitta Botezatu, Iulia Toma şi Brigita Almaşi, care a realizat superba grafică în ambele ediţii.

Având ca temă „Interferenţele”, cele cinci zile „timsonice” (18-22 noiembrie 2018) au căutat punți, conexiuni între muzica contemporană, muzica bizantină şi gregoriană, muzica barocă, muzica romantică, muzica tradiţională şi experimentul muzical. Au existat şi interferenţe între generaţii, studenţii timişoreni fiind provocaţi să ia parte la festival atât în calitate de interpreţi, cât şi de voluntari (organizare, documentare foto-audio-video, cronici etc.). La festival au participat muzicieni români din Timişoara, Bucureşti, Cluj şi Baia-Mare, dar şi invitaţi străini din Germania, Franţa, Austria, Serbia, Ungaria şi Italia.  TIMSONIA a cuprins, în afară de concerte, conferinţe pe teme diverse şi ateliere de interpretare susţinute de Christian Naş (violă), Martin Wistinghausen (voce), Matei Ioachimescu (flaut) şi Alfredo Ovalles (pian). Aşadar, cinci zile pline ochi de activităţi, însă organizate excelent, inteligent şi cu foarte mare implicare din partea tuturor membrilor echipei.

Iată deci o cronică a celei de-a doua ediții a festivalului TIMSONIA. Pregătiți-vă de multe epitete pozitive: vă asigur că, deşi ştim cu toții că s-au devalorizat, în acest caz chiar sunt sincere. Jos pălăria în fața echipei de organizare nu numai pentru atenția şi dragul cu care ne-au copleşit, dar mai ales pentru calitatea concertelor. Fireşte că au fost şi excepții inevitabile, dar în general am ascultat interpreți foarte buni şi profesionişti, dedicați cu adevărat muzicii noi, şi lucrări cel puțin incitante.

Raphaël Languillat – Foto: Darius Sala

Ziua 1

Dimineaţa zilei de 18 noiembrie a prilejuit prima vizită la Bastionul Theresia, unde spaţiul Muzeului Național al Banatului a găzduit conferinţele pe durata întregului festival, precum şi câteva concerte. Publicul, în compania unor acvile cu căutătură severă şi a altor simpatice zburătoare împăiate, l-a ascultat mai întâi pe tânărul şi foarte talentatul Raphaël Languillat, compozitor francez de origine marocană care mai recent este preocupat şi de arta fotografică. Raphaël s-a concentrat în conferința sa pe preocupările sale din domeniul artelor vizuale şi pe influența pe care a a avut-o în creația sa fotograful german Wolfgang Tillman – după spusele lui, un fotograf care nu e neapărat inovator, dar care vede şi se raportează la lume într-un mod foarte autentic. Titlul conferinței, The State we are in, a fost preluat de la o fotografie a lui Tillman, o suprafață aparent statică de apă care stă să erupă, bruiată de mici valuri agitate: o analogie a stării socio-politice de astăzi. Fotografiile lui Raphaël sunt „arhipelaguri” de imagini care reprezintă diferite puncte de vedere asupra aceluiaşi obiect. În timpul conferinței au fost evidente atât bunul gust al tânărului artist, cât şi entuziasmul său, entuziasm care a făcut însă ca discursul să pară puțin confuz; s-au atins subiecte precum necesitatea ansamblurilor de muzică nouă de a-şi reîmprospăta mereu repertoriul, pericolul festivalurilor-maşinărie care fabrică prime audiții pe bandă rulantă, dar şi subiecte de natură politică. A rămas foarte puțin timp pentru a-şi prezenta creația muzicală – motivul pentru care era prezent în festival –, însă cele câteva minute au fost îndeajuns pentru a ne stârni tuturor curiozitatea şi a ne convinge de talentul său. Am reuşit să vizionăm o interpretare integrală a lucrării sale pentru pian amplificat flagellatio II (torso), o piesă minimalistă cu evoluție armonică foarte lentă a unei pulsații obsedante de note şi acorduri repetate, aproape mereu numai în registrele extreme (acut şi grav). Corpul rezonator al pianului este folosit la maxim, prin mijloace foarte simple dar eficiente: prin accente şi schimbări dinamice, culorile armonicelor se schimbă, dând naştere unor sonorități „electronice”. Mi s-a părut foarte interesant faptul că, prin obstinația repetării, pianul îşi pierdea treptat identitatea, transformându-se în „altceva”, lucru care mi-a adus aminte de explorările lui Ligeti în acelaşi domeniu (bunăoară, în celebra lucrare Continuum pentru clavecin). Doamna Rafaela Carabenciov a remarcat chiar ulterior că „sună a toacă”. Pentru că este vorba despre o piesă foarte solicitantă fizic, pianista a fost filmată de aproape, iar lenta sa transformare fizică a fost proiectată pe un ecran mare în spatele scenei pe toată durata piesei. Această idee a fost influențată, după cum arată şi titlul, de picturile lui Caravaggio. O lucrare „altfel”, foarte proaspătă şi expresivă.

Mult mai puțin interesantă mi s-a părut conferința compozitoarei sârboaice Ana Gnjatović, care a vorbit despre Harta vieții muzicale contemporane din Belgrad. Mi-aş fi dorit să aflu mai multe despre muzicile scrise în acel spațiu, şi nu atât despre neplăcerile sistemului, pe care, de altfel, le avem şi noi cu prisosință: promovarea primelor audiții (cântate de multe ori o singură dată) şi a muzicii naționale în defavoarea celei internaționale, existența micilor „mafii” şi „bisericuțe”, obligația de a produce permanent lucrări de 6-8 minute pentru ansambluri mici. Am aflat de SKC – Studentski Kulturni Centar (Centrul Cultural Studențesc), care este unul din principalele instituții care promovează muzica nouă, de festivalul COMA, din a cărui organizare Ana a făcut până de curând parte, de ansamblul Studio6 şi…cam atât.

Corul Liceului ION VIDU – Foto: Darius Sala

            Primul concert al festivalului, BIZANTIN/GREGORIAN – CONTEMPORAN, a avut loc seara, în Sala „Mihai Perian” a Colegiului Național de Artă „Ion Vidu”. Ideea comună a tuturor pieselor interpretate a părut să fie isonul. Deschiderea concertului a făcut-o minunata Maria Gyuris împreună cu corul de fete al liceului pe care îl dirijează cu pasiune de peste 27 de ani, susținând numeroase concerte şi turnee şi câştigând numeroase premii în țară şi străinătate. Superbele voci, de o puritate cristalină, au interpretat pe dinafară întregul program, care a cuprins muzici de Filothei sin Agăi Jipei (O, minunile naşterii Tale), Mesrob Mashtots (Looys Parats), dar şi muzici mai noi precum Ubi Caritas, scrisă de Ola Gjeilo (compozitor norvegian născut în 1978, dar care putea să fie la fel de bine născut cu câteva secole în urmă…) sau Născătoare de Dumnezeu, lucrarea marelui compozitor şi dirijor timişorean Remus Georgescu.

Duo Contraste

            A urmat un dublu recital în care au cântat alternativ minunații interpreți din Duo Contraste (respectiv Trio Contraste fără flaut), pianistul Sorin Petrescu şi percuționistul Doru Roman, şi violistul clujean Christian Naş, stabilit în Germania. Dacă pe „contraşti” îi ştiam, respectam şi iubeam de mult, pentru talentul şi profesionalismul dus până la obsesie, pe Christian l-am descoperit acum, un minunat maestru al culorilor, cu o tehnică şi prezență scenică ambele impecabile. Programul duo-ului a debutat cu un aranjament al lucrării Trivium (inițial pentru orgă), aparținând unui compozitor pe care eu nu-l iubesc, Arvo Pärt, dar a cărui muzică hipnotică şi isonică a funcționat foarte bine în context, creând o punte între piesele corale şi restul concertului. Talentul de orchestrator al lui Sorin Petrescu este impresionant şi niciodată menționat în programe… Concertul lor a mai cuprins şi alte aranjamente de-ale sale, deja celebrele Piese Pastorale ale lui Aurel Stroe, a căror stranie naivitate este minunat pusă în valoare de inventivitatea timbrală a lui Sorin, precum şi Nr. 8 din ciclul de pian Levanticele de Dan Dediu, Axionvorspiel – Scala aenigmatica, o bijuterie muzicală, ca şi celelalte piese din ciclu. Am avut impresia că simplitatea şi bizareria universului lui Stroe a fost punctul de pornire în construcția programului, pentru că toate lucrările păreau să aparțină aceluiaşi etos quasi oniric, uşor suprarealist. Rurisodon de Darie Nemeş-Bota, tânăr compozitor băimărean, singura primă audiție  a serii, a explorat isonul în forma sa de ostinato. După o introducere (cam) lungă de tremolo pe tom tom-uri, discursul muzical s-a articulat în două ample secțiuni repetitive, prima suprapunând o pulsație obsedantă asimetrică (membrane) cu o melodie cu iz oriental-folcloric (pianul), iar a doua suprapunând mişcarea continuă (tremolo alternativ la pian şi vibrafon) cu sugestii de clopote. Totul s-a încheiat cu o codă dramatică şi figurativă. O scriitură simplă, eficientă şi expresivă care ar fi meritat poate mai multă cizelare, mai ales la nivelul articulațiilor dintre secțiuni. Lucrarea Corneliei Tăutu, Da capo, a propus o lume minimalistă, diatonică şi pastorală, care din păcate a folosit mult prea mult secvențele în secțiunea mediană. Foarte interesante mi s-au părut a fi cele două miniaturi ale compozitorului Horst Lohse, extrase din ciclul The Seven Mortal Sins pentru orgă şi aranjate de Sorin Petrescu pentru duo. Lucrările, inspirate de Hieronymus Bosch, au folosit măiestrit şi foarte pregnant ostinato-ul: „Acedia”, toată în pianissimo, a suprapus sintetizatorul cu kalimba într-o evoluție mai degrabă magică şi hipnotică decât „apatică”, iar „Avariția”, aproape toată în fortissimo, a fost o reprezentare muzicală a obsesiei patologice: un acord repetat, cu diferite intervenții, comentarii sau întreruperi care nu reuşesc să deraieze pulsația de la zvâcnirea sa implacabilă.

Christian Naş – Foto: Darius Sala

            Excelentul violist Christian Naş a interpretat doar trei lucrări, dar toate minunate. Sonata bizantină de Paul Constantinescu, o lucrare de o frumusețe austeră, scrisă inițial pentru violoncel, este articulată în trei părți: „Praeludium”, „Passacaglia” şi „Finale”. Din cimpoiu, lucrarea Violetei Dinescu din 1986, este deja una de referință pentru orice violist, structurată în cinci părți şi transfigurând cu mare rafinament şi inventivitate spiritul românesc, pe linia lui George Enescu. Doiniri obsesive, isonuri, baleiaje sau fragmente de dans, toate sunt împletite într-o succesiune spontană şi imprevizibilă, amintind de improvizație şi amestecând idiomul tradiției occidentale cu cel al muzicii tradiționale româneşti. Momentul de vârf al zilei l-a reprezentat pentru mine însă lucrarea lui Raphaël Languillat, Vision of the Living Light (d’apres Hildegard von Bingen), o muzică cu adevărat vie, frumoasă în cel mai pur sens al cuvântului şi ciudat de emoționantă – aici un mare merit îl are cu siguranță şi interpretarea lui Christian Naş. Un sunet lung în acut este străfulgerat de zbateri ale violei, ca nişte aripi de pasăre. Se nasc irizări diatonice şi tremolo-uri, structuri isonice care se cațără sau coboară pe figurații luminoase care treptat încep să gliseze şi devin continue, pierzându-se la final în eter. Superb.

 Diana Moş şi Mihai Măniceanu - Foto: Darius Sala

Ziua 2

A doua zi de TIMSONIA a constat în două recitaluri susținute la Bastionul Theresia sub „umbrela” tematică TRADIȚIONAL – CONTEMPORAN şi mi-a prilejuit o serie de confirmări şi de descoperiri. Confirmările mi-au fost oferite de duo-ul Diana Moş (vioară) şi Mihai Măniceanu (pian), doi lideri incontestabili ai generațiilor lor: în cazul lui Mihai, şi din punct de vedere componistic, nu numai interpretativ. Duo-ul (încă) nu are nume, dar as sugera „Match made in Heaven”, pentru că, în afară de seriozitate şi profesionalism, au acelaşi tip de energie cărnoasă, viscerală, „vânoasă”. Recitalul lor, care a cuprins exclusiv muzică românească, a debutat cu o lucrare mai de şcoală a lui Tiberiu Olah, Sonatina pentru vioară şi pian, de factură modală, care a căpătat viață în dansul energetic din partea a treia. A urmat Cantabile e Presto, tot pentru duo, de Mihai Măniceanu, o lucrare scrisă în cadrul unui proiect al Muzeului Național „George Enescu”, N-ESCU, care a comandat variațiuni pe teme ale compozitorului (de unde şi titlul-parafrază). După un început surprinzător de liric pentru autor, cele două instrumente se lansează în mecanisme vitale şi citate distorsionate, un discurs fracturat şi plin de vitalitate. Am ascultat apoi prima sonată de pian de Aurel Stroe, într-o variantă interpretativă mai brutală, mai nerăbdătoare, mai ales în tema a doua a primei părți. Această mocnire a unei violențe latente, ascunsă sub un tuşeu fin şi sub o frazare impecabilă, a continuat şi în partea a doua şi în complexa fugă din partea a treia. Plăcerea, implicarea şi concentrarea pianistului s-a concretizat şi într-un mârâit continuu: o versiune pentru pian şi voce, deci, a capodoperei lui Stroe. Recitalul s-a încheiat cu Glossa pentru vioară şi pian de Nicolae Brânduş, a cărui estetică se potriveşte de minune celor doi interpreți: rupturi stilistice şi de structuri, frenezie coşmarească şi virtuozitate malefică – mai ales în partea a treia, cea mai impresionantă. Totul e dominat de un simț ludic şugubăț dar permanent „isteric”, cu excepția finalului lent şi liric.

Saša Mirković şi Vladimir Blagojević 

Surprizele au apărut în partea a doua a serii, în recitalul duo-ului Saša Mirković (violă) şi Vladimir Blagojević (acordeon), doi interpreți absolut senzaționali din Serbia care au interpretat, cu excepția unui compozitor român, numai muzică din țara lor. Excelentă combinația timbrală dintre cele două instrumente, mânuite cu mare măiestrie şi pasiune de doi vrăjitori ai culorilor. Cu excepția debutului şi al finalului, ambele ludice, recitalul lor a stat sub semnul lamento-ului, al încărcăturii emoționale şi al dramatismului. Prima lucrare a fost una din cele mai curajoase din festival, de Maja Bosnić, care i-a provocat pe interpreți să cânte şi la smartphone-uri. O proiecție video permitea publicului să observe acțiunile celor doi, aşezați cu spatele şi cu telefoanele pe pupitre. O muzică gestuală şi mozaicată în care țârâituri şi sonorități din diverse aplicații şi jocuri pe telefon erau emise de aparate şi imitate / dezvoltate de instrumente, câteodată producându-se timbruri noi din combinații telefon-instrument acustic. Totul colorat cu clicăială amplificată de butoane, elemente de performance (aruncarea telefoanelor pe scaune într-un duo „de percuție”) şi joc de lumini colorate. Cusurul acestei piese a fost doar lungimea, disproporționată cu cantitatea de informație muzicală.  Prosopopeea urmei de Cătălin Crețu a fost o lucrare foarte sensibilă, imprevizibilă din punct de vedere formal, care a prezentat în succesiune o lamentare din ce în ce mai viscerală, un dialog de mixturi dansante în continuă tensionare, o țesătură polifonică imitativă şi mici momente de hoquetus. Dacă ar fi să îmi aleg o lucrare preferată din întregul festival, o lucrare care chiar mi-a făcut pielea de găină, aceasta ar fi Longing de Vladimir Trmčić – şi m-a bucurat foarte tare să văd că o tânguire lentă şi dramatică poate stârni un asemenea entuziasm al publicului care, după cum ştim, în general reacționează aşa mai mult la lucrări energetice şi spectaculoase ca virtuozitate. Tensiunea a fost permanentă, susținută de la prima la ultima notă, un lamento în acut, la limita audibilului, care a căpătat treptat carne, cele două instrumente topindu-se unul într-altul prin glisări şi isoane. Am intrat pe toată durata piesei într-un timp elastic, al durerii şi al nostalgiei. Tot în lumea tânguirilor am rămas şi în următoarele două piese, orthostasis.excitotoxicity de Ana Gnjatović (o variantă a unei lucrări camerale, titlul referindu-se la căderea bruscă de tensiune şi simptomele acesteia) şi Luce Sconosciuta de Stevan Kovač Tikmajer, o lucrare care a încorporat şi o bandă discretă. Dacă lucrarea Anei a explorat cu precădere registrul grav şi ostinările cromatice, Luce Sconosciuta a realizat o ambiguitate timbrală permanentă în nuanțe delicate, în care se confundau sunetele instrumentelor între ele şi cu mediul electronic care apărea şi dispărea ca o vrajă. Recitalul s-a terminat „triumfător” cu Aydes Virays Amo de Dragana Jovanonić, o miniatură haioasă care i-a dezlănțuit pe cei doi interpreți într-un folclor imaginar şi frenetic de o virtuozitate inumană.


Ziua 3


În dimineața zilei de 20 noiembrie am asistat la două conferințe excelente. Prima a fost susținută de Cătălin Crețu, unul din foarte puținii compozitori români care se descurcă cu aplomb şi naturalețe prin hățişurile programului Max/MSP şi care a vorbit, după cum era de aşteptat, despre Prolongația corporală prin gestul mediat tehnologic. O metaforă foarte frumoasă a computerului ca prelungire a corpului şi a minții muzicianului; de altfel, compozitoarea Sabina Ulubeanu a şi remarcat că modul în care Cătălin vorbeşte despre computer este ca despre o ființă vie, un prieten vechi. Au fost prezentate, cu carismă şi claritate, şase modalități de folosire a tehnologiei în artă: 1. Computerul, 2. Senzorii, 3. Microfonul, 4. Camera video, 5. Kinectul şi 6. Electroencefalograful. Cătălin a început prin a vorbi despre tabelul cu zaruri al lui Mozart, o primă aplicație a combinatoricii în muzică (pe baza unei scheme armonice foarte clare), apoi şi-a prezentat fragmente din lucrări multimedia precum Piano Interactions (ciclu de şapte miniaturi pentru pian augmentat cu senzori), instalația audio-vizuală Lipatti Interactive (cu fotografii şi muzici de Dinu Lipatti), Odd Interactions pentru percuție solo şi live electronics (în care toboşarul îşi generează „acompaniamentul” tot cu ajutorul senzorilor), instalația audio-video Inner Dust sau Aquacustectonium, o instalație cu un subwoofer lipit de un acvariu cu apă, tremurul apei fiind proiectat pe jos şi transformat în „32 de pianişti virtuali”, instalația fiind controlată audio-video prin mişcare. Și multe altele, care au convins publicul că poți face magie şi poezie şi cu ajutorul tehnologiei sau al algoritmilor, dacă ai imaginație. Delicioasă a fost intervenția la final a unei doamne din public care, fascinată de experimentele cu electroencefalograful, l-a întrebat pe Cătălin dacă comunică cu extratereştrii. Din păcate, vorbitorul a preferat să rămână discret în această privință.

A urmat o prezentare impresionantă a compozitorului Mihai Popean, Transcendence: Aus den sieben Tagen, care a prezentat ciclul de muzică intuitivă lui Karlheinz Stockhausen, 15 text compositions scrise în 1968. Popean l-a pus în legătură pe Stockhausen cu Ray Kurzweil – avocat al mişcărilor futuriste şi transumaniste – şi cu principiile praxisului antic indo-tibetan de sunet ceremonial, respectiv cu obsesia găsirii unui vehicul al transcendenței, a unei modalități de augmentare a conştiinței. Analiza temeinică folosind modelul de mandala a ciclului Aus den sieben Tagen a fost completată şi de concluziile cercetării de teren a lui Mihai Popean în America şi Nepal.

Ansamblul de muzica experimentala al FMT – Foto: Darius Sala

Seara ne-am adunat în superba sală a Muzeului de Artă pentru două concerte consecutive, primul susținut de cadrele didactice şi al doilea de studenții Facultății de Muzică din Timişoara. Concertul cadrelor didactice a prezentat lucrări în general mai vechi: am ratat din nefericire primele trei, Soliloque IV pentru trombon de Nicolae Brânduş, interpretată de studentul Vlad Faur şi două lieduri interpretate de Mia Iuga şi Aida Marc, Vin țigăncile… de Dumitru Capoianu şi Amărâtă turturea, de Felicia Donceanu. Prima parte din Sonata IV – Rapsodia in tre episodi de Constantin Silvestri a fost interpretată competent de Melitta Neag. A urmat Divertimento Nr. 3 („Blues” şi „Swing”) de Sabin Păutza interpretat de Aida Marc (pian) şi Teofil Buteică (vioară) cu mari probleme intonaționale. Silvia Sorina Munteanu (soprană) şi Victor Andrei Părău (pian) au interpretat minunat muzici foarte reuşite, Trei cântece pe versuri de Tristan Tzara de Sabin Păutza şi delicioasa Un păianjen, pe versuri de Tudor Arghezi, de Dan Dediu. O voce superbă şi un pianist cu totul excepțional, despre care voi vorbi pe larg mai încolo. Nu m-a impresionat interpretarea Interludiului şi Toccatei din Suita a II-a pentru pian de Remus Georgescu de către Marcela Sorina Costea. Carismaticul şi talentatul trompetist Sergiu Cârstea a interpretat Puzzle de Elena Apostol, o lucrare în care un element giusto, o figurație cariată, începe să fie virusat treptat de unul liric şi meditativ. A urmat o lucrare acusmatică de Mihai Popean, Bardo, lugubră şi rafinată, bântuită de păsări fantomatice, ecouri, glisări şi pulsații stranii, într-un discurs din ce în ce mai eterogen. Nu am înțeles includerea în program a Cvartetului de coarde nr. 5 de Mihai Ungureanu, o lucrare foarte scolastică interpretată de altfel competent de Simona Dehelean, Mariana Radu, Irina Vizir şi Petre Călin. Concertul s-a încheiat cu deja celebra şi mult-cântata de Cristian Bence-Muk, acum în varianta pentru vioară şi pian: Interferences – retuned. O lucrare scrisă cu foarte mult umor care sugerează schimbarea din ce în ce mai frenetică a posturilor de radio, prilejuind un univers postmodern şi absurd. Piesa a fost interpretată foarte convingător de Cătălina Căpățînă (vioară) şi Roxana Ardeleanu (pian).

Paul Grosar şi Csilla Bordos

Dacă am avut câteva rezerve la concertul profesorilor, concertul studenților m-a făcut să reînvii precum Pasărea Phoenix. Pentru mine a fost o surpriză extraordinară şi nu numai unul din cele mai bune concerte din TIMSONIA, dar unul din cele mai bune concerte ale anului. Am văzut o atitudine absolut exemplară a studenților claselor de interpretare, pe care recunosc că pe teritoriul românesc nu am mai întâlnit-o. Tineri interpreți care nu numai că nu s-au ferit de muzici curajoase, dar le-au interpretat cu vădită plăcere şi seriozitate. Primul moment din concert a fost susținut de Ansamblul de muzică experimentală FMT, coordonat de Mihai Popean, care au interpretat selecții din ciclul lui Stockhausen despre care s-a discutat dimineața, Aus den sieben Tagen.  Este vorba despre talentații Beatrice Degan, Ligia Tiponuț, Filip Năsui (voci), Georgiana Groza (flaut), Mihai Reja (vioară) şi Duško Savić (trompetă). Violonista Evelina Mehedinți a interpretat cu aplomb lucrarea francezului Armando Balice, Călătorie în România pentru vioară şi bandă, o piesă gestuală, scurtă dar producătoare de fiori. A urmat piesa de rezistență a acesui puzzle de muzici şi momentul de vârf al serii: György Ligeti, Mysteries of the macabre, interpretată excepțional de trompetistul Paul Grosar şi pianista Csilla Bordos. Ambii în travesti, cu un joc scenic formidabil şi o clară cunoaştere în profunzime a foarte dificilei partituri. Un moment viu, dement şi haios foc. În continuare două pianiste foarte bune au interpretat selecții din ciclurile Makrokosmos I şi II de George Crumb: Bernadett Bakos („Proteus – Pisces” şi „Dream images – Gemini” din primul volum) şi Cristina Zgriban („Morning Music – Cancer” şi „The Mystic Chord – Sagittarius” din al doilea volum). Două interpretări foarte expresive ale muzicilor unui compozitor din păcate prea puțin cântat la noi, cu o lume timbrală foarte personală. Semela Amara Măgărin a optat pentru… 4’33” de John Cage, „cântat” foarte serios şi asumat. În afară de umorul inerent unei astfel de manifestări, m-a bucurat mult curajul propunerii. În încheiere, un mini-concert al ansamblului Percutissimo, despre care nu am destule cuvinte de laudă. Cât de buni sunt toți (Amelia Trifu, Patrick Cojerean, Patricia Popescu), cât de multă pasiune insuflă în ei profesorul lor, minunatul Doru Roman (care a cântat cot la cot cu ei) şi piesele alese, toate excepționale (ceea ce denotă nu numai profesionalism, dar şi inteligență curatorială). S-a început cu Gert Bomhof – Hand Work, o miniatură în care cei patru percuționişti nu se folosesc decât de mâini (pocnituri, aplauze) şi voci (şuierături). A urmat Improvisation de Zoltán Pongrácz, unde s-a cântat la pahare, la cinele, la corzile pianului, la kalimbe şi, spre final, la membrane. În final, The Chair-men of the Bored de David Punto, din nou un moment de teatru instrumental ludic în care cei patru se aşează şi ridică de pe scaune, bat din picioare, bat în propriul corp, se joacă şi dansează între ei, pe o structură ritmică foarte bine definită. Concertul a fost dedicat colegului lor care în prezent are probleme de sănătate, foarte talentatul Daniel Jumugă Cuibariu. Aş mai avea multe, multe epitete admirative şi semne de exclamare în tolbă pentru acest concert, dar din păcate spațiul nu îmi permite.

Matei Ioachimescu, Sabina Ulubeanu, Oltea Zambori: Make it happen!

Ziua 4

A patra zi „timsonică” (21 noiembrie), din nou la Bastionul Theresia, care a rămas din acest moment până la finalul festivalului gazda tuturor evenimentelor, a debutat dimineața cu o discuție foarte interesantă, moderată de compozitoarea Sabina Ulubeanu – unul din cei mai activi promotori ai muzicii noi din ultimii ani din România, în calitate de director artistic al festivalului InnerSound. Discuția s-a numit Make it Happen! O conversație atipică despre management cultural şi imaginea personală a artistului în secolul 21 şi i-a avut ca invitați pe un manager cultural timişorean, Oltea Zambori (PRbeta Agency) şi pe un interpret deja de renume internațional, flautistul Matei Ioachimescu. Provocați de Sabina, cei doi au vândut nişte „ponturi” foarte deştepte tinerilor muzicieni prezenți în sală şi îmi permit să notez aici cele care mi s-au părut cele mai interesante. Oltea, un PR atât de pasionat încât a mers timp de două luni 2-3 ore pe zi cu tramvaiul numai ca să asculte ce vorbesc oamenii şi să îşi dea seama ce interese au, ne-a vorbit despre: necesitatea creerii unei imagini umane şi simpatice a artistului promovat, prin detalii aparent nesemnificative dar care îl umanizează (de ex., ce filme îi plac); necesitatea lipsei de prejudecăți şi elitism în promovare, pentru că de multe ori poți găsi modele valabile şi în domenii care nu intră în aria ta de interes; necesitatea de a semna un contract pentru absolut orice faci. Matei ne-a vorbit despre: alcătuirea inteligentă şi în baza unei idei / tematici a repertoriului unui concert („înainte să îl poți vinde, trebuie să ai un produs foarte bun”); modalități de a face publicul să se simtă privilegiat pentru că este în sală şi de a şti să îl vrăjeşti („nu trebuie să înțelegeți magia pe care o facem noi aici, ci doar să o simțiți”); necesitatea, în mod paradoxal, de a avea emoții pe scenă dar şi de a le transforma în emoții pozitive, precum şi necesitatea de a greşi pentru a putea ulterior creşte; privilegiul de a studia în intimitate la instrument şi de a fi astfel transportat în propria ta lume.

Seara, cele două recitaluri au fost reunite de tema BAROC – CONTEMPORAN, dar distanțate extrem de mult de atitudinea interpreților. Primul recital a fost susținut de către pianiştii Manuela şi Dragoş Mihăilescu, care au interpretat la patru mâini Fantasia upon one note de György Kurtág pe o temă de Henry Purcell şi Arabesque de Gabriel Almaşi, precum şi lucrarea pentru pian solo 11 Minuten für Klavier a compozitorului austriac Martin Lichtfuss (Manuela Mihăilescu). Cu regret trebuie să spun că acest concert a fost foarte puțin pregătit, s-a cântat neglijent şi inexpresiv, aproape robotic, şi că a fost în discordanță cu restul evenimentelor din festival. Am reținut însă lucrarea foarte expresivă şi bine condusă a lui Gabriel Almaşi, într-un limbaj aproape neoclasic, cromatic, care sugera un pianist cu patru mâini, cele două partituri omogenizându-se pe gesturi comune. Aştept cu nerăbdare să o ascult într-o altă interpretare.

Alfredo Ovalles si Matei Ioachimescu – Foto: Darius Sala

Duo-ul vienez Matei Ioachimescu (flaut) şi Alfredo Ovalles (pian), alcătuit dintr-un interpret român şi unul din Venezuela, a demonstrat o atitudine la polul opus, extrem de profesionalistă şi plină de respect față de partiturile interpretate. Chiar dacă nu au mai fost chiar în forma de la Bucureşti (acelaşi recital, cu câteva modificări, l-am ascultat şi la începutul lunii noiembrie, în cadrul Festivalului MERIDIAN), cei doi au făcut cu adevărat Muzică, unul carismatic şi „mişcător din şolduri” (Matei), celălalt un mecanism de înaltă precizie (Alfredo); Aer şi Pământ, dar (talentați) Foc amândoi. Printre lucrările interpretate am ascultat variațiuni „deconstruite” ale ciclului La Folia de Marin Marais, realizate de multitalentatul Alfredo Ovalles. S-a cântat superba lucrare Lied de Toshio Hosokawa, un compozitor japonez care explorează calitățile „caligrafice” ale sunetului prin melisme eterofonice. S-a cântat mai puțin inspirata lucrare Voce Rotta de Füsun Köksal, un fel de expoziție de tehnici extinse şi de obiecte sonore – interpretată în schimb extrem de convingător. S-a cântat a treia parte din Duo-ul lui Wolfram Wagner, un compozitor ale cărui opțiuni estetice incredibil de anacronice nu le înțeleg (e născut în 1962!), dar iată că muzica sa, în mâinile unor interpreți de calibrul celor doi, a fost convingătoare.  S-a mai cântat Elegia Doinei Rotaru, frumusețe sonoră provocatoare de lacrimi, o eterofonie lichidă inspirată de versurile lui Lucian Blaga, un lamento apropiat ca stil de construcție (nu neapărat ca sonoritate) de muzica lui Hosokawa. În final, am avut bucuria să reascult exploziva lucrare Beastie Poetry a tinerei compozitoare Margareta Ferek-Petric, de origine croată dar stabilită tot în Viena, o compozitoare care nu are nicio „jenă” în a-şi exprima sincer vitalitatea, balcanismul din ADN şi simțul umorului.

Péter Tornyai

Ziua 5

Ultima zi de TIMSONIE (22 noiembrie) ne-a prilejuit ocazia să luăm contact cu muzici foarte interesante, prin conferințele compozitorilor Péter Tornyai (Ungaria) şi Filippo Perocco (Italia). Tânărul Péter Tornyai ne-a vorbit despre ‘Objet trouvé’ şi citat în lucrările tinerilor compozitori din Ungaria. Am aflat că, la fel ca în cazul Serbiei, există o centralizare foarte mare în Ungaria, totul petrecându-se în Budapesta. Am aflat de CentriFUGA, o organizație de muzică conteporană a cărui co-fondator Péter este, împreună cu Máté Balogh şi Csanád Kedves.  Am aflat că tânăra generație de compozitori se simte mai aproape din punct de vedere estetic de generația „bunicilor” decât de cea a „părinților”, bunăoară de grupul experimental New Music Studio creat în anii ’70. Apropierea, pe filieră postmodernă, a tinerei generații de muzica trecutului, se face pe trei căi: 1. prin integrarea unor citate recognoscibile în creații originale, 2. prin distorsionarea şi transformarea citatelor şi 3. prin objets trouvés, inserții ale unor fragmente de material non-muzical sau extra-muzical în creația respectivă. Lucrările despre care s-a vorbit şi din care am audiat câte un fragment au dovedit marea ingeniozitate a autorilor: Péter Eötvös, „maestrul citatului”, da capo (Mit Fragmenten aus W. A. Mozarts Fragmenten) pentru țambal/marimbă şi ansamblu; Bálint Laczkó, Rhapsodie Of 132 pentru cvartet (un discurs fracturat care destructurează cvartetul lui Beethoven); Máté Balogh, Játék („joc”) pentru cvartet cu pian (variațiuni pe lieduri de Beethoven); Zoltán Jeney, Wohin’ pentru orchestră („Oda Bucuriei” cântată în cromatisme întoarse); Balázs Horváth, Plunderphonic intermezzi pentru orchestră şi electronics (lucrare în care este intercalat un Intermezzo de Kodály); din categoria „obiectelor găsite”, György Kurtág, Perpetuum mobile pentru pian (o piesă numai din glissandi),  László Vidovszky, Schroeder’s Death pentru pian preparat în timp real de trei asistenți (pianistul cântă game cromatice, dar sunetele sunt pe rând blocate) şi Balázs Futó, Toccata pentru pian (toată pe bas Alberti). Cele mai incitante mi s-au părut chiar lucrările compozitorului Péter Tornyai, din care enumăr: Fritz und Franz pentru cvartet (în care ascunde din loc în loc primele cinci note din cvartetul op. 76 nr. 3 de Haydn, împreună cu armoniile aferente, într-o figurație continuă de şaisprezecimi); fragmente din ciclul Anamorphosis Nr. 2, Bartók-anamorphosis pentru bariton şi orchestră (obsesia „Judith” din Castelul lui Barbă Albastră) şi Nr. 3, Purcell-anamorphosis pentru voce, violoncel, clavecin şi pian (transpoziția unor armonii dintr-o polifonie la 5 voci din care melodia uneia este „anihilată” şi transformată în recitativ); KAGELstatt-trio pentru două violoncele şi țambal (o variațiune a celebrei piese Match de Kagel). Trebuie amintită şi instalația interactivă cu cântece populare ungureşti pe care compozitorul a realizat-o împreună cu Krisztián Kertész, Bartók’s Bug Collection. Rog cititorul să mă ierte pentru acest lung pomelnic de lucrări, dar entuziasmul cu care au fost primite de către public mă face să cred că acest playlist este necesar oricărui amator de muzici (mai cu seamă postmoderne).

Compozitorul Filippo Perocco, conducător al celebrului ansamblu L’arsenale, nu a putut din păcate sosi la Timişoara, însă a trimis o prezentare video în care ne-a prezentat câteva dintre cele mai reprezentative lucrări dedicate ansamblului. Suntem într-o zonă estetică foarte diferită de cea prezentată de Tornyai, în care timbralitatea devine parametru principal de lucru. Și urmează aici o nouă listă de muzici: Silvia Borzelli, di questo I. andante (o ostinare dramatică pentru voce şi ansamblu mic); Rizoma I pentru voce, ansamblu şi electronics de Stephano Pierini (o lucrare care mi-a plăcut la nebunie, condusă cu o mână foarte sigură şi minunat colorată); Stefano Trevisi, Breaking a curtained haze (o magmă de noise-uri cu „muşcături”); Lorenzo Tomio, You are sick (pe departe cea mai „trăznită” lucrare din listă, minimalistă, cu sonorități agresive de sintetizatoare şi şoapte poliritmice alternate cu sunete extrem de acute); Quintettino pentru 5 instrumente de Riccardo Vaglini (o lucrare excelentă cu influențe din jazz) şi Giovanni Verrando, Keekee Bouba pentru voce transformată şi patru muzicieni care cântă la instrumente neconvenționale (din nou o lucrare fascinantă în care compozitorul creează un spațiu bizar din sonorități percusive). În încheiere, Perocco ne-a vorbit puțin despre noul proiect al ansamblului L’arsenale, Don Quijote, muzică pentru filmul lui Orson Wells scrisă de mai mulți compozitori.

Victor Andrei Părău si Martin Wistinghausen – Foto: Darius Sala

Seara a avut loc ultimul concert din festival, ROMANTIC-CONTEMPORAN, o manifestare amplă la care au participat basul german Martin Wistinghausen şi ansamblul timişorean ATEM: Cristian Miclea (clarinet), Cristina Mălăncioiu (vioară) şi Victor Andrei Părău (pian). Unul dintre cele mai active şi mai valoroase ansambluri de muzică nouă din țară, deşi înființat destul de recent, în 2013, ATEM este coordonat de Gabriel Mălăncioiu, un excelent curator muzical. Fiecare din membrii ansamblului este un profesionist desăvârşit şi foarte dedicat muzicii secolelor XX şi XXI. L-am remarcat în mod special pe pianistul Victor Părău, cu siguranță unul dintre cei mai buni din țară, cu un sunet minunat, un control impecabil al claviaturii şi o muzicalitate ieşită din comun. Am remarcat şi vocea frumoasă şi expresivă a basului Martin Wistinghausen, care nu se află la prima colaborare cu ansamblul ATEM. Programul a alternat lucrări contemporane cu muzici de Franz Schubert, toate unificate de o cantabilitate specială: din nou, un program gândit inteligent şi cu o unitate tematică neforțată. O încheiere excelentă a unui festival excelent. Enumăr rapid lucrările lui Schubert, al cărui lirism a fost moderat de o notă destul de austeră în interpretare care mie mi-a plăcut: Grenzen der Menschheit pentru bas şi pian, Serenade pentru vioară şi pian, Der Tod und das Mädchen pentru bas şi pian, Sei mir gegrüsst pentru vioară şi pian, Florio şi Der Wanderer an den Mond pentru bas şi pian. Restul lucrărilor au fost în mare parte prime audiții absolute, iar compozitorii care au scris special pentru acest proiect au pornit de la fragmente din muzica lui Schubert. Lucrarea Sabinei Ulubeanu, Unfinished Doppelgänger, pentru bas care se acompaniază singur cu un pian de jucărie, a fost scrisă pe versuri de Paul Celan şi a combinat două lumi aparent „incomensurabile”: o melodie cățărătoare şi cromatică, cu aplomb romantic şi momente de şerpuire melismatică pe cromatism întors, era sfredelită din când în când de triurile metalice ale pianului de jucărie, ecouri nostalgice ale universului copilăriei. O lucrare foarte expresivă, care poate ar fi beneficiat de o mai mare pregnanță melodică. Șerban Marcu a construit o lume sonoră deşi neoclasică şi cu ecouri prokofieviene, foarte vie şi proaspătă în Toccata impaziente pentru clarinet, vioară şi pian. O lucrare delicioasă şi interpretată cu vădită plăcere de ansamblu. Lucrarea lui Erich S. Hermann, shift 3 – nowhere near (5 exercises to keep yourself busy) pentru bas şi bandă a fost singura din program care s-a aplecat asupra umorului absurd şi al teatrului instrumental. Mediul electronic, simplu dar eficient realizat, consta din procesarea unui pian (în general ostinato-uri şi arpegii ascendente) şi a unei voci de femeie care din când în când anunța robotic şi impasibil debutul fiecăruia dintre cele cinci exerciții: 1. Keeping yourself patient; 2. Keeping yourself together; 3. Keeping yourself aware; 4. Asking yourself how it’s going so far şi 5. Keeping yourself undisturbed. Basul a fost provocat nu numai să folosească tipuri de emisie neconvențională (falset, vorbit, şoptit), dar să şi bată din palme şi din picioare sau să mimeze exerciții fizice cu o cravată. Martin a interpretat convingător lucrarea, deşi mi s-a părut că nu i se potriveşte neapărat foarte tare acest tip de muzică şi că s-a simțit mai bine în lucrări mai lirice. Superba lucrarea a lui Filippo Perocco, Dalla brina pentru pian, hipnotică şi repetitivă, s-a desfăşurat numai în registrul acut al instrumentului, cu câteva „clopote” în extremul grav, un limbaj născut din păsările lui Messiaen, clipociri şi vibrații de note repetate şi figurații rapide care evoluau lent. O lucrare care a pus în evidență extraordinara atenție pentru detaliu a pianistului Victor Părău. Gabriel Mălăncioiu a optat pentru titlul care a fost emblema acestei ediții a festivalului: Interferențe pentru bas şi ansamblu. Lucrarea a alternat două tipuri de structuri: una lentă, misterioasă şi lugubră, mai mult în registrul grav cu irizări în extremul acut, pe Scrisoarea I de Mihai Eminescu (foarte bună pronunția lui Martin!) şi una energetică, o figurație rapidă pe celula enesciană urmată de clopote dramatice, basul cântând aici pe texte de Hölderlin. O lucrare foarte bine condusă şi de o sensibilitate aparte, caracteristică compozitorului. aus seinen Schriften pentru bas solo de Péter Tornyai a folosit fragmente din corespondența lui Schubert, punând în valoare toate registrele lui Martin. Structurată în trei părți, din ce în ce mai scurte, lucrarea a demonstrat talent şi pregnanță melodică – un arpegiu ascendent obsedant în prima secțiune, o melodică lentă şi spațializată în a doua, un discurs ludic în a treia. Despre lucrarea Meander pentru clarinet solo care îmi aparține nu pot spune nimic, dar pot spune că m-a bucurat imens colaborarea cu un interpret minunat, Cristian Miclea, care a „simțit” foarte bine piesa şi i-a găsit cumva interpretarea cea mai personală, accentuând latura misterioasă a contrastelor dintre zvâcnirile melismatice şi lamento-urile statice. Concertul – şi festivalul – s-a încheiat cu o mult prea scurtă lucrare de Martin Wistinghausen, care este şi un talentat compozitor, Lună tu – Beiseit, pentru bas şi ansamblu. Pornind din nou de la Scrisoarea I de Eminescu, Martin a demonstrat că îşi cunoaşte, fireşte, foarte bine „instrumentul”, explorând o mare varietate de culori, de la şoaptă la falset la rap cu permutări la lamentare, trio-ul de instrumente țesând în jurul vocii un fundal realizat în mare parte din ostinato-uri şi pedale.

Am obiceiul de a pleca din orice loc de care prind drag cu câteva pietre: cu cât mi-e mai plin sufletul, cu atât atârnă mai greu bagajul la final. Am băgat şi când am plecat din Timişoara în buzunar diverse comori: rafinatul Raphaël Languillat, haiosul Paul Grosar, tânguitorii Saša Mirković şi Vladimir Blagojević, ingeniosul Péter Tornyai, Longing­-ul lui Vladimir Trmčić, Doru Roman, ATEM-ii cei dragi şi multe, multe alte momente care m-au emoționat, m-au bucurat şi m-au făcut să sper că lumea muzicii noi din România este pe drumul cel bun. Și cu oameni ca Gabriel Mălăncioiu, Gabriel Almaşi, Mihai Popean şi restul echipei TIMSONIA, avem şanse mari de tot ca România să (re)devină, de ce nu, un punct de referință în Europa.